Conspiratia din culisele suspendarii

Am fost numit preşedinte al Consiliului de Administraţie al Fondului Proprietăţii de Stat în octombrie 1998. După doar două luni, la o recepţie de sfârşit de an, un personaj important - şi bine plasat din perspectiva informaţiei - mi-a şoptit: “Totu-i pierdut, iar Constantinescu nici nu va mai candida în 2000”. Fiind eu ţărănist habotnic şi iubitor de Emil Constantinescu, nu l-am crezut şi am pus afirmaţia respectivă pe seama alcoolului. Mi-au trebuit încă doi ani pentru a înţelege că Emil Constantinescu a fost realmente un preşedinte interimar. În toamna târzie a anului 2002, acelaşi demnitar mi-a spus că, în 2004, va fi o nouă alternanţă la putere, iar succesorul probabil al lui Iliescu la preşedinţia ţării va fi Traian Băsescu. De data aceasta am dat mai multă importanţă informaţiei şi – avizat fiind - nu m-a mai surprins retragerea lui Teodor Stolojan, în urma “îmbolnăvirii” subite. Acum pare evident că Stolojan a fost folosit ca ţintă falsă, pentru a atrage “tirul” pesedist şi a-l menaja pe adevăratul candidat. Declaraţiile echivoce ale primarului Băsescu, cu privire la rolul său de după alegeri, confirmau aşteptările cu privire la rocada ce a urmat. Ca şi în 1996, scenariul nu aparţinea laboratoarelor de partid, de unde ar fi transpărut, ci celor ale serviciilor secrete, singurele care aveau şi mijloacele pentru a-l pune în practică.

Deconspirarea stenogramelor PSD a fost un indiciu al voinţei serviciilor de a-l împiedica pe Năstase să ajungă preşedinte. Cu Adrian Năstase preşedinte, România nu ar fi fost acceptată în Uniunea Europeană, deoarece în timpul mandatului său de prim ministru au avut loc cele mai grave scandaluri de corupţie din istoria ţării.

Misiunea esenţială a succesorului lui Iliescu trebuia să fie recuperarea imaginii noastre în ochii europenilor. Iar Traian Băsescu de imagine s-a şi ocupat.

La fel ca pe vremea când fostul preşedinte al Bancorex era judecat şi condamnat pentru abuzuri mărunte, legate de parcul de maşini şi de un fascinant album promoţional, Adrian Năstase a fost “executat” imagistic prin dosarul termopanelor şi nu pentru privatizările scandaloase ori pentru actele normative cu dedicaţie. Aceasta nu se poate explica decât prin recunoştinţa principalilor beneficiari ai deciziilor corupte, grupurile economico-financiare construite cu sprijinul şi participarea unor foşti şi actuali ofiţeri superiori din serviciile noastre secrete, care încă mai controlează o parte din justiţie.

Deoarece Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi preşedintele sunt cei care pot destitui şi numi în servicii, la Cotroceni a ajuns mereu cineva controlabil sau dispus la cooperare. În 1990, serviciile succesoare fostei Securităţi au făcut pactul cu Iliescu, asigurându-i puterea în schimbul unor avantaje materiale nelimitate, discreţionare chiar. Tot ele l-au “alternat” cu un interimar, Constantinescu, pentru a-şi feri de crah agoniselile, iar apoi şi le-au consolidat în timpul celui de-al treilea mandat al lui Iliescu. Până la urmă, grupurile economico-financiare extrem de puternice construite în aceşti ani s-au umflat ca broasca-n tău şi au ajuns să se ciocnească între ele. Conflictul dintre RAFO şi PETROMIDIA este doar unul dintre exemplele ce se pot da. Dacă ştirea rea este că serviciile secrete au avut un rol foarte important, poate chiar decisiv, în jocurile politice de putere, vestea bună este că ele nu mai sunt un monolit inexpugnabil. Alegerile din 2004 au constituit un prim indiciu.

Ceea ce au adus nou campaniile electorale ale anului 2004, a fost faptul că nu s-au mai confruntat, ca şi până atunci, “şmecherii” cu “proştii”, ci “şmecherii” cu “şmecherii”, pentru că Năstase a avut, totuşi, susţinerea unei părţi a serviciilor secrete.

Dacă în anul 1996 miza a fost evitarea crahului economiei naţionale, prin recâştigarea credibilităţii ţării pe seama CDR, care a fost adusă (parţial) la putere, în 2004 marea miză a fost (şi mai este încă!) finanţarea europeană colosală, de peste 30 de miliarde de euro, pe care România ar fi pierdut-o, dacă nu adera la UE. Gestionarea unor sume de asemenea dimensiuni este tentantă pentru mulţi şi a generat conflicte subterane. Miza este sporită de marile companii neprivatizate încă (CEC-ul, energia şi utilităţile, restul din Petrom, Romtelecom sau BCR, aeroporturile, poşta, transportul feroviar, etc) şi de achiziţiile publice, făcute cu bani din bugete tot mai mari.

Acum, în 2007, criza suspendării reprezintă partea vizibilă a unei noi runde. Spun asta, deoarece criza s-a desfăşurat pe două paliere, dintre care unul a fost folosit pentru a-l acoperi pe al doilea. Dezbaterea a fost deturnată diversionist, ca să pară un conflict între persoane (Băsescu şi Tăriceanu), când, de fapt, este un conflict între “servicii” şi – implicit - între grupurile susţinute de diferitele “servicii”.

La suprafaţă, lucrurile par simple: din cauza limitelor sale comportamentale, omul Băsescu l-a bătut pe politicianul Băsescu. Pentru a se impune, preşedintele a distrus Alianţa DA şi a reintrodus în joc PSD-ul. În acelaşi timp însă, a reuşit să construiască o majoritate parlamentară împotriva naturii, dar, mai ales, împotriva sa; şi a fost suspendat. A renunţat la demisie când a înţeles că dacă va demisiona, nu va mai putea să ajungă preşedinte. L-au poreclit Răzgândescu, parcă pentru a-l aşeza la loc, lângă Răzgândeanu. Cei doi se aseamănă cu comandanţii care se bat în faţa oştirilor şi sunt doar partea vizibilă a încleştării.

Partea mai puţin vizibilă s-a desfăşurat în paralel cu jocul de-a suspendarea. Exact la 19 aprilie, ziua în care parlamentul a suspendat preşedintele, a expirat termenul în care proiectul guvernului privitor la legile siguranţei naţionale trebuia adoptat de legislativ. Parlamentul nu l-a adoptat pentru că nu l-a dezbătut; şi nu l-a dezbătut, pentru că nu a existat avizul comisiei de specialitate; care aviz nu a existat pentru că niciodată nu s-a întrunit cvorumul necesar lucrărilor comisiei; iar cvorum nu a fost pentru că, pe rând sau deodată, pesediştii, liberalii, udemeriştii sau conservatorii au absentat deliberat. În acest fel s-a ajuns la adoptarea tacită. Legile respective prevăd mutarea ponderii controlului serviciilor, de la Cotroceni la Palatul Victoria, deoarece şefii SPP şi STS urmau să fie numiţi de guvern. Schimbarea cu 180 de grade a poziţiei lui Corneliu Vadim Tudor faţă de suspendarea preşedintelui, mai degrabă decât bileţelul prim adjunctului SRI, indică o reorientare a serviciilor secrete. În vinerea de dinainte de 19 aprilie, CVT a declarat că PRM nu susţine suspendarea, deoarece “nu vrea să înlocuiască un tâlhar, cu unul mai mare”. Ca printr-o minune, poziţia PRM a basculat peste weekend şi aşa s-a ajuns la majoritatea necesară, la cei “322”. Cine, dacă nu “serviciile”, are influenţă asupra lui Vadim mai mare decât propriile convingeri?!? Că bătălia nu este încă tranşată o dovedeşte faptul că preşedintele interimar Văcăroiu a încălcat înţelegerile dintre PNL şi PSD, iar CSAŢ condus de el nu a avizat favorabil pachetul respectiv de legi. Cine, dacă nu “serviciile”, putea să aibă o influenţă mai mare decât propriul partid asupra lui Văcăroiu, altminteri un obedient exemplar?

Cred că ieşirea din criză nu se poate obţine prin restabilirea ordinii de dinainte de suspendarea preşedintelui. Este necesară eliminarea caracterului bicefal al puterii executive din România, adică trebuie modificată constituţia. Nu este normal şi nici benefic pentru ţară să avem două guverne, unul la Cotroceni şi altul la Palatul Victoria, care să lucreze la concurenţă sau chiar antagonic şi între care să existe raporturi de forţă. Republica parlamentară ar determina eliminarea unuia dintre cei doi poli ai puterii executive şi ar limita marja de manevră a serviciilor în domeniul economico-financiar, prin creşterea influenţei celei mai transparente dintre puterile din stat, parlamentul. Oricât de mare procentaj a obţinut Traian Băsescu la referendum, odată revenit la Cotroceni va constata că relaţiile sale cu parlamentul, cu guvernul şi chiar cu CSAŢ sunt neschimbate. De facto, România este o republică parlamentară; mai trebuie să devină şi de jure. Deşi, mai bine ar fi monarhie constituţională!

"Oligarhia" şi alternanţa la putere

DEX defineşte oligarhul ca fiind „membrul unei oligarhii”, iar oligarhia, ca pe „o formă de conducere a statului în care puterea politică şi economică este deţinută de un număr restrâns de persoane”. În România, ţară marcată de sechelele totalitarismului, exersarea puterii implică trei mari categorii de persoane, cărora li se adaugă beneficiara vizibilă, oligarhia financiară. Infrastructura oligarhiei româneşti o asigură serviciile secrete, iar în plan politic, partidele de stânga au fost cele care au facilitat accesul oligarhilor la resurse. Nu este nici un paradox dacă ne gândim că geneza oligarhiei s-a datorat confiscării revoluţiei şi transformării ei în lovitură de stat, de către cine? De cei care au format mai apoi FSN/ PDSR+PD, în primul rând, dar nu numai…

Prima categorie este a demnitarilor, începând cu preşedintele; nu depăşesc câteva, puţine, sute şi - fiind funcţii cu determinantă politică - sunt poziţii metastabile. Ei se rotesc pe posturi, uneori revin, iar alteori sunt “reciclaţi”, dar întotdeauna sunt protejaţi. Se poate afirma că oamenii politici de prim plan, activi de la revoluţie, fac parte din oligarhie.

Este apoi o categorie mai numeroasă, compusă din oameni longevivi în funcţii, mulţi dintre ei practic pereni. Ei asigură stabilitatea şi continuitatea sistemului: şeful MStM al Armatei, şefii din SRI, SIE, DIA, SIPA, SPP, “doi şi un sfert”, STS; guvernatorul BNR, dar şi câţiva adjuncţi; secretari de stat şi asimilaţi ai lor; şefii principalelor cabinete (preşedinte, prim ministru, camere parlamentare, ministere etc); mulţi dintre funcţionarii superiori din instituţiile statului; şefi ai grupurilor de presă, ai SIF-urilor, ai băncilor, ai camerelor de comerţ şi industrie; şefii marilor monopoluri de stat (PETROM, SNCFR, ROMGAZ, ELECTRICA, CONPET, TRANSELECTRICA, mari unităţi producătoare de energie, etc); lideri de sindicat; ş.a. Tot aici intră şi cei din teritoriu, de la prefecturi şi primării, din aparatul consiliilor locale, de la finanţe, de la parchete şi instanţe, de la IJP-uri, de la vamă ş.a.m.d.

A treia categorie o constituie reţelele de sprijin din întreprinderi economice şi instituţii ca şcoli, spitale, universităţi, etc.

A patra categorie este a beneficiarilor vizibili: marii industriaşi şi finanţişti.

Cred că oligarhia românească este formată din mai puţin de o sută de mii de oameni, ceea ce reprezintă sub 0,5% din populaţie. Toţi aceştia sunt legaţi între ei prin linii de forţă, pe care se mişcă cu uşurinţă, ceea ce explică traiectoriile spectaculoase ale multor cariere şi averi. Sunt temeiuri să credem că majoritatea componenţilor săi au relaţii strânse cu serviciile secrete succesoare fostei Securităţi, în principal ca ofiţeri acoperiţi. Constantin Ticu Dumitrescu apreciază la 70.000 numărul dosarelor care nu au fost predate CNSAS. Cifra confirmă ordinul de mărime al estimării de mai sus.

Limitarea şi reducerea influenţei oligarhilor asupra actului de guvernare a constituit dificultatea esenţială a procesului de aderare a ţării la structurile euro-atlantice. Deşi România a fost până la urmă acceptată, partida nu este nici pe departe câştigată, deoarece structurile oligarhice de sorginte securisto-comunistă se regenerează prin plasarea de oameni noi în toate punctele cheie ale sistemului financiar-bancar, economic şi politic. Aceştia sunt de regulă tineri, fără nici o legătură formală cu fosta Securitate, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior de elită. Ei alcătuiesc reţeaua de informatori a acestor vremuri, înlocuind vechile reţele ale statului totalitar. Astăzi, când fiecare este liber să spună ce vrea, informatorii poliţiei politice nu mai sunt necesari; sunt preferate informaţiile valorificabile financiar. Dosariada la care asistăm confirmă schimbul de generaţii şi de obiective în cadrul serviciilor secrete. Serveşte imaginii externe a ţării (vezi, Doamne, că românii fac în sfârşit curăţenie!), dar lasă neatinse interesele oligarhiei.

Oligarhia şi-a urmărit întotdeauna cu eficienţă scopurile, dar inducerea alternanţei la conducerea ţării cu ocazia alegerilor din noiembrie 1996 mi se pare de-a dreptul spectaculoasă.

Guvernul Văcăroiu (1992-1996), nefăcând nici o reformă, blocând privatizarea şi subvenţionând producţiile nerentabile şi pe stoc, a îmbolnăvit întreprinderile, a aruncat în aer acordurile cu FMI şi cu Banca Mondială şi şi-a anulat şansele de creditare pe pieţele financiare internaţionale. Sistemul bancar românesc era şi el distrus de inflaţie, de comanda politică şi de corupţie. Singurii care au prosperat pe vremea tandemului Iliescu & Văcăroiu au fost oligarhii. Dar se apropia o scadenţă: anul 1997, începând cu care România trebuia să ramburseze primele credite externe post-ceauşiste, contractate pe termen scurt şi cu dobândă mare de guvernele Roman, Stolojan şi Văcăroiu. Obligaţiile de plată erau de 1,9 miliarde dolari în 1997; 2,8 în 1998; 3,2 în 1999 şi 2,1 în 2000. Lor li se adăuga nevoia de finanţare a deficitului anual, de cca 2 mld. dolari. Faţă de aceste nevoi, rezerva valutară a Băncii Naţionale a României ajunsese în noiembrie 1996 la numai 565 milioane de dolari !!! România era în faţa crahului. Dacă nu obţinea finanţări externe, pentru „rostogolirea” obligaţiilor de plată, ţara intra în incapacitate de plată, adică în crah, iar economia se prăbuşea, exact aşa cum s-a întâmplat în acelaşi an 1997 în Bulgaria.

Prăpastia devenise evidentă pentru oligarhie, care s-a alarmat. Crahul, asa cum s-a dovedit in Bulgaria, ar fi însemnat nu numai prăbuşirea nivelului general de trai al românilor, dar ar mai fi avut cel puţin două consecinţe dramatice pentru oligarhie: 1. toată „agoniseala” din cei şapte ani de căpuşare a economiei şi a bugetului naţional s-ar fi aneantizat în gigainflaţia consecutivă crahului şi 2. opoziţia ar fi venit la putere adusă de un val de susţinere populară care ar fi măturat structurile. Adică EI ar fi pierdut totul: şi banii şi puterea… Aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria.

„Ai noştri” au fost însă mai deştepţi: înţelegând iminenţa dezastrului încă de la jumătatea anului 1995, au pus la punct scenariul de avarie şi au acţionat, manipulând prin intermediul serviciilor secrete scena politică. Trebuiau retraşi temporar „foştii” şi aduşi alţii, mai credibili. România, prin alternanţa la putere, trebuia să demonstreze că este o democraţie funcţională, în aşa fel încât să obţină refinanţările salvatoare. Moartea lui Corneliu Coposu le-a oferit pretextul necesar începerii promovării alternativei. Câteva citate din amintirile altora argumentează teza mea:

Ion Diaconescu – După revoluţie, Ed. Nemira - 2003, pag.166: „Corneliu Coposu şi-a dat obştescul sfârşit în 11 noiembrie 1995. La început, ştirea internării lui în stare gravă la spital a fost prezentată de mass-media normal, adică pe prima pagină a ziarelor, pentru că era vorba de preşedintele unui partid important şi senator, dar nimic mai mult. Însă în perioada cât a luptat cu moartea, s-a întâmplat un fenomen foarte interesant şi mai greu de explicat. Dacă la început ştirea a fost prezentată în dimensiuni normale, în zilele următoare, pe vreme ce timpul trecea şi Corneliu Coposu se chinuia între viaţă şi moarte, ştirile privind situaţia sa se rostogoleau ca bulgării de zăpadă, devenind din ce în ce mai impresionante, ajungând în momentul decesului la dimensiuni de tragedie naţională, ziarele aveau prima pagină plină cu lungi articole elogioase privind viaţa, activitatea sa şi, mai ales, suferinţele din perioada comunismului. Culmea este că aceste manifestări veneau mai ales din partea celor care, până atunci, îl blamaseră şi îl batjocoriseră în fel şi chip. Ca urmare a acestei campanii din mass-media şi desigur, pe fondul, totuşi al admiraţiei de care Corneliu Coposu se bucura în rândurile partidului şi ale unei părţi din opinia publică, cele trei zile ale funeraliilor s-au transformat într-o manifestaţie cu caracter aproape naţional. M-am întrebat adesea ce semnificaţie putea să aibă această schimbare de ton şi de atitudine, la 180 de grade, din partea mass-media în general şi a adversarilor politici.”

Virgil Măgureanu, şeful de atunci al SRI, spunea într-un interviu acordat ziarului Evenimentul Zilei, în luna mai 2004: „În 1996, situaţia era de asemenea natură încât nu numai că era necesară, dar devenise foarte probabilă o alternativă la putere şi, după socotelile mele, ar fi căzut bine să se vadă că e posibilă schimbarea. Şi că un grup care rămăsese prea mult la putere, din 1990 până atunci, ar fi avut numai de câştigat dacă s-ar fi dat un pic la o parte. Ceea ce s-a şi întâmplat.”

Iosif Boda, în cartea sa Cinci ani la Cotroceni, Ed. Evenimentul românesc – 1999, referindu-se la alegerile din 1996, scrie la pag. 276-280, în capitolul „A vrut oare PDSR să câştige alegerile?”: „Nu pot continua fără a mărturisi o impresie stranie care mi s-a format în timpul campaniei electorale. Am avut senzaţia, împărtăşită de mulţi dintre oamenii politici cu care eram în contact, că liderii de seamă ai PDSR nici nu doreau să câştige alegerile. Pe ce mă bazez când împărtăşesc acest sentiment, care poate părea incredibil pentru multă lume, pentru că e situat, de fapt, în paranormalul politicii? Sau, în orice caz, dincolo de logica politică. Ori în afara ei. Din discuţiile cu miniştrii serioşi ai guvernului de atunci reieşea că problemele reformei vor fi deosebit de grave în perioada ce urmează. În orice caz, mult mai grave decât lăsau să se înţeleagă rapoartele triumfaliste ale Executivului de atunci, care găsea de cuviinţă să ascundă praful sub preş. (…) Mă mărginesc să spun că asta era percepţia mea de atunci: că mulţi demnitari din guvernul Văcăroiu ştiau ce probleme lasă în urma lor şi că ar fi fost bucuroşi să scape de povara lor.”

Într-adevăr, la sfârşitul anului 1996, România era o bombă al cărei ceas ticăia deja de o bună bucată de vreme. Salvarea oligarhiei depindea de evitarea crahului, ceea ce însemna „rostogolirea” obligaţiilor de plată, în urma refinanţării lor prin alte credite externe. (De fapt, de zece ani, România doar asta face: îşi „rostogoleşte” obligaţiile, care cresc mereu.) Puntea peste care ţara a trecut prăpastia crahului a fost CDR şi – în primul rând – PNŢCD. Bineînţeles că ţărăniştii ignorau complet situaţia reală, la fel ca şi noul preşedinte, Emil Constantinescu. Pe măsură ce era trecută, puntea urma să fie distrusă, pentru că proiectul viza nu doar depăşirea crizei, ci şi restauraţia.

Schimbarea de la Cotroceni a fost şi ea în mod manifest manipulată. Avalanşa spectaculoasă de declaraţii de susţinere venite din partea unor formaţiuni cu origini securiste, create în 1990 pentru scopuri diversioniste, susţine ipoteza mea: în 1996, Emil Constantinescu a câştigat, împotriva aşteptărilor, pentru că a beneficiat de susţinerea serviciilor secrete, a structurilor controlate de ele, a oligarhiei în ansamblul său.

În aceeaşi carte, Cinci ani la Cotroceni, Iosif Boda, care în 1996 a condus campania lui Iliescu, după ce, la pag. 238, afirmă că: „Toate sondajele îl indicau, invariabil, câştigător pe Ion Iliescu. Mai mult, ele arătau că şi unii dintre cei care nu l-ar fi votat erau încredinţaţi că tot Ion Iliescu va câştiga.”, la pag. 318 scrie: „Cu toată capacitatea mea de analiză, cu care îmi place adesea să mă laud, nu am fost capabil să-mi imaginez evenimentele uluitoare care s-au derulat între cele două tururi de scrutin. Pentru că ceea ce a urmat a fost un coşmar pe care nu aş vrea să-l mai trăiesc vreodată. (…) Tudor Mohora, un lider respectat în tot spectrul stângii, i-a îndemnat pe alegători să-l voteze pe Emil Constantinescu! Stupoarea a fost totală. Nu ne venea să credem. Ce jocuri face Mohora? Cum s-a ajuns aici? (…) De partea lui Constantinescu se adunau forţe considerabile. S-a semnat protocolul de colaborare CDR-USD. UDMR era tot de partea lui Constantinescu. Iar îndemnul lui Mohora a avut ecou, aşa cum mă temeam. O serie de formaţiuni mici sau de grupări civice, fundaţii, partide şi asociaţii mărunte, inclusiv cele ale chiriaşilor din casele naţionalizate, s-au precipitat să-şi declare susţinerea pentru Emil Constantinescu. Şi când te gândeşti că un punct forte din campania lui Ion Iliescu era tocmai apărarea chiriaşilor, ameninţaţi explicit de liderii Convenţiei că vor modifica legea caselor şi vor da câştig de cauză foştilor proprietari! Şi totuşi, asociaţia chiriaşilor a mers pe mâna lui Constantinescu. Nu contează câte voturi s-au dus efectiv spre candidatul Convenţiei. Conta atunci semnalul, conta curentul majoritar de opinie din societate, care curgea şuvoi spre Emil Constantinescu. Aceste semnale anti-Iliescu cădeau atunci ca nişte bombe cu efect imediat. De la Cluj a venit o altă bubuitură: Funar, în piruetele lui politice inexplicabile, i-a îndemnat pe ardeleni să-l voteze tot pe Emil Constantinescu. Nu ştiu cât de convingător a fost, dar gestul lui a intrat în atmosfera acelor zile încărcate de tensiune. A intrat în şuvoiul de care vorbeam. Impresia generală era că aproape întreaga clasa politica merge pe mâna lui Constantinescu. (…) O surpriză a fost şi gestul liderului PRM de a-şi lăsa simpatizanţii să voteze după cum îi imboldea conştiinţa. Dar această dezangajare venea după o uluitoare campanie denigratoare a lui Corneliu Vadim Tudor împotriva lui Ion Iliescu, în care „cârpă kaghebistă” nu era decât cea mai jalnică din suita de ofense ale diatribelor din revistele „România Mare” şi „Politica”. Aşa că unii dintre votanţii lui Corneliu Vadim Tudor la primul tur fie nu au mai ieşit din case la cel de-al doilea, fie au votat pentru Emil Constantinescu, optând pentru un rău care li s-a părut mai mic decât „cârpa”, pe deasupra şi „kaghebistă”. Doar PSM şi doar Ilie Verdeţ i-au îndemnat, şi abia în ultimele zile, pe simpatizanţii lor, de altfel puţini la număr, să-şi dea votul pentru Ion Iliescu.”

În ciuda „trădării” sale din 1996, Tudor Mohora a fost recuperat de către Iliescu, iar în anul 2000 a fost ales deputat pe listele PDSR şi promovat chestor al Camerei Deputaţilor. Şi colaborarea cu PRM, cu Vadim, cu Funar şi cu atâţia alţi „trădători” a continuat nestingherită de „întâmplările” din campania electorală.

Deşi au obţinut doar 20% din voturi (30% a avut toată CDR), ţărăniştii au fost aduşi la putere şi au salvat ţara. Au restabilit legăturile cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional, au obţinut refinanţări ieftine, în ţară au început să intre capitaluri, iar bursa s-a înviorat pentru prima dată de la înfiinţare. Procesul de privatizare a fost relansat (inclusiv prin primele mari privatizări), au început să fie închise întreprinderile cu pierderi, care necesitau subvenţii masive de la buget, în primul rând minele de cărbune. Asanarea sistemului bancar a costat peste 3 miliarde dolari, care se adaugă celor 10 miliarde achitate în serviciul datoriei externe şi celor 2 miliarde cu care a fost completată rezerva BNR. Cu toate aceste plăţi uriaşe, de peste 15 miliarde de dolari, datoria publică externă a României a rămas practic constantă: 6,1 mld.$ în 1996, respectiv 6,9 mld.$ la 31 decembrie 2000. În aceste noi circumstanţe, România a trecut prăpastia.

Reaşezată pe o bază sănătoasă, economia naţională s-a relansat, începând cu anul 2000, într-un proces de creştere durabilă, care continuă şi astăzi. În noile condiţii, s-au putut lua măsuri de relaxare a fiscalităţii (TVA - de la 22 la 19%, impozitul pe profit - de la 38 la 25%, iar cel realizat prin exporturi - la 5%), ceea ce a accelerat suplimentar ritmul de creştere. Iar averile oligarhilor au crescut cu două ordine de mărime…

Maurul şi-a făcut datoria, aşa că trebuia omorât, pentru că proiectul oligarhiei presupunea şi restauraţia partenerilor politici preferaţi. Ţărăniştii au fost “omorâţi” de oligarhie, care a tras în ei prin toate gurile de foc. Cele mai devastatoare lovituri au venit însă, din spate: de la preşedintele Constantinescu, de la Partidul Democrat, partener la guvernare şi de la Traian Băsescu, în mod special. Tocmai din această cauză, afirm că “lupta” de azi a preşedintelui Băsescu cu oligarhia are mai degrabă un caracter “intern”, de război civil. Încă de la alegerile din anul 2000, se bat “şmecherii” cu “şmecherii”.

Privatizarea PETROMIDIA

Criza de pe piaţa petrolului, care a succedat războiului arabo-israelian din anul 1974, l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu să hipertrofieze industria petrochimică românească. În acele circumstanţe, în anul 1975 a fost aprobată investiţia „Complexul Petrochimic Midia-Năvodari”, devenită ulterior, în temeiul legii nr. 15/1990, SC PETROMIDIA SA. Rafinăria a început să producă în anul 1979, iar ultimele instalaţii din petrochimie au fost puse în funcţiune în perioada 1988-1989. Tehnologiile folosite sunt româneşti şi străine, acestea din urmă fiind achiziţionate de la firme consacrate în domeniu: UOP - SUA, Mitsui - Japonia, SNAM Progetti - Italia. Sectorul petrochimic, integrat cu rafinăria, produce etilenă, oxid de etilenă, propilenă, polietilenă de înaltă şi joasă densitate, polipropilenă, mono- şi dietilenglicol. În perioada 1992-1996, s-au realizat modernizări semnificative, care au costat peste 110 milioane dolari, iar capacitatea de prelucrare a ţiţeiului a crescut de la 3,5 la 4,8 milioane tone/an. Amplasarea societăţii pe malul Mării Negre, în vecinătatea canalului Dunăre-Marea Neagră, ca şi gradul ridicat de integrare reprezintă avantaje strategice deosebite. La începutul anilor ’90, PETROMIDIA era una dintre cele mai performante rafinării din Europa Centrală şi de Est.

O companie atât de atractivă nu putea să scape atenţiei rechinilor din branşă. PETROMIDIA a avut parte de securiştii din firma specializată de comerţ exterior şi de ccontroversatul om de afaceri (şi agent secret, după unii) Marc Rich. La 13 decembrie 1990, SC PETROMIDIA SA a încheiat un contract de cooperare cu firma Marc Rich & Refining Processing AG (devenită ulterior TMR Refining and Processing AG) şi cu PETROLEXPORTIMPORT, prin care a obţinut o „facilitate” de credit, în valoare de 50 milioane dolari. Contractul era valabil 6 ani, cu posibilitate de prelungire şi asigura drept de preempţiune pentru TMR în cazul în care cel puţin 40% din capitalul societăţii va fi privatizat; nerespectarea clauzei impunea penalităţi importante. Din perspectiva privatizării, contractul echivala cu o piatră de moară legată de picioarele PETROMIDIEI.

Neputându-se pune problema privatizării, combinatul petrochimic a început să fie căpuşat. Sigur că aproape toate întreprinderile de stat erau căpuşate, dar cei care „s-au ocupat” de industria petroliferă, ca şi de cea metalurgică, nu au fost nişte oarecare. Dat fiind specificul securisto-comunist al oligarhiei naţionale, nu este de mirare că nimeni nu a fost tras la răspundere, deşi – în numai câţiva ani - prin PETROMIDIA s-au sifonat sute de miloane de dolari. În aceste condiţii, PETROMIDIA s-a aflat în fruntea listei cu întreprinderi generatoare de pierderi din economia naţională, pe care Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) le-a oprit în anul 1999; combinatul de la Midia a fost închis, dar numai după eşuarea unei tentative de privatizare.

Prima privatizare: AKMAYA

FPS a iniţiat privatizarea combinatului în toamna anului 1998, iar la 25 ianuarie 1999 a semnat contractul de vânzare a acţiunilor sale către firma AKMAYA SANAYA VE TIKARET, din Turcia.

Capitalul social al SC PETROMIDIA SA, care fusese de 15,5 miliarde lei (cca o jumătate de miliard de dolari) la începutul anului 1990, când a devenit societate comercială pe acţiuni, ajunsese la 902 miliarde lei (cca 100 milioane dolari) în toamna lui 1998, înaintea lansării procesului de privatizare. Structura acţionariatului era dominată de FPS (69,991%), alături de care erau SIF Transilvania (21,796%) şi mici acţionari (8,213%).

Termenii contractului de privatizare au fost destul de buni pentru partea română. Astfel, AKMAYA a acceptat să plătească 10,107 USD/acţiune, respectiv 238.264.000 USD pe întreg pachetul de acţiuni al FPS; a asumat plata unor datorii de 317.345.905 USD; s-a angajat să investească 12.050.000 USD pentru protecţia mediului şi 73.000.000 USD pentru încheierea procesului de retehnologizare; să aducă 150.000.000 USD ca şi capital de lucru. Însumate, toate acestea ridicau valoarea tranzacţiei la 782.182.905 USD. Din păcate, compania turcă nu a executat contractul, invocând diferite pretexte pentru amânarea plăţii preţului acţiunilor. Până la urmă, FPS a reziliat contractul, iar AKMAYA a pierdut peste zece milioane de dolari, care reprezentau garanţia de participare la licitaţie.

Între două privatizări

În aceste condiţii şi dată fiind situaţia financiară catastrofală în care se găsea combinatul petrochimic, FPS a decis închiderea sa operaţională, pentru limitarea pierderilor. Statul pierdea mult mai puţini bani dacă îi plătea pe angajaţii PETROMIDIEI ca să stea acasă.

În vara anului 1999 am făcut parte din delegaţia prezidenţială română care a efectuat o vizită în Turcia. Cu acea ocazie, preşedintele Constantinescu m-a prezentat preşedintelui Demirel, care mi-a spus că Turcia are o problemă majoră în ce priveşte asigurarea necesarului de carburanţi, mai ales după un recent cutremur de mare intensitate, care distrusese în mare măsură singura lor rafinărie. Pe scurt, voiau PETROMIDIA, iar cumpărătorul urma să fie un consorţiu turco-american, din care făcea parte şi grupul BAYINDIR, proprietarul, între altele, al Băncii Turco-Române, pe atunci înfloritoare. Deoarece combinatul nu se putea salva decât printr-o infuzie de capital pe care doar privatizarea i-o putea asigura, m-am bucurat de apariţia unui „peţitor” pentru „fata” noastră nemăritată. Turcii au îndeplinit condiţiile legale, respectiv au depus o scrisoare de intenţie şi au semnat un angajament de confidenţialitate, după care au avut acces la documentele PETROMIDIEI, pentru a-şi putea construi oferta.

După câtăva, nu multă, vreme, spre consternarea noastră, a celor din FPS, am aflat din presă că a fost arestat la frontieră şi acuzat de spionaj un curier, care transporta documente obţinute în condiţiile de mai sus. Chestionat asupra speţei, răspunsul preşedintelui Constantinescu a fost evaziv, echivoc şi neconvingător. Impresia mea a fost că „serviciile” noastre blochează preluarea de către turci a combinatului PETROMIDIA şi că preşedintele nu controlează situaţia. Pe de o parte, turcii au înţeles semnalul, iar pe de altă parte, preşedintele Demirel a pierdut alegerile, înlocuirea sa antrenând şi prăbuşirea grupului BAYINDIR (ceea ce a provocat şi falimentul Băncii Turco-Române), astfel încât PETROMIDIA a rămas închisă operaţional şi neprivatizată.

Contractul cu ROMPETROL

În luna august a anului 2000, Consiliul de Administraţie al FPS a aprobat relansarea procesului de privatizare a SC PETROMIDIA SA. În intervalul cuprins între data publicării anunţului de vânzare şi termenul de depunere a ofertelor, au fost cumpărate cinci dosare de prezentare a companiei. Interesaţii au fost: SC PETROLEXPORTIMPORT SA Bucureşti, THE ROMPETROL GROUP BV din Rotterdam, Olanda, BTC PARTNERS Inc., din Texas, SUA, SC IMPERIAL OIL SA, din Bacău şi TURCAS PETROL CULUK AS, din Turcia. Oferte de cumpărare au depus doar trei dintre aceştia, respectiv BTC PARTNERS, ROMPETROL GROUP şi PETROLEXPORTIMPORT. Doi dintre ei au fost eliminaţi pentru că ofertele lor nu erau conforme cu legislaţia şi cu caietul de sarcini, astfel încât negocierile s-au purtat numai cu ROMPETROL GROUP BV.

THE ROMPETROL GROUP BV este o companie olandeză, care avea ca asociat unic Romania Fund Investments SARL, din Luxemburg, care – la rândul ei – era deţinută de DANAMA FOUNDATION (36,6%), TUDORI FOUNDATION (36,6%), ambele din Vaduz-Liechtenstein, ROMANIA AND MOLDOVA DIRECT FOUND (24,7%), din Cayman Islands şi managementul companiei (3,2%). Obrazul combinaţiei de off shore - uri era salvat de participaţia International Finance Corporation-The World Bank (48,4%) şi a DEG-Deutsche Investions und Entwicklungsgeseltschaft Gmbh (12,9%) în acţionariatul lui ROMANIA AND MOLDOVA INVESTMENTS FOUND.

THE ROMPETROL GROUP BV Rotterdam era acţionar majoritar la SC ROMPETROL SA România (84,59%), la SC ROMPETROL RAFINARE VEGA SA Ploieşti (78,26%), SC ROMPETROL DISTRIBUŢIE SA Luduş (75%), SC ROMPETROL DOWNSTREEM SA (94,99%), la SC PETROS SA Ploieşti (70,40%) şi la SC PALPLAST SA Sibiu (86,17%). Domeniul principal de activitate al societăţilor din cadrul grupului este legat de industria petrolului, incluzând extracţia ţiţeiului, procesarea acestuia şi distribuţia produselor petroliere.

Termenii financiari ai contractului de privatizare încheiat la 31 octombrie 2000 au fost următorii: 2 USD/acţiune, respectiv 50.517.620 USD pe întreg pachetul; plata preţului acţiunilor s-a făcut în trei rate anuale; asumarea plăţii integrale a datoriilor companiei, adică 225 milioane USD, plus cele 325 milioane USD pentru care PETROMIDIA obţinuse eşalonări la plată de la creditorii BANCOREX şi Ministerul Finanţelor (pentru creditul CHASE MANHATTAN, pentru obligaţia „creanţe Egipt-Iran” şi pentru alte obligaţii); aport de capital social în valoare de 205 milioane USD, din care 55 milioane pentru investiţii tehnologice; 20 milioane USD pentru investiţii în vederea protecţiei mediului.

În februarie 2001, după ce a achitat prima rată, ROMPETROL a intrat în posesia acţiunilor. În scurt timp, rafinăria a fost repusă în funcţiune, iar mai apoi şi sectorul petrochimic. ROMPETROL nu a plătit însă niciodată datoriile istorice ale PETROMIDIEI, ci numai obligaţiile curente. Noul guvern, instalat în urma alegerilor de la sfârşitul anului 2000, a acceptat înmuierea condiţiilor contractuale, prin convertirea datoriilor istorice în obligaţiuni, cu scadenţa la şapte ani. În cazul în care nu vor fi răscumpărate după cei şapte ani, statul va redeveni acţionar, posibil chiar majoritar, la PETROMIDIA. Chiar dacă oportunitatea concesiei făcute cumpărătorului este cel puţin discutabilă, ea este perfect legală.

Curăţirea bilanţului contabil a permis accesarea unor finanţări care au relansat spectaculos PETROMIDIA, una dintre cele mai mari companii din România şi printre puţinele care se extind în străinătate. În ciuda scandalurilor în care a fost implicată, înainte şi după privatizare, sunt temeiuri evidente să considerăm privatizarea companiei PETROMIDIA ca fiind una de succes.

Privatizarea BRD

La câţiva ani după Marea Unire, în 1923, s-a înfiinţat Societatea Naţională de Credit Industrial, prima bancă modernă din România. A fost creată în scopul facilitării dezvoltării sectorului industrial. Statul deţinea 20% din capitalul social, Banca Naţională a României – 30%, iar restul aparţinea unor persoane de drept privat. După al doilea război mondial, conform Legii Naţionalizării din iunie 1948, Societatea Naţională de Credit Industrial a fost naţionalizată, devenind Banca de Credit pentru Investiţii. În anul 1957 şi-a schimbat numele în Banca de Investiţii şi a obţinut monopolul finanţării pe termen mediu şi lung a întregii industrii româneşti. După căderea comunismului, odată cu renunţarea la caracterul specializat al băncilor de stat, banca a primit o autorizaţie de funcţionare generală şi a fost denumită Banca Română pentru Dezvoltare (BRD).

BRD, alături de celelate bănci de stat, BCR, BASA, Bancorex şi CEC, a dominat piaţa bancară românească de-a lungul întregii perioade de tranziţie. Din păcate, politicile populiste şi, deci, antireformiste ale guvernelor Roman, Stolojan şi Văcăroiu au încurajat finanţarea activităţilor economice nerentabile ale giganţilor industriali nerestructuraţi, moşteniţi de la regimul comunist. Creditele neperformante au ajuns la ponderi inacceptabile în portofoliul băncilor de stat, ceea ce a şi determinat înrăutăţirea situaţiei lor, în grade diferite însă. Spre deosebire de Bancorex, care s-a prăbuşit (în braţele BCR) şi de Banca Agricolă, “înviată” din morţi prin perfuzii cu bani publici, BRD încă mai sufla în anul 1997, când guvernul Ciorbea a iniţiat reformarea economiei naţionale, aşa că a fost prima bancă scoasă la privatizare.

Comisia de privatizare a SC Banca Română pentru Dezvoltare SA s-a constituit în baza HG nr. 670/1997, iar la 15 decembrie 1997 a finalizat Caietul de sarcini pentru selectarea firmei specializate pentru elaborarea raportului de evaluare a băncii. În luna februarie a anului 1998 a avut loc licitaţia publică deschisă pentru selectarea consultantului financiar, la care s-au înscris 11 consorţii, conduse de firme de primă categorie la nivel mondial: KPMG, Coopers & Lybrand, Rothschild & Sons, Merryll Lynch Credential, Daiwa Europe Limited, Morgan Grenfell & Co Ltd, CA-IB Investment Bank AG, Arthur Andersen, Deloitte & Touche ş.a., ceea ce confirma încrederea mediilor financiare internaţionale în politicile reformiste ale noului guvern român. Licitaţia a fost câştigată de Daiwa Europe Ltd, care a finalizat auditul băncii la mijlocul lunii mai 1998.

Pe baza acestui material, guvernul a aprobat, prin HG nr. 428/1998, strategia de privatizare a BRD. Strategia prevedea combinarea vânzării acţiunilor deţinute de către Fondul Proprietăţii de Stat cu majorarea capitalului social al băncii. Privatizarea a fost proiectată să se facă în două etape, prima constând în vânzarea unui pachet de control către un investitor strategic, însoţită de vânzarea unor pachete mici de acţiuni către salariaţii băncii şi către Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Pentru restul acţiunilor, în etapa a doua, urma să se facă o ofertă publică iniţială pe pieţele internă şi internaţională de capital. Strategia prevedea ca termen pentru etapa I data de 15 decembrie 1998, iar pentru a II-a, 31 decembrie 1999.

La data de 28 august 1998 au fost înregistrate şase scrisori de intenţie, depuse de instituţii financiare internaţionale, patru dintre ele au semnat şi angajamentul de confidenţialitate în vederea efectuării propriei expertizări, dar numai două dintre ele, SOCIETE GENERALE (SG) şi BANQUE NATIONALE de PARIS (BNP), au intrat în negocierea finală. Cele două bănci franceze au avut oferte foarte diferite. În timp ce în negocierile cu SG, comisia de privatizare urca spre un preţ de 20 USD/acţiune, cu BNP nu s-a ajuns la 10 USD/acţiune. Ne şi întrebam dacă BNP chiar dorea să cumpere banca! Pe neaşteptate, negocierile au fost curmate de o declaraţie a premierului Radu Vasile, care a afirmat public că Societe Generale a câştigat licitaţia şi va fi noul proprietar al BRD! Stupoarea comisiei de privatizare, ca şi a tuturor celor implicaţi, a fost totală, mai ales că exista impresia că preţul putea fi urcat spre 25 USD/acţiune, ceea ce ar fi adus încă câteva zeci de milioane de dolari bugetului naţional, aflat în mare nevoie. Începând din acel moment, porecla fepesistă a premierului a fost Radio Vasile. Şi-a consolidat-o după numai o săptămână, când, fiind în vizită oficială la Paris, a anunţat că “DACIA va fi cumpărată de Renault”, în timp ce FPS abia vânduse caietul de sarcini grupului Hyundai, iar vicepreşedintele VW m-a sunat să mă informeze că VW renunţă să se prezinte din moment ce hotărâsem deja cui vindem uzinele de la Colibaşi…

La 14 decembrie 1998, în numele FPS, am semnat contractul de privatizare a BRD. Contractul prevedea: vânzarea a 42,1% din acţiunile băncii la un preţ de 20,15 USD/acţiune, respectiv 135 milioane USD per pachet; majorarea cu 20% a capitalului social al BRD, astfel încât în final, SG să deţină 51% din capitalul social al băncii. Valoarea totală a tranzacţiei cu investitorul strategic SG a ajuns astfel la 200,3 milioane dolari, sumă care a fost plătită la 18 martie 1999, dată de la care Societe Generale controlează BRD.

Grupul Societe Generale este între primele cinci din Uniunea Europeană, după valoarea activelor administrate şi – cu cei peste peste 22 milioane de clienţi persoane fizice - este prima bancă de retail din Franţa. În ultimii ani, Grupul s-a extins în Bulgaria, Grecia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Serbia, Rusia, Muntenegru, Moldova şi Albania.

La sfârşitul lunii ianuarie 1999, FPS a încheiat contractul de vânzare către salariaţii băncii a unui pachet reprezentând 8,33% din acţiuni. Preţul per acţiune a fost de 25.000 lei, egal cu valoarea nominală a acţiunii, ceea ce era cu mult mai ieftin decât preţul plătit de francezi.

La 24 noiembrie 1999, FPS a mai vândut 4,99% din acţiunile BRD către BERD, obţinând un preţ de 21,4 USD/acţiune. În acest fel s-a încheiat, cu aproape un an întârziere faţă de prevederile strategiei, prima etapă a privatizării a BRD. Întârzierea s-a datorat în principal BERD, care a întrerupt în mai multe rânduri negocierile, urmărind evoluţia vânzărilor efectuate de salariaţi.

Acestor circumstanţe li s-au adăugat cererile insistente ale celor de la SG, pentru amânarea etapei a doua pentru, cel mai degrabă, anul 2000. Dintre motivele invocate, cel mai consistent era acela că, după standardele IAS, banca va încheia anul 1999 cu pierderi, ceea ce ar afecta preţul obtenabil şi imaginea băncii în ansamblu. FPS şi guvernul au fost receptivi, iar data limită pentru vânzarea celor 9,861% din acţiunile BRD deţinute de FPS a fost împinsă până la 30 octombrie 2000. Valoarea de 21,40 USD/acţiune, obţinută la tranzacţia cu BERD, a fost considerată de consultanţi ca fiind prea ridicată şi de natură să reducă şansele de succes ale ieşirii pe pieţele de capital. Fondurile de investiţii care fuseseră tatonate, ofereau mult mai puţin. Până la urmă s-a reuşit vânzarea a numai 2,53% din acţiuni. Restul de 7,331% a fost cumpărat, în luna noiembrie 2004, de către grupul francez Societe Generale pentru suma de 43 milioane de euro. Prin această tranzacţie, banca franceză a ajuns la o pondere de 58,32% din acţionariat.

Începând cu anul 2001, BRD este listată la Bursa de Valori Bucureşti, în prima categorie. În anul 2003 a fost iniţiată o campanie de rebranding, pentru consolidarea imaginii băncii româneşti ca şi componentă a grupului francez, iar BRD a devenit BRD – Groupe Societe Generale. Banca are 7.300 de salariaţi, o reţea care cuprinde peste 600 de agenţii şi are două milioane de clienţi individuali şi corporativi. Numărul şi calitatea serviciilor oferite de bancă a crescut an după an, antrenând, firesc, şi creşterea valorii băncii. La sfârşitul lunii aprilie 2007, capitalizarea BRD – Groupe Societe Generale era de 4,8 miliarde de euro, iar după activele bancare banca îşi păstrează locul al doilea pe o piaţă naţională tot mai competitivă. Din toate aceste considerente, se poate afirma că privatizarea Băncii Române pentru Dezvoltare a fost un succes.

PRIVATIZAREA ÎN ROMÂNIA

Circumstanţe

Anul 1989

În România, prăbuşirea comunismului s-a produs pe fondul colapsului economiei naţionale. La sfârşitul anului 1989, economia românească cuprindea toate distorsiunile şi aberaţiile unei economii supercentralizate şi subordonate politic de la ministru până la maistru. Întreprinderi mari, foarte mari şi gigantice, cu mii până la zeci de mii de salariaţi, construite ca platforme integrate, erau complet dependente de Comitetul de Stat al Planificării şi de piaţa CAER.

România se conformase clişeului comunist şi îşi dezvoltase prioritar „industria grea, cu pivotul ei principal, industria constructoare de maşini”. Industria grea a fost dezvoltată cu mult peste necesar, iar industria constructoare de maşini cuprindea un număr de întreprinderi ce exceda nevoile pieţei naţionale. În 1989, aveam cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, produceam oţel mult şi de slabă calitate, cu costuri exagerate. Industria petrochimică a fost puternic supradimensionată faţă de potenţialul extractiv al României şi faţă de consumul intern. Tabloul industriei naţionale era completat de sistemele energetice cu randamente slabe, mai ales termocentralele, care funcţionau pe cărbune cu putere calorică redusă şi determinau menţinerea în funcţiune a numeroase mine absolut nerentabile.

Sectorul transporturilor stătea la fel de prost şi cuprindea: întreprinderile de transport rutier - slab dotate, cu parcuri de autovehicule depăşite din punct de vedere tehnic şi ecologic; avioane vechi în dotarea flotelor aeriene; material rulant – depăşit moral şi uzat din cauza vechimii; o flotă maritimă cu foarte multe vapoare, dar modeste calitativ.

În ceea ce priveşte agricultura, producţia agricolă se obţinea în cooperative agricole de producţie şi în întreprinderi agricole de stat. La fel de puţin performantă ca şi celelalte sectoare ale economiei naţionale, agricultura trebuia să fie ajutată în timpul campaniilor de către elevi, studenţi, militari şi de salariaţi ai întreprinderilor industriale ori din cercetare.

Sistemul bancar era limitat la patru bănci de stat, Banca Comercială Română, Banca Agricolă, Banca Română pentru Dezvoltare şi Bancorex, bănci puternic specializate, neobişnuite să lucreze în alte condiţii decât cele ale unei economii centralizate şi să se subordoneze altcuiva decât comenzii politice. Exista o singură societate de asigurări, ADAS.

Sectorul serviciilor practic nu exista. Contribuţia la PIB a frizeriilor, a croitoriilor şi a altor câtorva categorii de activităţi de genul acesta era cu totul nesemnificativă.

Autoritarismul exersat de statul totalitar îşi atinsese limitele de creştere a productivităţii muncii cu câţiva ani înainte de 1989. Mai rău decât atât, sistemul interzisese al doilea serviciu şi îl lipsise de motivaţie, deoarece oricât de mici erau câştigurile, ele nu erau acoperite prin oferta de produse şi servicii nici măcar la nivelul strictului necesar. În plus, oamenii au fost deresponsabilizaţi, prin interzicerea proprietăţii economice şi difuzarea răspunderii decizionale în tot felul de comitete de conducere. Astfel că schimbarea de sistem s-a dovedit uşor de declarat, dar greu de înfăptuit, deoarece, pe lângă voinţă politică, implica o modificare a mentalităţilor.

Cât de important a fost acest factor se poate constata făcând o comparaţie cu Ungaria vecină. În timp ce noi ajunseserăm, în anii ’80, în situaţia în care tot ce nu era obligatoriu era interzis, acolo se iniţiaseră reforme economice. Chiar dacă timide, ele au avut o contribuţie determinantă la succesul ulterior. Au fost permise micile întreprinderi private, s-a încurajat al doilea job, care a fost motivat printr-o ofertă abundentă în magazine, iar ungurii puteau munci şi în străinătate, revenind în patrie fără probleme, cu banii câştigaţi cu tot. Anul 1990 i-a găsit pregătiţi; pe noi, nu.

Anul 1990

Circumstanţele se schimbă fundamental încă din prima parte a anului 1990. Dispare CAER-ul, dispar pieţele giganţilor şi nu numai ale lor. Guvernul ar fi trebuit să ia de îndată măsuri pentru reorientarea produselor româneşti spre alte pieţe; ar fi trebuit să înceapă imediat un proces de reformă structurală, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic, în fiecare întreprindere în parte. Soluţia principală era atunci, ca şi acum, privatizarea, privatizarea urmată de capitalizare şi de dezvoltarea de noi produse. Privatizarea a fost esenţa reformei economice în toate ţările fost comuniste. Ţine de evidenţă: ţările care au privatizat mult şi repede o duc mai bine decât celelalte.

Cred că natura unui sistem este definită, mai degrabă decât prin altele, de natura proprietăţii economice. România, deşi „decretase” că revoluţia a fost anticomunistă şi că se reorientează spre capitalism, a păstrat în mâinile statului proprietatea asupra întreprinderilor economice şi financiare. Interesul a fost dublu: politic şi financiar. Pe de o parte, FSN, care - ca organism politic - s-a suprapus administraţiei de stat în mai mare măsură decât o făcuse însuşi partidul comunist, avea nevoie de salariaţii întreprinderilor de stat, ca masă de manevră în arena politică. Pe de altă parte, clientela de sorginte comunisto-securistă nu ar fi putut capitaliza prin căpuşare decât întreprinderi de stat. S-au construit structuri sindicale puternice, care au fost manipulate prin ofiţerii acoperiţi infiltraţi în conducerile lor pentru a se opune reformelor, în general, şi privatizării, în special.

Astfel că, în loc să se înceapă cu privatizarea întreprinderilor rentabile, iar cu banii obţinuţi să se restructureze şi să se retehnologizeze celelalte, pentru o privatizare ulterioară, s-a preferat o politică prin care toate întreprinderile au fost coborâte la cel mai mic numitor comun. Metoda prin care s-a reuşit această „performanţă” a fost cea a subvenţionării. S-au subvenţionat întreprinderile cu pierderi, economia naţională funcţionând pe principiul vaselor comunicante: profiturile companiilor rentabile au fost mereu folosite pentru acoperirea pierderilor celor nerentabile, cărora – în felul acesta - li s-a prelungit agonia. De salvat, nu au fost salvate, căci, se ştie: boală lungă, moarte sigură! Dimpotrivă: s-au înnecat şi cele profitabile. S-a subvenţionat mineritul, metalurgia şi agricultura de stat, nu cea privată, care ar fi putut deveni performantă. S-a subvenţionat industria de armament, definită ca „strategică”, pentru ca iniţiaţii să poată comisiona comerţul cu arme. Mai mult de un deceniu, zeci de mii de angajaţi din această industrie au luat lunar 75% din salariu fără să meargă la serviciu; ba, din când în când mai făceau şi câte o manifestaţie pentru mărirea salariilor nemuncite. Mai mult de un deceniu, majoritatea întreprinderilor de stat au fost mereu subvenţionate şi iertate de datorii. Comanda politică şi hoţiile au şubrezit şi sistemul bancar, ceea ce a împins ţara până la marginea prăpastiei crahului economiei naţionale.

Pe lângă întreprinderi, în anul 1990, puterea a „subvenţionat” şi electoratul, prin mărirea salariilor fără acoperire în creşterea productivităţii muncii; românii lucrau tot mai puţin, dar câştigau tot mai mult. Salarii tot mai mari aveau putere de cumpărare tot mai mică. Cum 100 de lei valorează exact atât cât munceşti pentru ea, am ajuns sa cumpărăm o pâine cu 10.000 de lei. Hiperinflaţia, declanşată deliberat, a acoperit doar parţial deficitele, dar a îmbolnăvit grav economia naţională. Productivitatea scăzută, căpuşarea întreprinderilor şi furtul din bănci, urmate, în general, de expatrierea câştigurilor respective, sunt cele mai evidente cauze ale macrodeficitelor cronice în care ţara a început să se adâncească.

Prima metodă de privatizare folosită în România a fost privatizarea prin furt. Începând cu anul 1990, s-a furat tot ce s-a putut: comerţul exterior, băncile, fondurile mutuale, întreprinderile din toate sferele economiei şi bugetul de stat. Aşa au capitalizat mulţi dintre milionarii în euro de astăzi.

Cadrul legislativ şi instituţional

Sunt puţine domenii ale administraţiei din România care să fi avut parte de atâtea acte normative ca şi privatizarea. De-a lungul anilor, legile în materie şi instituţiile guvernate de ele s-au dovedit fluide. Numeroasele schimbări au fost generate de opţiunile diferite ale guvernanţilor faţă de procesul de privatizare.

O primă lege importantă a fost Legea nr. 15/1990, prin care s-au înfiinţat societăţile comerciale pe acţiuni, privatizabile, şi regiile autonome, neprivatizabile. Prima instituţie guvernamentală care s-a ocupat de privatizare a fost Agenţia Naţională pentru Privatizare (ANP). ANP a realizat prima privatizare din România, cea a întreprinderii clujene URSUS, cunoscută producătoare de bere. Acţiunile oferite publicului au fost, cu repeziciune, cumpărate în totalitate, ceea ce a confirmat interesul cetăţenilor pentru investiţii în privatizare.

Legea nr. 58/1991 a înfiinţat Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi Fondurile Proprietăţii Private (FPP), SIF-urile de astăzi; pe lângă că a creat cadrul instituţional al privatizării, această lege a cuprins şi metodele de privatizare. Conform legii, FPS trebuia să-şi îndeplinească misiunea în şapte ani, iar apoi să dispară. Prin FPP-uri s-au distribuit românilor care împliniseră optsprezece ani până în decembrie 1989 certificatele de acţionari, pentru cote între 30 şi 60% din acţiunile companiilor de stat.

În anul 1994 a apărut Legea nr. 77, privitoare la asociaţiile salariaţilor, binecunoscutele PAS-uri; constituirea PAS-ului şi modalităţile de dobândire a acţiunilor la societatea comercială unde sunt angajaţi respectivii salariaţi dau substanţa acestei legi. Legea nr. 55/1995 s-a vrut „de accelerare a procesului de privatizare”. Au fost apoi două ordonanţe de urgenţă ale guvernului Ciorbea, O.U.G. nr. 37/1997, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/1995, şi O.U.G. nr. 15/1997, pentru completarea Legii nr. 58/1991. Toate aceste legi erau acompaniate de hotărâri de guvern ce conţineau normele de aplicare.
După cum se vede, actele normative erau deja atât de multe încât, pe porţiuni, au început să devină contradictorii. De aceea, la finele anului 1997, s-a realizat o unificare a tuturor acestora prin O.U.G. nr. 88/1997, care a abrogat toate legile şi hotărârile de guvern precedente, sintetizându-le într-un singur act normativ, pentru care guvernul şi-a asumat, pentru prima oară în istoria ţării, răspunderea în faţa parlamentului. Dacă până atunci FPS fusese subordonat parlamentului, începând din acel moment a trecut în subordinea guvernului. Tot în decembrie s-a adoptat şi O.U.G. nr. 92/1997, „privind stimularea investiţiilor directe”, prin care s-a încercat atragerea investitorilor străini, fără de care era evident că nu s-ar fi reuşit privatizarea marilor companii din portofoliul FPS; a fost însă abrogată la insistenţele FMI şi ale Băncii Mondiale, care erau preocupate de creşterea veniturilor bugetare ori, măcar de nescăderea lor. Totuşi, dată fiind importanţa chestiunii, guvernul Năstase a revenit asupra ei, prin Legea nr. 332/2001, privind promovarea investiţiilor directe cu impact economic semnificativ.
Deoarece FPS trecuse la restructurarea şi privatizarea băncilor, guvernul Radu Vasile a adoptat O.U.G. nr. 51/1998, privind valorificarea unor active bancare. În colaborare cu specialiştii Băncii Mondiale a fost elaborată Legea nr. 99/1999, care a contribuit la accelerarea ritmului privatizării. Între altele, această lege a anulat monopolul PAS-urilor în ceea ce priveşte plata în rate a acţiunilor, extinzând posibilitatea respectivă la orice cumpărător şi acordând-o în funcţie numai de starea companiei vândute. În anul 2000, în subordinea ministerului agriculturii, s-a înfiinţat Agenţia Domeniilor Statului, care era instituţia specializată în concesionarea terenurilor agricole ale statului; cu ajutorul acesteia, ministerul respectiv a putut demara privatizarea întreprinderilor agricole de stat.
După anul 2000, guvernul Năstase a rebotezat FPS-ul, demonizat din raţiuni electorale, în Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Activelor Statului (APAPS) şi a continuat sarabanda legiferărilor prin: Legea nr. 137/2002, „privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării”; O.U.G. nr. 26/2004, „privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul APAPS şi consolidarea unor privatizări”; H.G. nr. 2193/2004, pentru privatizarea institutelor de cercetare. De la 1 mai 2004, APAPS a fost comasat cu AVAB (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, care recupera cât mai reuşea din vechile creanţe ale băncilor de stat) şi – prin O.U.G. nr. 23/2004, confirmată prin Legea nr. 360/2004 - s-a născut Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS).

La sfârşitul anului 2006, prin O.U.G. nr. 101/2006, guvernul Tăriceanu a reorganizat AVAS, prin comasarea prin absorbţie a Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie. Pare să fie ultima reorganizare instituţională, mai ales că numărul societăţilor comerciale privatizabile a scăzut semnificativ. Dar, cine ştie, politicienii noştri au reuşit mereu să ne surprindă!

Indiferent ce număr au purtat, ce nume li s-a dat, ori ce guvern le-a emis, legile care au guvernat procesul de privatizare au stabilit pentru instituţia publică implicată, oricum s-a numit ea, FPS/APAPS/AVAS, ca obligaţie principală, vânzarea acţiunilor deţinute de stat la societăţile comerciale aflate în portofoliul lor şi au reglementat cadrul juridic al acestor vânzări. Metodele utilizabile legal sunt: licitaţie deschisă cu strigare, licitaţie cu ofertă în plic sigilat, negociere directă, negociere cu investitori preselectaţi prin licitaţie cu oferte în plic sigilat, ofertă publică de vânzare prin intermediul pieţelor de capital. Vânzarea acţiunilor se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, fără a exista un preţ minim de vânzare. S-au stabilit cazurile în care se face raport de evaluare şi condiţiile de acordare a facilităţilor de plată. Tot prin lege s-a stabilit destinaţia sumelor încasate de instituţia publică implicată, iar începând cu anul 1997, s-a interzis subvenţionarea companiilor din portofoliu prin acordarea de fonduri “de restructurare sau reabilitare”. Cadrul legal reglementează procedurile de tratare a obligaţiilor de mediu şi cuprinde dispoziţii speciale privind închiderea operaţională, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.

Din punct de vedere instituţional, în primii ani de privatizare, activitatea a fost strict centralizată, iar personalul din FPS nu depăşea două-trei sute de salariaţi. În perioada 1996-2000, când au fost stabilite recordurile în materie de privatizare, s-a ajuns la un maxim de 1800 de angajaţi, iar activitatea era descentralizată: companiile mici se vindeau în judeţe, iar cele medii – în opt sucursale teritoriale. Astăzi, când mai sunt puţine societăţi în portofoliul statului, s-au desfiinţat direcţiile judeţene, iar personalul s-a redus din nou la câteva sute.

Privind retrospectiv, putem concluziona că ritmurile şi calitatea privatizării au depins, mai mult decât de orice altceva, de voinţa politică, iar aceasta poate fi foarte limpede descifrată prin legile pe care decidenţii le-au promovat.

Administrarea societăţilor comerciale de stat

Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) a avut ca obligaţie principală privatizarea întreprinderilor din portofoliu, dar – până la privatizare – a răspuns şi de administrarea lor. Este domeniul marilor eşecuri ale FPS, întrucât managementul performant a fost, din păcate, excepţia, nu regula. Încercările statului de a controla mai eficient activitatea agenţilor săi economici au fost, pe cât de variate, tot pe atât de constant lipsite de rezultate. Oricum s-a exercitat controlul, prin Comisiile de Împuterniciţi ai Statului (C.I.S.) sau prin reprezentanţi în Adunările Generale ale Acţionarilor (AGA) şi oricum s-au numit cei controlaţi, directori, manageri sau administratori, actul de administrare a fost şi a rămas în suferinţă până la privatizare.

Referindu-se la SUA, nu la Imperiul Centrafrican, celebrul economist Milton Friedman a afirmat că: „Dacă statul ar fi însărcinat să se ocupe de deşertul Sahara, în mai puţin de cinci ani de zile s-ar înregistra acolo o penurie de nisip.” Aforismul nu scuză FPS, dar îi creează o atenuantă: dacă aşa se pune problema în America, apoi cum să fie mai bine în România?!? Nici nu a fost. Dimpotrivă, a fost cu mult mai rău. Dacă, în ţările dezvoltate, eşecurile statului în domeniu se explică prin birocraţie şi insuficientă motivaţie, la noi se datorează în primul rând corupţiei. Pentru a putea privatiza marile sale companii, statul a fost nevoit să le ierte mai întâi de datoriile provocate de jefuirea lor sistematică. Cazul SIDEX este simptomatic: pentru acţiunile sale, statul a luat 70,3 milioane dolari, dar a dat 1,7 miliarde dolari, majoritatea pentru a acoperi furturile prin căpuşare! Banca Agricolă şi Bancorex-ul – la fel! Cred că noi, românii, ar trebui să reflectăm serios pe această temă: cum este posibil ca mai mult de trei sferturi dintre directori să fure întreprinderea care le-a fost încredinţată?!? Iar apoi, cum se explică lipsa de reacţie a opiniei publice, atunci când este dovedit câte unul? Probabil că ni se pare normal, pentru că la fel am fi făcut şi noi, în locul lor...

Schimbarea din decembrie 1989 a ajuns în întreprinderile economice sub forma unui val de schimbări ale directorilor numiţi pe vremea comunismului. Dacă au fost puţini cei care s-au expus în bătaia gloanţelor din însângeratul decembrie, la „revoluţia” de la locul de muncă au participat toţi. În anul 1990, regimul Iliescu a permis alegerea directorilor de întreprindere. Era o măsură populistă, la fel ca multe altele de atunci, dar foarte gravă prin consecinţe. Criteriul de alegere al „maselor” a fost cumsecădenia, nu competenţa, astfel încât, în majoritatea cazurilor au fost promovaţi oameni lipsiţi de autoritate, oameni care au permis manipularea actului de conducere de către salariaţi, în mod direct sau prin intermediul liderilor de sindicat. Consecinţa a fost prăbuşirea autorităţii în întreprinderi şi scăderea dramatică a productivităţii muncii. Numărul întreprinderilor nerentabile a crescut brusc, cu atât mai mult cu cât începuseră să fie căpuşate de sereleurile directorilor, soţiilor lor, neamurilor şi clientelei politice.

Prin Legea nr. 66/1993 – legea contractului de management - s-a sărit în extrema cealaltă: de la prea puţină autoritate, nu atât la prea multă, cât la prea discreţionară. Managerul unei întreprinderi era desemnat în urma unui concurs, pe bază de proiecte ce vizau îmbunătăţirea indicatorilor economico-financiari ai companiei. Contractul de manager se încheia pe o perioadă de patru ani şi conţinea criterii de performanţă clar stabilite. Spre deosebire de directorii aleşi de „mase”, managerul avea autoritate. Autoritatea managerului era supusă doar controlului reprezentanţilor Fondului Proprietăţii de Stat în adunările generale ale acţionarilor. Istoria, scurtă, a aplicării Legii nr. 66 a dovedit că relaţiile dintre manageri şi cei care îi controlau, respectiv reprezentanţii statului în AGA, se subiectivizau rapid, astfel încât nivelul criteriilor de performanţă negociate de manager cu reprezentanţii FPS scădea de la an la an. Pe scurt, nici managerii nu au reuşit să amelioreze cifrele bilanţiere ale întreprinderilor, astfel că starea de sănătate a fiecărui agent economic în parte, ca şi a economiei naţionale în ansamblu, a continuat să se înrăutăţească. Blocajul financiar, generat de companiile care nu-şi plăteau furnizorii, asfixia şi întreprinderile viabile, amplificând riscul de producere a unui crah naţional.

În anul 1997 s-a revenit la instituţia universal folosită în administrarea societăţilor comerciale, şi anume la Consiliul de Administraţie (CA), în care acţionarii îşi trimit reprezentanţi proporţional cu cota pe care o deţin în capitalul social. Este o formă de administrare reprezentativă şi transparentă. Din păcate, după un interval nejustificat de scurt, sistemul a fost din nou schimbat. Prin O.U.G. nr. 49/1999, s-a introdus instituţia administratorului unic al întreprinderii, care avea aceeaşi autoritate relativ lipsită de control ca şi managerii făcuţi prin Legea nr. 66/1993. O.U.G. nr. 49/1999 a fost respinsă de parlament, dar a produs efecte timp de câteva luni; dintre toate, efectul cel mai păgubitor a fost instabilitatea indusă în sectorul economiei de stat, prin schimbarea permanentă a criteriilor şi a persoanelor desemnate să conducă întreprinderile. Interesaţi mai ales de păstrarea posturilor de conducere, prinşi între exigenţele acţionarilor şi pretenţiile sindicatelor şi confruntaţi cu permanenta modificare a cadrului legislativ, majoritatea directorilor au preferat calea minimei rezistenţe sau chiar a nonacţiunii. Din anul 2000 s-a revenit la consiliile de administraţie.

În virtutea O.U.G. nr. 79/2001, completată şi aprobată prin Legea nr. 154/2002, conducerea societăţilor comerciale este asigurată în baza unui contract de performanţă. Acolo unde este cazul, contractul cuprinde în mod obligatoriu obiective şi criterii cuantificate privind reducerea creanţelor şi plăţilor restante, a pierderilor înregistrate, precum şi creşterea productivităţii muncii.

Privind retrospectiv, putem constata că oricare a fost cadrul legal în materie de administrare a companiilor din portofoliu, FPS/APAPS/AVAS a ratat permanent obiectivul său în ceea ce priveşte mai buna funcţionare a întreprinderilor statului. S-a încercat mărirea gradului de responsabilitate a decidenţilor în gestionarea patrimoniului societăţilor comerciale, liderii sindicali au fost invitaţi la şedinţele CA pentru a mări transparenţa şi credibilitatea actului de administrare, s-au limitat decalajele dintre veniturile directorilor şi ale salariaţilor, s-au cooptat ca reprezentanţi în AGA, CA şi în comisiile de cenzori specialişti de la ministerul finanţelor, de la ministerele de profil, din alte instituţii ale statului, din universităţi, şi – cu toate acestea – rezultatul a fost prost. Instituţia publică implicată a eşuat în toate tentativele sale de a îmbunătăţi administrarea societăţilor comerciale încă neprivatizate. Că nu este vorba despre nepricepere managerială, ci de rea credinţă, o dovedeşte faptul că românii sunt excelenţi administratori în sectorul privat.

Concluzia care se desprinde este că privatizarea rămâne elementul determinant pentru responsabilizarea managerului şi pentru îmbunătăţirea din toate punctele de vedere a actului de administrare. Cifrele demonstrează limpede că marea corupţie s-a manifestat în administrarea întreprinderilor de stat şi nu la privatizarea lor. Au fost şi scandaluri prilejuite de maniera în care s-a făcut câte o privatizare, dar - raportate la miile de privatizări - au reprezentat excepţii. Dimpotrivă, în actul de administrare excepţiile au fost directorii leali intereselor statului-proprietar. Nu pot să nu exemplific cu cazul PETROM, „perla coroanei”, care a trebuit să fie iertată de plata a sute de milioane de euro în momentul privatizării, deşi existau toate circumstanţele să fie extrem de profitabilă; iar după privatizare, practic fără investiţii, valoarea de capitalizare bursieră s-a triplat. Toate acestea sub management românesc!

Practica dovedeşte că statul român ar fi putut câştiga mai mult dacă ar fi privatizat mai repede; chiar dacă preţul obţinut pe acţiuni ar fi fost mai mic, veniturile fiscale ar fi fost substanţial mai mari. Din păcate, noi nu putem nici măcar să visăm să avem furnizori de utilităţi ca Electricite de France sau ENEL, care generează venituri enorme bugetelor Franţei, respectiv Italiei, protejând în acelaşi timp interesele cetăţenilor din ţările lor. De ce? Pentru că le-am lăsa la dispoziţia clientelei politico-securiste, pentru a le sifona profiturile. Tocmai de aceea, România se vede nevoită să privatizeze cât mai mult şi cât mai repede.

La începutul anilor ’90, când s-a făcut „marea împărţeală”, întreprinderile statului au devenit fie societăţi comerciale, fie regii naţionale. La FPS, adică destinat privatizării, a fost repartizat mai puţin decât 40% din capitalul social total, restul aparţinând marilor companii naţionale şi regiilor autonome. Chiar şi numai acest fapt spune multe despre opţiunile de politică economică ale guvernanţilor de atunci. Portofoliul iniţial al Fondului Proprietăţii de Stat (FPS) a cuprins 5.937 societăţi comerciale, care aveau un capital social total de 45.212 miliarde lei. De-a lungul anilor, numărul companiilor din portofoliul FPS a fluctuat, fie datorită transferurilor repetate între FPS şi ministere, fie din cauza divizărilor intervenite la societăţile existente, atingând un maxim de 9.137, ce aveau un capital social de 53.455 miliarde lei. Cele mai multe societăţi divizate au fost de tip Agromec, deoarece fuseseră construite pentru mai multe comune, dar dorite la privatizare pe un sat sau două, cel mult. Datorită repetatelor indexări impuse de devalorizarea leului, capitalul social neprivatizat a crescut permanent, în ciuda faptului că mii întreprinderi erau deja privatizate, până acum câţiva ani, când inflaţia s-a calmat.

Obstacole în calea privatizării

Procesul de privatizare a economiei româneşti a avut de întâmpinat numeroase obstacole. Zece dintre acestea, nu neapărat în această ordine, s-au dovedit a fi extrem de importante:

1. Constituţia României, care nu garanta proprietatea, ci se limita la a o „ocroti”.
2. Slăbiciunea capitalului românesc cu vocaţie investiţională, care a determinat dezechilibrul raportului dintre oferta mare a FPS şi cererea mică de pe piaţa internă.
3. Dezinteresul capitalului străin, descurajat de atmosfera politică din România.
4. Instabilitatea legislativă, mai ales în ceea ce priveşte privatizarea şi facilităţile fiscale şi vamale acordate de statul român investitorilor.
5. Hiperinflaţia, devalorizarea continuă a monedei naţionale şi dezechilibrele bugetare.
6. Dimensiunile uriaşe ale întreprinderilor moştenite de la regimul comunist şi gradul ridicat de îndatorare a lor, în condiţiile inflaţiei, blocajului financiar şi căpuşării.
7. Prăbuşirea pieţelor pe care le aveau înainte de 1989, corelată cu scăderea puterii de cumpărare a românilor.
8. Mentalitatea cetăţenilor. S-a dovedit că foarte puţini dintre concetăţenii noştri înţeleg raţiunile pentru care privatizarea economiei naţionale trebuie să aibă loc. A existat o opoziţie nu doar la nivelul opiniei publice, ci, mai ales, în rândul salariaţilor întreprinderilor scoase la privatizare, pentru că erau conştienţi că nu va mai fi acceptat personalul excedentar.
9. Rezistenţa managerilor la procesul de privatizare. Doar în puţine cazuri aceştia au susţinut privatizarea, marea majoritate preferând prelungirea privilegiilor oferite de poziţia de conducător al unităţii.
10. Imaginea negativă indusă opiniei publice de către presă. Presa a mediatizat întotdeauna cu prioritate şi cu insistenţă scandalurile, privatizările eşuate, care nu au reprezentat nici măcar 5% din totalul contractelor FPS. Cu toate acestea, eşecurile, deci excepţiile, au determinat în principal imaginea FPS/APAPS/AVAS şi a privatizării, în general.

Tabelul ilustrează limpede ritmul privatizării din România, până la momentul aderării sale la Uniunea Europeană. Pe rândul întâi este anul calendaristic, iar pe al doilea – numărul de contracte de vânzare de acţiuni în procesul de privatizare. În total sunt 10.899 de contracte de privatizare pentru 7.652 de companii, deoarece, mai ales în primii ani, la unele societăţi s-au încheiat mai multe contracte.


1. Perioada 1992-1996 a fost cea de început, când, din 3.208 societăţi privatizate, 1.889 au fost vândute la preţuri foarte mici salariaţilor, prin binecunoscutele PAS-uri, ceea ce a fost mai degrabă cooperativizare, decât privatizare şi a corespuns populismelor regimului Iliescu-Văcăroiu. PAS-urile, fiind cei mai săraci dintre cumpărători, au fost obligate să folosească profitul întreprinderii pentru plata ratelor contractelor de privatizare, iar uneori oamenii au fost obligaţi să mai aducă bani şi de acasă. Aşa se face că, de regulă, managementul a concentrat rapid pachete de control, profitând de incapacitatea de plată a muncitorilor. Pe de altă parte, din cauza nevoii de investiţii pentru menţinerea pe pieţe, de multe ori au fost necesare majorări de capital, care au transferat controlul companiei în alte mâini decât ale angajaţilor săi.

În perioada 1992-1996, s-au încasat din privatizare numai 1.902 miliarde lei, în timp ce s-au alocat peste 2.000 miliarde lei ca „fonduri de restructurare” întreprinderilor aflate în suferinţă. S-au dat subvenţii mai mari decât sumele încasate pe acţiunile statului şi – pentru că s-au acordat nu pe criterii economice, ci politice şi clientelare - s-au dat degeaba. Mai bine s-ar fi făcut restructurare reală, adică mai bine s-ar fi dimensionat producţia la piaţă şi personalul la producţie...

Numai 11 contracte, însumând 36 milioane dolari (!), s-au încheiat cu investitori străini, ceea ce spune totul despre imaginea României lui Iliescu şi Văcăroiu în mediile de afaceri internaţionale.

2. Perioada 1997-2000 a fost cea a ritmurilor ridicate de privatizare şi de venire a investitorilor străini, care au înţeles că în România se făcea, în sfârşit, reformă şi, mai ales, privatizare. Anului 1999 îi aparţine recordul absolut, cu peste 2.000 de privatizări. Rezultatele confirmă că privatizarea depinde, mai mult decât de orice altceva, de voinţa politică. În cei patru ani s-au vândut 6.728 de societăţi comerciale, dintre care 1.001 către PAS-uri şi 250 investitorilor străini, care au plătit aproape 1,5 miliarde dolari. Metodele de privatizare cele mai frecvente au fost licitaţiile deschise cu strigare, respectiv în plic sigilat şi prin piaţa de capital. Fiind metode transparente, preţul mediu obţinut pentru o acţiune a reprezentat dublul valorii nominale. În această perioadă s-au introdus obligaţiile investiţionale post-privatizare, s-a extins posibilitatea achiziţionării în rate a pachetelor FPS şi s-au introdus garanţiile de plată la vânzările în rate.

Odată cu prima etapă a privatizării ROMTELECOM, au debutat marile privatizări. Tot în acei ani a început restructurarea şi privatizarea sistemului bancar.

3. Perioada 2001-2006 a fost marcată de prăbuşirea ritmului privatizării, mai ales sub raport numeric. Cu un total de 963 companii privatizate în şase ani, abia s-a atins o medie anuală de 160 de privatizări. Preţul mediu obţinut pe o acţiune a fost o treime din valoarea nominală, adică de şase ori mai mic decât în perioada anterioară. Mai ales în timpul guvernului Năstase, din cauza condiţiilor dezavantajoase obţinute de statul român la privatizarea marilor companii, au existat scandaluri, provocate de suspiciunile de corupţie. Controlul ALRO, care astăzi valorează 2,3 miliarde de euro, a fost cedat prin majorare de capital, în schimbul a doar 11 milioane de euro intrate la bugetul statului, iar Banca Mondială a cerut (în premieră!) o opinie neutră, în încercarea de a apăra interesele României, desconsiderate chiar de către guvernul ţării. Privatizările SIDEX sau ROMTELECOM, cedată tot prin majorare de capital (!), PETROM şi alte câteva erau cât pe ce să compromită şansele României de aderare la Uniunea Europeană, tocmai din cauza suspiciunilor de corupţie.

La sfârşitul anului 2006, portofoliul de societăţi comerciale privatizabile al AVAS era de 447 societăţi, cu un capital social de 4,4 miliarde RON, din care statul deţine 0,6 miliarde RON. Dintre acestea, la 62 statul este acţionar majoritar. 286 de societăţi comerciale sunt în regim de administrare specială, iar pentru 44 s-au declanşat procedurile de lichidare. Pentru anul 2007, în portofoliul AVAS sunt 63 de societăţi comerciale privatizabile, la care se vor adăuga 41 de societăţi comerciale care vor fi transferate de la ministerul economiei şi finanţelor. Se prognozează finalizarea ofertării la privatizare în acest an a tuturor celor 265 de societăţi comerciale la care AVAS mai deţine pachete minoritare. A rămas puţin, din punct de vedere numeric, dar valoros, din perspectiva capitalului social şi a domeniului de activitate.

Privatizarea este condiţionată politic

Privind retrospectiv, orice observator de bună credinţă poate constata consecinţele pozitive ale privatizării, dintre care două sunt esenţiale şi se corelează: investiţiile în retehnologizare şi sporirea spectaculoasă a productivităţii muncii. DACIA Piteşti, SIDEX, PETROM sunt cazuri notorii de sporire a producţiei în condiţiile reducerii subsatnţiale a personalului.

Statisticile demonstrează fără putinţă de tăgadă că privatizare a început să se facă cu adevărat în România abia începând cu anul 1996, când a devenit evident că nu mai exista alternativă. Nerestructurate, întreprinderile se transformaseră în adevărate bombe sociale, al căror ceas ticăia în mâinile guvernului, care nu mai avea cu ce să le subvenţioneze. Ineficienţa şi jaful fuseseră subvenţionate până la sleirea finanţelor publice. Nerestructurându-le tehnologic şi menţinându-le suprapopulate, guvernul Văcăroiu a condamnat întreprinderile la a fi vândute pe nimic. Incapabil să le rezolve problemele, statul român le-a externalizat, lăsând pe seama cumpărătorilor pachetelor sale de acţiuni restructurarea şi rentabilizarea companiilor din economia naţională. De aici au pornit toate dificultăţile privatizării din România, care s-a desfăşurat exact invers faţă de felul în care se petrec lucrurile în Occident.

În economiile dezvoltate, statul naţionalizează câte o întreprindere de interes strategic, judecat din perspectiva profilului, a impactului pe orizontala economiei ori al celui social în caz de faliment, o restructurează şi o rentabilizează, iar apoi o privatizează. Acolo guvernele apără interesele cetăţenilor, în timp ce aici, guvernele au desconsiderat interesul public şi au servit mai ales interesele clientelei. Este o diferenţă de priorităţi, generată de o diferenţă de mentalitate: serveşti, nu te serveşti!