duminică, 22 iunie 2008

PRIVATIZAREA ÎN ROMÂNIA


Circumstanţe

Anul 1989

În România, prăbuşirea comunismului s-a produs pe fondul colapsului economiei naţionale. La sfârşitul anului 1989, economia românească cuprindea toate distorsiunile şi aberaţiile unei economii supercentralizate şi subordonate politic de la ministru până la maistru. Întreprinderi mari, foarte mari şi gigantice, cu mii până la zeci de mii de salariaţi, construite ca platforme integrate, erau complet dependente de Comitetul de Stat al Planificării şi de piaţa CAER.

România se conformase clişeului comunist şi îşi dezvoltase prioritar „industria grea, cu pivotul ei principal, industria constructoare de maşini”. Industria grea a fost dezvoltată cu mult peste necesar, iar industria constructoare de maşini cuprindea un număr de întreprinderi ce exceda nevoile pieţei naţionale. În 1989, aveam cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, produceam oţel mult şi de slabă calitate, cu costuri exagerate. Industria petrochimică a fost puternic supradimensionată faţă de potenţialul extractiv al României şi faţă de consumul intern. Tabloul industriei naţionale era completat de sistemele energetice cu randamente slabe, mai ales termocentralele, care funcţionau pe cărbune cu putere calorică redusă şi determinau menţinerea în funcţiune a numeroase mine absolut nerentabile.

Sectorul transporturilor stătea la fel de prost şi cuprindea: întreprinderile de transport rutier - slab dotate, cu parcuri de autovehicule depăşite din punct de vedere tehnic şi ecologic; avioane vechi în dotarea flotelor aeriene; material rulant – depăşit moral şi uzat din cauza vechimii; o flotă maritimă cu foarte multe vapoare, dar modeste calitativ.

În ceea ce priveşte agricultura, producţia agricolă se obţinea în cooperative agricole de producţie şi în întreprinderi agricole de stat. La fel de puţin performantă ca şi celelalte sectoare ale economiei naţionale, agricultura trebuia să fie ajutată în timpul campaniilor de către elevi, studenţi, militari şi de salariaţi ai întreprinderilor industriale ori din cercetare.

Sistemul bancar era limitat la patru bănci de stat, Banca Comercială Română, Banca Agricolă, Banca Română pentru Dezvoltare şi Bancorex, bănci puternic specializate, neobişnuite să lucreze în alte condiţii decât cele ale unei economii centralizate şi să se subordoneze altcuiva decât comenzii politice. Exista o singură societate de asigurări, ADAS.

Sectorul serviciilor practic nu exista. Contribuţia la PIB a frizeriilor, a croitoriilor şi a altor câtorva categorii de activităţi de genul acesta era cu totul nesemnificativă.

Autoritarismul exersat de statul totalitar îşi atinsese limitele de creştere a productivităţii muncii cu câţiva ani înainte de 1989. Mai rău decât atât, sistemul interzisese al doilea serviciu şi îl lipsise de motivaţie, deoarece oricât de mici erau câştigurile, ele nu erau acoperite prin oferta de produse şi servicii nici măcar la nivelul strictului necesar. În plus, oamenii au fost deresponsabilizaţi, prin interzicerea proprietăţii economice şi difuzarea răspunderii decizionale în tot felul de comitete de conducere. Astfel că schimbarea de sistem s-a dovedit uşor de declarat, dar greu de înfăptuit, deoarece, pe lângă voinţă politică, implica o modificare a mentalităţilor.

Cât de important a fost acest factor se poate constata făcând o comparaţie cu Ungaria vecină. În timp ce noi ajunseserăm, în anii ’80, în situaţia în care tot ce nu era obligatoriu era interzis, acolo se iniţiaseră reforme economice. Chiar dacă timide, ele au avut o contribuţie determinantă la succesul ulterior. Au fost permise micile întreprinderi private, s-a încurajat al doilea job, care a fost motivat printr-o ofertă abundentă în magazine, iar ungurii puteau munci şi în străinătate, revenind în patrie fără probleme, cu banii câştigaţi cu tot. Anul 1990 i-a găsit pregătiţi; pe noi, nu.

Anul 1990

Circumstanţele se schimbă fundamental încă din prima parte a anului 1990. Dispare CAER-ul, dispar pieţele giganţilor şi nu numai ale lor. Guvernul ar fi trebuit să ia de îndată măsuri pentru reorientarea produselor româneşti spre alte pieţe; ar fi trebuit să înceapă imediat un proces de reformă structurală, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic, în fiecare întreprindere în parte. Soluţia principală era atunci, ca şi acum, privatizarea, privatizarea urmată de capitalizare şi de dezvoltarea de noi produse. Privatizarea a fost esenţa reformei economice în toate ţările fost comuniste. Ţine de evidenţă: ţările care au privatizat mult şi repede o duc mai bine decât celelalte.

Cred că natura unui sistem este definită, mai degrabă decât prin altele, de natura proprietăţii economice. România, deşi „decretase” că revoluţia a fost anticomunistă şi că se reorientează spre capitalism, a păstrat în mâinile statului proprietatea asupra întreprinderilor economice şi financiare. Interesul a fost dublu: politic şi financiar. Pe de o parte, FSN, care - ca organism politic - s-a suprapus administraţiei de stat în mai mare măsură decât o făcuse însuşi partidul comunist, avea nevoie de salariaţii întreprinderilor de stat, ca masă de manevră în arena politică. Pe de altă parte, clientela de sorginte comunisto-securistă nu ar fi putut capitaliza prin căpuşare decât întreprinderi de stat. S-au construit structuri sindicale puternice, care au fost manipulate prin ofiţerii acoperiţi infiltraţi în conducerile lor pentru a se opune reformelor, în general, şi privatizării, în special.

Astfel că, în loc să se înceapă cu privatizarea întreprinderilor rentabile, iar cu banii obţinuţi să se restructureze şi să se retehnologizeze celelalte, pentru o privatizare ulterioară, s-a preferat o politică prin care toate întreprinderile au fost coborâte la cel mai mic numitor comun. Metoda prin care s-a reuşit această „performanţă” a fost cea a subvenţionării. S-au subvenţionat întreprinderile cu pierderi, economia naţională funcţionând pe principiul vaselor comunicante: profiturile companiilor rentabile au fost mereu folosite pentru acoperirea pierderilor celor nerentabile, cărora – în felul acesta - li s-a prelungit agonia. De salvat, nu au fost salvate, căci, se ştie: boală lungă, moarte sigură! Dimpotrivă: s-au înnecat şi cele profitabile. S-a subvenţionat mineritul, metalurgia şi agricultura de stat, nu cea privată, care ar fi putut deveni performantă. S-a subvenţionat industria de armament, definită ca „strategică”, pentru ca iniţiaţii să poată comisiona comerţul cu arme. Mai mult de un deceniu, zeci de mii de angajaţi din această industrie au luat lunar 75% din salariu fără să meargă la serviciu; ba, din când în când mai făceau şi câte o manifestaţie pentru mărirea salariilor nemuncite. Mai mult de un deceniu, majoritatea întreprinderilor de stat au fost mereu subvenţionate şi iertate de datorii. Comanda politică şi hoţiile au şubrezit şi sistemul bancar, ceea ce a împins ţara până la marginea prăpastiei crahului economiei naţionale.

Pe lângă întreprinderi, în anul 1990, puterea a „subvenţionat” şi electoratul, prin mărirea salariilor fără acoperire în creşterea productivităţii muncii; românii lucrau tot mai puţin, dar câştigau tot mai mult. Salarii tot mai mari aveau putere de cumpărare tot mai mică. Cum 100 de lei valorează exact atât cât munceşti pentru ea, am ajuns sa cumpărăm o pâine cu 10.000 de lei. Hiperinflaţia, declanşată deliberat, a acoperit doar parţial deficitele, dar a îmbolnăvit grav economia naţională. Productivitatea scăzută, căpuşarea întreprinderilor şi furtul din bănci, urmate, în general, de expatrierea câştigurilor respective, sunt cele mai evidente cauze ale macrodeficitelor cronice în care ţara a început să se adâncească.

Prima metodă de privatizare folosită în România a fost privatizarea prin furt. Începând cu anul 1990, s-a furat tot ce s-a putut: comerţul exterior, băncile, fondurile mutuale, întreprinderile din toate sferele economiei şi bugetul de stat. Aşa au capitalizat mulţi dintre milionarii în euro de astăzi.

Cadrul legislativ şi instituţional

Sunt puţine domenii ale administraţiei din România care să fi avut parte de atâtea acte normative ca şi privatizarea. De-a lungul anilor, legile în materie şi instituţiile guvernate de ele s-au dovedit fluide. Numeroasele schimbări au fost generate de opţiunile diferite ale guvernanţilor faţă de procesul de privatizare.

O primă lege importantă a fost Legea nr. 15/1990, prin care s-au înfiinţat societăţile comerciale pe acţiuni, privatizabile, şi regiile autonome, neprivatizabile. Prima instituţie guvernamentală care s-a ocupat de privatizare a fost Agenţia Naţională pentru Privatizare (ANP). ANP a realizat prima privatizare din România, cea a întreprinderii clujene URSUS, cunoscută producătoare de bere. Acţiunile oferite publicului au fost, cu repeziciune, cumpărate în totalitate, ceea ce a confirmat interesul cetăţenilor pentru investiţii în privatizare.

Legea nr. 58/1991 a înfiinţat Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi Fondurile Proprietăţii Private (FPP), SIF-urile de astăzi; pe lângă că a creat cadrul instituţional al privatizării, această lege a cuprins şi metodele de privatizare. Conform legii, FPS trebuia să-şi îndeplinească misiunea în şapte ani, iar apoi să dispară. Prin FPP-uri s-au distribuit românilor care împliniseră optsprezece ani până în decembrie 1989 certificatele de acţionari, pentru cote între 30 şi 60% din acţiunile companiilor de stat.

În anul 1994 a apărut Legea nr. 77, privitoare la asociaţiile salariaţilor, binecunoscutele PAS-uri; constituirea PAS-ului şi modalităţile de dobândire a acţiunilor la societatea comercială unde sunt angajaţi respectivii salariaţi dau substanţa acestei legi. Legea nr. 55/1995 s-a vrut „de accelerare a procesului de privatizare”. Au fost apoi două ordonanţe de urgenţă ale guvernului Ciorbea, O.U.G. nr. 37/1997, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/1995, şi O.U.G. nr. 15/1997, pentru completarea Legii nr. 58/1991. Toate aceste legi erau acompaniate de hotărâri de guvern ce conţineau normele de aplicare.
După cum se vede, actele normative erau deja atât de multe încât, pe porţiuni, au început să devină contradictorii. De aceea, la finele anului 1997, s-a realizat o unificare a tuturor acestora prin O.U.G. nr. 88/1997, care a abrogat toate legile şi hotărârile de guvern precedente, sintetizându-le într-un singur act normativ, pentru care guvernul şi-a asumat, pentru prima oară în istoria ţării, răspunderea în faţa parlamentului. Dacă până atunci FPS fusese subordonat parlamentului, începând din acel moment a trecut în subordinea guvernului. Tot în decembrie s-a adoptat şi O.U.G. nr. 92/1997, „privind stimularea investiţiilor directe”, prin care s-a încercat atragerea investitorilor străini, fără de care era evident că nu s-ar fi reuşit privatizarea marilor companii din portofoliul FPS; a fost însă abrogată la insistenţele FMI şi ale Băncii Mondiale, care erau preocupate de creşterea veniturilor bugetare ori, măcar de nescăderea lor. Totuşi, dată fiind importanţa chestiunii, guvernul Năstase a revenit asupra ei, prin Legea nr. 332/2001, privind promovarea investiţiilor directe cu impact economic semnificativ.
Deoarece FPS trecuse la restructurarea şi privatizarea băncilor, guvernul Radu Vasile a adoptat O.U.G. nr. 51/1998, privind valorificarea unor active bancare. În colaborare cu specialiştii Băncii Mondiale a fost elaborată Legea nr. 99/1999, care a contribuit la accelerarea ritmului privatizării. Între altele, această lege a anulat monopolul PAS-urilor în ceea ce priveşte plata în rate a acţiunilor, extinzând posibilitatea respectivă la orice cumpărător şi acordând-o în funcţie numai de starea companiei vândute. În anul 2000, în subordinea ministerului agriculturii, s-a înfiinţat Agenţia Domeniilor Statului, care era instituţia specializată în concesionarea terenurilor agricole ale statului; cu ajutorul acesteia, ministerul respectiv a putut demara privatizarea întreprinderilor agricole de stat.
După anul 2000, guvernul Năstase a rebotezat FPS-ul, demonizat din raţiuni electorale, în Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Activelor Statului (APAPS) şi a continuat sarabanda legiferărilor prin: Legea nr. 137/2002, „privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării”; O.U.G. nr. 26/2004, „privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul APAPS şi consolidarea unor privatizări”; H.G. nr. 2193/2004, pentru privatizarea institutelor de cercetare. De la 1 mai 2004, APAPS a fost comasat cu AVAB (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, care recupera cât mai reuşea din vechile creanţe ale băncilor de stat) şi – prin O.U.G. nr. 23/2004, confirmată prin Legea nr. 360/2004 - s-a născut Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS).

La sfârşitul anului 2006, prin O.U.G. nr. 101/2006, guvernul Tăriceanu a reorganizat AVAS, prin comasarea prin absorbţie a Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie. Pare să fie ultima reorganizare instituţională, mai ales că numărul societăţilor comerciale privatizabile a scăzut semnificativ. Dar, cine ştie, politicienii noştri au reuşit mereu să ne surprindă!

Indiferent ce număr au purtat, ce nume li s-a dat, ori ce guvern le-a emis, legile care au guvernat procesul de privatizare au stabilit pentru instituţia publică implicată, oricum s-a numit ea, FPS/APAPS/AVAS, ca obligaţie principală, vânzarea acţiunilor deţinute de stat la societăţile comerciale aflate în portofoliul lor şi au reglementat cadrul juridic al acestor vânzări. Metodele utilizabile legal sunt: licitaţie deschisă cu strigare, licitaţie cu ofertă în plic sigilat, negociere directă, negociere cu investitori preselectaţi prin licitaţie cu oferte în plic sigilat, ofertă publică de vânzare prin intermediul pieţelor de capital. Vânzarea acţiunilor se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, fără a exista un preţ minim de vânzare. S-au stabilit cazurile în care se face raport de evaluare şi condiţiile de acordare a facilităţilor de plată. Tot prin lege s-a stabilit destinaţia sumelor încasate de instituţia publică implicată, iar începând cu anul 1997, s-a interzis subvenţionarea companiilor din portofoliu prin acordarea de fonduri “de restructurare sau reabilitare”. Cadrul legal reglementează procedurile de tratare a obligaţiilor de mediu şi cuprinde dispoziţii speciale privind închiderea operaţională, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.

Din punct de vedere instituţional, în primii ani de privatizare, activitatea a fost strict centralizată, iar personalul din FPS nu depăşea două-trei sute de salariaţi. În perioada 1996-2000, când au fost stabilite recordurile în materie de privatizare, s-a ajuns la un maxim de 1800 de angajaţi, iar activitatea era descentralizată: companiile mici se vindeau în judeţe, iar cele medii – în opt sucursale teritoriale. Astăzi, când mai sunt puţine societăţi în portofoliul statului, s-au desfiinţat direcţiile judeţene, iar personalul s-a redus din nou la câteva sute.

Privind retrospectiv, putem concluziona că ritmurile şi calitatea privatizării au depins, mai mult decât de orice altceva, de voinţa politică, iar aceasta poate fi foarte limpede descifrată prin legile pe care decidenţii le-au promovat.

Administrarea societăţilor comerciale de stat

Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) a avut ca obligaţie principală privatizarea întreprinderilor din portofoliu, dar – până la privatizare – a răspuns şi de administrarea lor. Este domeniul marilor eşecuri ale FPS, întrucât managementul performant a fost, din păcate, excepţia, nu regula. Încercările statului de a controla mai eficient activitatea agenţilor săi economici au fost, pe cât de variate, tot pe atât de constant lipsite de rezultate. Oricum s-a exercitat controlul, prin Comisiile de Împuterniciţi ai Statului (C.I.S.) sau prin reprezentanţi în Adunările Generale ale Acţionarilor (AGA) şi oricum s-au numit cei controlaţi, directori, manageri sau administratori, actul de administrare a fost şi a rămas în suferinţă până la privatizare.

Referindu-se la SUA, nu la Imperiul Centrafrican, celebrul economist Milton Friedman a afirmat că: „Dacă statul ar fi însărcinat să se ocupe de deşertul Sahara, în mai puţin de cinci ani de zile s-ar înregistra acolo o penurie de nisip.” Aforismul nu scuză FPS, dar îi creează o atenuantă: dacă aşa se pune problema în America, apoi cum să fie mai bine în România?!? Nici nu a fost. Dimpotrivă, a fost cu mult mai rău. Dacă, în ţările dezvoltate, eşecurile statului în domeniu se explică prin birocraţie şi insuficientă motivaţie, la noi se datorează în primul rând corupţiei. Pentru a putea privatiza marile sale companii, statul a fost nevoit să le ierte mai întâi de datoriile provocate de jefuirea lor sistematică. Cazul SIDEX este simptomatic: pentru acţiunile sale, statul a luat 70,3 milioane dolari, dar a dat 1,7 miliarde dolari, majoritatea pentru a acoperi furturile prin căpuşare! Banca Agricolă şi Bancorex-ul – la fel! Cred că noi, românii, ar trebui să reflectăm serios pe această temă: cum este posibil ca mai mult de trei sferturi dintre directori să fure întreprinderea care le-a fost încredinţată?!? Iar apoi, cum se explică lipsa de reacţie a opiniei publice, atunci când este dovedit câte unul? Probabil că ni se pare normal, pentru că la fel am fi făcut şi noi, în locul lor...

Schimbarea din decembrie 1989 a ajuns în întreprinderile economice sub forma unui val de schimbări ale directorilor numiţi pe vremea comunismului. Dacă au fost puţini cei care s-au expus în bătaia gloanţelor din însângeratul decembrie, la „revoluţia” de la locul de muncă au participat toţi. În anul 1990, regimul Iliescu a permis alegerea directorilor de întreprindere. Era o măsură populistă, la fel ca multe altele de atunci, dar foarte gravă prin consecinţe. Criteriul de alegere al „maselor” a fost cumsecădenia, nu competenţa, astfel încât, în majoritatea cazurilor au fost promovaţi oameni lipsiţi de autoritate, oameni care au permis manipularea actului de conducere de către salariaţi, în mod direct sau prin intermediul liderilor de sindicat. Consecinţa a fost prăbuşirea autorităţii în întreprinderi şi scăderea dramatică a productivităţii muncii. Numărul întreprinderilor nerentabile a crescut brusc, cu atât mai mult cu cât începuseră să fie căpuşate de sereleurile directorilor, soţiilor lor, neamurilor şi clientelei politice.

Prin Legea nr. 66/1993 – legea contractului de management - s-a sărit în extrema cealaltă: de la prea puţină autoritate, nu atât la prea multă, cât la prea discreţionară. Managerul unei întreprinderi era desemnat în urma unui concurs, pe bază de proiecte ce vizau îmbunătăţirea indicatorilor economico-financiari ai companiei. Contractul de manager se încheia pe o perioadă de patru ani şi conţinea criterii de performanţă clar stabilite. Spre deosebire de directorii aleşi de „mase”, managerul avea autoritate. Autoritatea managerului era supusă doar controlului reprezentanţilor Fondului Proprietăţii de Stat în adunările generale ale acţionarilor. Istoria, scurtă, a aplicării Legii nr. 66 a dovedit că relaţiile dintre manageri şi cei care îi controlau, respectiv reprezentanţii statului în AGA, se subiectivizau rapid, astfel încât nivelul criteriilor de performanţă negociate de manager cu reprezentanţii FPS scădea de la an la an. Pe scurt, nici managerii nu au reuşit să amelioreze cifrele bilanţiere ale întreprinderilor, astfel că starea de sănătate a fiecărui agent economic în parte, ca şi a economiei naţionale în ansamblu, a continuat să se înrăutăţească. Blocajul financiar, generat de companiile care nu-şi plăteau furnizorii, asfixia şi întreprinderile viabile, amplificând riscul de producere a unui crah naţional.

În anul 1997 s-a revenit la instituţia universal folosită în administrarea societăţilor comerciale, şi anume la Consiliul de Administraţie (CA), în care acţionarii îşi trimit reprezentanţi proporţional cu cota pe care o deţin în capitalul social. Este o formă de administrare reprezentativă şi transparentă. Din păcate, după un interval nejustificat de scurt, sistemul a fost din nou schimbat. Prin O.U.G. nr. 49/1999, s-a introdus instituţia administratorului unic al întreprinderii, care avea aceeaşi autoritate relativ lipsită de control ca şi managerii făcuţi prin Legea nr. 66/1993. O.U.G. nr. 49/1999 a fost respinsă de parlament, dar a produs efecte timp de câteva luni; dintre toate, efectul cel mai păgubitor a fost instabilitatea indusă în sectorul economiei de stat, prin schimbarea permanentă a criteriilor şi a persoanelor desemnate să conducă întreprinderile. Interesaţi mai ales de păstrarea posturilor de conducere, prinşi între exigenţele acţionarilor şi pretenţiile sindicatelor şi confruntaţi cu permanenta modificare a cadrului legislativ, majoritatea directorilor au preferat calea minimei rezistenţe sau chiar a nonacţiunii. Din anul 2000 s-a revenit la consiliile de administraţie.

În virtutea O.U.G. nr. 79/2001, completată şi aprobată prin Legea nr. 154/2002, conducerea societăţilor comerciale este asigurată în baza unui contract de performanţă. Acolo unde este cazul, contractul cuprinde în mod obligatoriu obiective şi criterii cuantificate privind reducerea creanţelor şi plăţilor restante, a pierderilor înregistrate, precum şi creşterea productivităţii muncii.

Privind retrospectiv, putem constata că oricare a fost cadrul legal în materie de administrare a companiilor din portofoliu, FPS/APAPS/AVAS a ratat permanent obiectivul său în ceea ce priveşte mai buna funcţionare a întreprinderilor statului. S-a încercat mărirea gradului de responsabilitate a decidenţilor în gestionarea patrimoniului societăţilor comerciale, liderii sindicali au fost invitaţi la şedinţele CA pentru a mări transparenţa şi credibilitatea actului de administrare, s-au limitat decalajele dintre veniturile directorilor şi ale salariaţilor, s-au cooptat ca reprezentanţi în AGA, CA şi în comisiile de cenzori specialişti de la ministerul finanţelor, de la ministerele de profil, din alte instituţii ale statului, din universităţi, şi – cu toate acestea – rezultatul a fost prost. Instituţia publică implicată a eşuat în toate tentativele sale de a îmbunătăţi administrarea societăţilor comerciale încă neprivatizate. Că nu este vorba despre nepricepere managerială, ci de rea credinţă, o dovedeşte faptul că românii sunt excelenţi administratori în sectorul privat.

Concluzia care se desprinde este că privatizarea rămâne elementul determinant pentru responsabilizarea managerului şi pentru îmbunătăţirea din toate punctele de vedere a actului de administrare. Cifrele demonstrează limpede că marea corupţie s-a manifestat în administrarea întreprinderilor de stat şi nu la privatizarea lor. Au fost şi scandaluri prilejuite de maniera în care s-a făcut câte o privatizare, dar - raportate la miile de privatizări - au reprezentat excepţii. Dimpotrivă, în actul de administrare excepţiile au fost directorii leali intereselor statului-proprietar. Nu pot să nu exemplific cu cazul PETROM, „perla coroanei”, care a trebuit să fie iertată de plata a sute de milioane de euro în momentul privatizării, deşi existau toate circumstanţele să fie extrem de profitabilă; iar după privatizare, practic fără investiţii, valoarea de capitalizare bursieră s-a triplat. Toate acestea sub management românesc!

Practica dovedeşte că statul român ar fi putut câştiga mai mult dacă ar fi privatizat mai repede; chiar dacă preţul obţinut pe acţiuni ar fi fost mai mic, veniturile fiscale ar fi fost substanţial mai mari. Din păcate, noi nu putem nici măcar să visăm să avem furnizori de utilităţi ca Electricite de France sau ENEL, care generează venituri enorme bugetelor Franţei, respectiv Italiei, protejând în acelaşi timp interesele cetăţenilor din ţările lor. De ce? Pentru că le-am lăsa la dispoziţia clientelei politico-securiste, pentru a le sifona profiturile. Tocmai de aceea, România se vede nevoită să privatizeze cât mai mult şi cât mai repede.

La începutul anilor ’90, când s-a făcut „marea împărţeală”, întreprinderile statului au devenit fie societăţi comerciale, fie regii naţionale. La FPS, adică destinat privatizării, a fost repartizat mai puţin decât 40% din capitalul social total, restul aparţinând marilor companii naţionale şi regiilor autonome. Chiar şi numai acest fapt spune multe despre opţiunile de politică economică ale guvernanţilor de atunci. Portofoliul iniţial al Fondului Proprietăţii de Stat (FPS) a cuprins 5.937 societăţi comerciale, care aveau un capital social total de 45.212 miliarde lei. De-a lungul anilor, numărul companiilor din portofoliul FPS a fluctuat, fie datorită transferurilor repetate între FPS şi ministere, fie din cauza divizărilor intervenite la societăţile existente, atingând un maxim de 9.137, ce aveau un capital social de 53.455 miliarde lei. Cele mai multe societăţi divizate au fost de tip Agromec, deoarece fuseseră construite pentru mai multe comune, dar dorite la privatizare pe un sat sau două, cel mult. Datorită repetatelor indexări impuse de devalorizarea leului, capitalul social neprivatizat a crescut permanent, în ciuda faptului că mii întreprinderi erau deja privatizate, până acum câţiva ani, când inflaţia s-a calmat.

Obstacole în calea privatizării

Procesul de privatizare a economiei româneşti a avut de întâmpinat numeroase obstacole. Zece dintre acestea, nu neapărat în această ordine, s-au dovedit a fi extrem de importante:

1. Constituţia României, care nu garanta proprietatea, ci se limita la a o „ocroti”.
2. Slăbiciunea capitalului românesc cu vocaţie investiţională, care a determinat dezechilibrul raportului dintre oferta mare a FPS şi cererea mică de pe piaţa internă.
3. Dezinteresul capitalului străin, descurajat de atmosfera politică din România.
4. Instabilitatea legislativă, mai ales în ceea ce priveşte privatizarea şi facilităţile fiscale şi vamale acordate de statul român investitorilor.
5. Hiperinflaţia, devalorizarea continuă a monedei naţionale şi dezechilibrele bugetare.
6. Dimensiunile uriaşe ale întreprinderilor moştenite de la regimul comunist şi gradul ridicat de îndatorare a lor, în condiţiile inflaţiei, blocajului financiar şi căpuşării.
7. Prăbuşirea pieţelor pe care le aveau înainte de 1989, corelată cu scăderea puterii de cumpărare a românilor.
8. Mentalitatea cetăţenilor. S-a dovedit că foarte puţini dintre concetăţenii noştri înţeleg raţiunile pentru care privatizarea economiei naţionale trebuie să aibă loc. A existat o opoziţie nu doar la nivelul opiniei publice, ci, mai ales, în rândul salariaţilor întreprinderilor scoase la privatizare, pentru că erau conştienţi că nu va mai fi acceptat personalul excedentar.
9. Rezistenţa managerilor la procesul de privatizare. Doar în puţine cazuri aceştia au susţinut privatizarea, marea majoritate preferând prelungirea privilegiilor oferite de poziţia de conducător al unităţii.
10. Imaginea negativă indusă opiniei publice de către presă. Presa a mediatizat întotdeauna cu prioritate şi cu insistenţă scandalurile, privatizările eşuate, care nu au reprezentat nici măcar 5% din totalul contractelor FPS. Cu toate acestea, eşecurile, deci excepţiile, au determinat în principal imaginea FPS/APAPS/AVAS şi a privatizării, în general.

Tabelul ilustrează limpede ritmul privatizării din România, până la momentul aderării sale la Uniunea Europeană. Pe rândul întâi este anul calendaristic, iar pe al doilea – numărul de contracte de vânzare de acţiuni în procesul de privatizare. În total sunt 10.899 de contracte de privatizare pentru 7.652 de companii, deoarece, mai ales în primii ani, la unele societăţi s-au încheiat mai multe contracte.


1. Perioada 1992-1996 a fost cea de început, când, din 3.208 societăţi privatizate, 1.889 au fost vândute la preţuri foarte mici salariaţilor, prin binecunoscutele PAS-uri, ceea ce a fost mai degrabă cooperativizare, decât privatizare şi a corespuns populismelor regimului Iliescu-Văcăroiu. PAS-urile, fiind cei mai săraci dintre cumpărători, au fost obligate să folosească profitul întreprinderii pentru plata ratelor contractelor de privatizare, iar uneori oamenii au fost obligaţi să mai aducă bani şi de acasă. Aşa se face că, de regulă, managementul a concentrat rapid pachete de control, profitând de incapacitatea de plată a muncitorilor. Pe de altă parte, din cauza nevoii de investiţii pentru menţinerea pe pieţe, de multe ori au fost necesare majorări de capital, care au transferat controlul companiei în alte mâini decât ale angajaţilor săi.

În perioada 1992-1996, s-au încasat din privatizare numai 1.902 miliarde lei, în timp ce s-au alocat peste 2.000 miliarde lei ca „fonduri de restructurare” întreprinderilor aflate în suferinţă. S-au dat subvenţii mai mari decât sumele încasate pe acţiunile statului şi – pentru că s-au acordat nu pe criterii economice, ci politice şi clientelare - s-au dat degeaba. Mai bine s-ar fi făcut restructurare reală, adică mai bine s-ar fi dimensionat producţia la piaţă şi personalul la producţie...

Numai 11 contracte, însumând 36 milioane dolari (!), s-au încheiat cu investitori străini, ceea ce spune totul despre imaginea României lui Iliescu şi Văcăroiu în mediile de afaceri internaţionale.

2. Perioada 1997-2000 a fost cea a ritmurilor ridicate de privatizare şi de venire a investitorilor străini, care au înţeles că în România se făcea, în sfârşit, reformă şi, mai ales, privatizare. Anului 1999 îi aparţine recordul absolut, cu peste 2.000 de privatizări. Rezultatele confirmă că privatizarea depinde, mai mult decât de orice altceva, de voinţa politică. În cei patru ani s-au vândut 6.728 de societăţi comerciale, dintre care 1.001 către PAS-uri şi 250 investitorilor străini, care au plătit aproape 1,5 miliarde dolari. Metodele de privatizare cele mai frecvente au fost licitaţiile deschise cu strigare, respectiv în plic sigilat şi prin piaţa de capital. Fiind metode transparente, preţul mediu obţinut pentru o acţiune a reprezentat dublul valorii nominale. În această perioadă s-au introdus obligaţiile investiţionale post-privatizare, s-a extins posibilitatea achiziţionării în rate a pachetelor FPS şi s-au introdus garanţiile de plată la vânzările în rate.

Odată cu prima etapă a privatizării ROMTELECOM, au debutat marile privatizări. Tot în acei ani a început restructurarea şi privatizarea sistemului bancar.

3. Perioada 2001-2006 a fost marcată de prăbuşirea ritmului privatizării, mai ales sub raport numeric. Cu un total de 963 companii privatizate în şase ani, abia s-a atins o medie anuală de 160 de privatizări. Preţul mediu obţinut pe o acţiune a fost o treime din valoarea nominală, adică de şase ori mai mic decât în perioada anterioară. Mai ales în timpul guvernului Năstase, din cauza condiţiilor dezavantajoase obţinute de statul român la privatizarea marilor companii, au existat scandaluri, provocate de suspiciunile de corupţie. Controlul ALRO, care astăzi valorează 2,3 miliarde de euro, a fost cedat prin majorare de capital, în schimbul a doar 11 milioane de euro intrate la bugetul statului, iar Banca Mondială a cerut (în premieră!) o opinie neutră, în încercarea de a apăra interesele României, desconsiderate chiar de către guvernul ţării. Privatizările SIDEX sau ROMTELECOM, cedată tot prin majorare de capital (!), PETROM şi alte câteva erau cât pe ce să compromită şansele României de aderare la Uniunea Europeană, tocmai din cauza suspiciunilor de corupţie.

La sfârşitul anului 2006, portofoliul de societăţi comerciale privatizabile al AVAS era de 447 societăţi, cu un capital social de 4,4 miliarde RON, din care statul deţine 0,6 miliarde RON. Dintre acestea, la 62 statul este acţionar majoritar. 286 de societăţi comerciale sunt în regim de administrare specială, iar pentru 44 s-au declanşat procedurile de lichidare. Pentru anul 2007, în portofoliul AVAS sunt 63 de societăţi comerciale privatizabile, la care se vor adăuga 41 de societăţi comerciale care vor fi transferate de la ministerul economiei şi finanţelor. Se prognozează finalizarea ofertării la privatizare în acest an a tuturor celor 265 de societăţi comerciale la care AVAS mai deţine pachete minoritare. A rămas puţin, din punct de vedere numeric, dar valoros, din perspectiva capitalului social şi a domeniului de activitate.

Privatizarea este condiţionată politic

Privind retrospectiv, orice observator de bună credinţă poate constata consecinţele pozitive ale privatizării, dintre care două sunt esenţiale şi se corelează: investiţiile în retehnologizare şi sporirea spectaculoasă a productivităţii muncii. DACIA Piteşti, SIDEX, PETROM sunt cazuri notorii de sporire a producţiei în condiţiile reducerii subsatnţiale a personalului.

Statisticile demonstrează fără putinţă de tăgadă că privatizare a început să se facă cu adevărat în România abia începând cu anul 1996, când a devenit evident că nu mai exista alternativă. Nerestructurate, întreprinderile se transformaseră în adevărate bombe sociale, al căror ceas ticăia în mâinile guvernului, care nu mai avea cu ce să le subvenţioneze. Ineficienţa şi jaful fuseseră subvenţionate până la sleirea finanţelor publice. Nerestructurându-le tehnologic şi menţinându-le suprapopulate, guvernul Văcăroiu a condamnat întreprinderile la a fi vândute pe nimic. Incapabil să le rezolve problemele, statul român le-a externalizat, lăsând pe seama cumpărătorilor pachetelor sale de acţiuni restructurarea şi rentabilizarea companiilor din economia naţională. De aici au pornit toate dificultăţile privatizării din România, care s-a desfăşurat exact invers faţă de felul în care se petrec lucrurile în Occident.

În economiile dezvoltate, statul naţionalizează câte o întreprindere de interes strategic, judecat din perspectiva profilului, a impactului pe orizontala economiei ori al celui social în caz de faliment, o restructurează şi o rentabilizează, iar apoi o privatizează. Acolo guvernele apără interesele cetăţenilor, în timp ce aici, guvernele au desconsiderat interesul public şi au servit mai ales interesele clientelei. Este o diferenţă de priorităţi, generată de o diferenţă de mentalitate: serveşti, nu te serveşti!

Niciun comentariu:



Neamul nostru romanesc