miercuri, 25 iunie 2008

Noi şi aşezările noastre

Se spune că românii sunt oameni aşezaţi. ‘Om fi. Dar în privinţa modului în care ne aşezăm şi a felului în care arată aşezările noastre, este mult loc de mai bine... Călătorul într-o ţară străină remarcă mai întâi condiţiile naturale, de relief şi climă, iar apoi, observând localităţile, încearcă să-şi formeze o părere despre locuitori. Sunt ţări frumoase, precum Austria, în care construcţiile oamenilor se integrează perfect în ambientul natural, pe care nu numai că nu-l deranjează, dar parcă îl pun şi mai bine în evidenţă.
Sunt şi ţări cu un relief anost, ca Olanda, de pildă, unde tot ce este interesant de văzut este făcut de mâna omului. Şi sunt şi ţări ca România, dăruită de Dumnezeu cu munţi frumoşi, cu dealuri împădurite, cu câmpii mănoase, cu râuri şi lacuri, cu Dunărea şi delta sa fabuloasă, cu Marea Neagră, dar... populată de nişte oameni care par să nu fie în stare să trăiască în armonie cu frumuseţile naturii. Din punct de vedere geografic, ne situăm exact în mijlocul continentului, dar la marginea răsăriteană Uniunii Europene. Oricine poate vedea acest lucru privind o hartă. Vizitându-ne aşezările însă, va descoperi că suntem tot la margine - ca să nu spun la limită - şi din perspectiva civilizaţiei.
Localităţile româneşti seamănă între ele până-ntr-atât încât ne vine greu să le deosebim. Dacă am fi abandonaţi într-un cartier de blocuri, ne-ar fi imposibil să ştim dacă suntem în Iaşi, Cluj, Craiova, Bucureşti sau altundeva. Cartiere alienante, construite deliberat pentru anihilarea personalităţii oamenilor, supravieţuiesc multă vreme comunismului şi îşi pun în continuare amprenta asupra locuitorilor lor. Efectul esenţial constă în omogenizarea socială, pentru care, de altminteri, au fost în mod deliberat concepute. Locatarii lor reacţionează similar la manipulările politice la care sunt supuşi astăzi, la fel ca şi ieri. Şi totuşi, nu sunt solidari între ei. Nici nu-i de mirare. Mizeria condiţiei locative, manifestă sub aspectul suprafeţei, al temperaturii din camere, al zgomotelor de la vecini, al transportului în comun, al acceselor rutiere meschine, al lipsei parcărilor şi locurilor de joacă, toate acestea la un loc şi zi de zi, marchează atitudinea şi explică mina posomorâtă, încrâncenată chiar, a acestor oameni, care constituie majoritatea cetăţenilor din mediul nostru urban. Dezinteresul şi incompetenţa administraţiei publice îi obligă să caute soluţii pe cont propriu. Însă soluţiile individuale sunt costisitoare şi nu pot fi decât parţiale. De multe ori sunt şi greşite...
Dacă blocurile comuniste le fac ruşinos de asemănătoare, oraşele noastre se deosebesc între ele prin clădirile şi zonele vechi. În această privinţă sunt deosebiri majore între Ardeal (care a mai fost în "Europa") şi Vechiul Regat, unde doar Bucureştiul şi Iaşiul au mai mult decât unele clădiri emblematice, reuşind să păstreze câteva cartiere ce vorbesc frumos despre românii altor timpuri. Transilvania stă mai bine. Farmecul oraşelor transilvane se datorează zonelor centrale vechi, construite anterior betoanelor armate comuniste. Inima lor este vechea cetate, din care au mai rămas fragmente de ziduri şi câte o poartă sau un bastion. Între zidurile vechi se află bisericile, clădirile administrative, câteva palate, casele notabilităţilor de pe timpuri, iar în jur sunt cartierele construite până la al doilea război mondial. Braşovul, Sibiul, Sighişoara, Clujul, Bistriţa, Alba Iulia sunt oraşe frumoase, fiecare în felul său. Meritele nu revin românilor ardeleni, pentru că burgurile sau oraşele-cetate din Transilvania au fost construite de saşi şi dezvoltate apoi de unguri.
Deosebirile dintre noi şi regăţeni sunt vizibile şi la sate. Aici, în Ardeal, se observă cu uşurinţă mentalităţi diferite. Satele săseşti şi ungureşti s-au dezvoltat în jurul unei pieţe centrale, în mijlocul căreia este - întotdeauna! - biserica, de multe ori, biserica-cetate. În jurul bisericii sunt cele mai mari şi mai frumoase dintre case; sunt casele fruntaşilor comunităţii. Uliţele pleacă din piaţa centrală spre marginea satului. O astfel de structurare demonstrează importanţa acordată de oameni bisericii şi respectul pentru ierarhiile sociale. Cu totul altfel arată satele româneşti. Sunt lungi, cu casele aliniate la drumul principal, având, de regulă, câte un colţ împins în faţă, spre drum. Biserica este clădită undeva în spate, pe o înălţime dacă se poate, într-o poziţie dominatoare. Nu au trotuare, fiecare rezolvându-şi doar ieşirea carului din propria curte. În această privinţă, satele ardelene româneşti seamănă mult cu cele regăţene şi reflectă acelaşi tip de mentalitate: frică de Dumnezeu, dar nici un respect pentru celălalt, pentru ierahie ori pentru comunitate.
Să încercăm să ne vedem prin ochii unui turist european. Oare ce înţelege el văzând cartierele de blocuri din prefabricate de beton? Sau privind casele nou construite, cu camere mici, dar multe, ca să ne "răzbunăm" pe apartamentul mic de la bloc? Sau din acoperişurile cu cât mai multe pante şi intersecţii aberante, de parcă-s hulubării? Cum ne judecă văzând cabinele telefonice devastate, banchetele scrijelite din mijloacele de transport în comun, capacele de canal furate, sticlele din plastic de pe râuri, pungile indestructibile agăţate pe buruieni, câinii vagabonzi, agresivi pentru că sunt flămânzi, mizeria closetelor noastre publice, drumurile proaste şi - firesc - privirile noastre mohorâte?
Trăim cum trăim pentru că suntem într-un permanent conflict: fiecare cu fiecare şi fiecare cu (aproape) toţi ceilalţi. Nu putem să ne împăcăm cu ceilalţi, pentru că nu suntem împăcaţi cu noi înşine. Iar aceasta se vede; se vede din privirile noastre, din casele noastre, din oraşele noastre...
FOAIA TRANSILVANĂ 26 aprilie 2007

Niciun comentariu:



Neamul nostru romanesc