Când se referea la sistemul capitalist, propaganda comunistă opera cu clişee impresionante pentru cei mulţi şi neavizaţi. Cele mai frecvent folosite erau trei: „imperialism”, „şomaj” şi „faliment”. După o prelungită şi chinuitoare tranziţie de la economia centralizată de stat la o economie care a căpătat statutul de economie de piaţă funcţională, putem încerca o reevaluare a clişeelor comuniste.
În lumea de azi, marile puteri sunt mai întâi de toate puteri economice. Bătăliile propriu zise se poartă în aer, ori chiar şi mai sus, în cosmos, iar forţa militară nu mai este dependentă de numărul de soldaţi, ci de nivelul tehnologic. Din fericire, armele sofisticate sunt folosite destul de rar, rolul lor fiind mai degrabă unul de descurajare. Astăzi nu se mai ocupă teritorii, ci se câştigă pieţe. Cele mai cunoscute „trupe de ocupaţie” sunt companiile multinaţionale, indicate de propagandiştii regimului de dureroasă amintire ca fiind „imperialiste”. Este adevărat că ceea ce le mână pe ele în „luptă” atunci când investesc în străinătate este profitul, dar avantajele sunt evidente şi pentru ţara gazdă. Tranziţia ne-ar fi fost mai scurtă şi nivelul de trai mai ridicat, dacă ar fi venit mai repede şi mai multe companii multinaţionale în România. Am fi avut, ca şi ungurii ori cehii, mai multe locuri de muncă şi mai bine plătite; dar semnalul politic dat multă vreme de noi a fost că „nu ne vindem ţara”, ca să o putem fura...
Companiile multinaţionale nu vin într-o ţară pentru a da lovitura şi a pleca altundeva. Ele fac investiţii importante şi pe termen lung. În acest fel aduc capital, atât de necesar într-o economie în curs de reformare, dar aduc şi o nouă filosofie organizaţională, împreună cu o altă mentalitate a muncii. Amintiţi-vă care era standardul de calitate al firmelor de fast-food înainte de a apărea pe piaţă McDonald’s ! Sau ce băuturi răcoritoare se găseau înainte de Coca Cola ! Sau cum arătau benzinăriile noastre înainte ca Shell să le construiască pe ale sale! Sau cât de poluate erau oraşele unde se găseau fabricile producătoare de ciment înainte de investiţiile făcute de Lafarge sau Holcim ! Cum ar fi comerţul fără super- şi hiper-marketurile KAUFLAND, BILA, CORA, METRO, SELGROS, CAREFOUR ? Multinaţionalele creează locuri de muncă, generează profituri care sunt fiscalizate în beneficiul bugetului naţional şi asigură suport politic internaţional. Dacă am fi făcut mai degrabă marile privatizări, am fi reuşit să ne integrăm mai repede în NATO şi în UE. Şi am fi trăit mai bine!
Al doilea clişeu este cel al şomajului. În economia comunistă, care era a nimănui pentru că era a tuturor, formal nu exista şomaj; nu de alta dar era interzis! În realitate, şomajul era ascuns. Nu exista nici o singură întreprindere care să nu aibă mai mulţi salariaţi decât cei strict necesari. Firesc, fondul de salarii se împărţea tuturor, ceea ce ducea la descurajarea celor vrednici şi la scăderea randamentului muncii pe ansamblu. Teoriile economice par să concorde asupra unei cifre: toate consideră că un procent al şomajului de până la 5% este util menţinerii unui ritm sănătos de creştere a productivităţii, permiţând şi plata unei indemnizaţii decente. Pentru moment, România se încadrează în acest barem. Parteneriatul social va funcţiona cu atât mai bine cu cât românii se vor adapta mai repede la noile realităţi de pe piaţa muncii şi vor accepta că primii responsabili de soarta lor sunt ei înşişi, nu statul, ca pe vremurile comuniste. Pregătirea şi perfecţionarea profesională continuă, ca şi cursurile de recalificare încep să devină obişnuinţe şi confirmă o nouă atitudine faţă de muncă.
A treia sperietoare era falimentul, care într-o economie planificată era practic imposibil. Într-o economie de piaţă, liberă prin definiţie, obiectivul numărul unu al unei activităţi economice este profitul, iar regula este competiţia. Cine reuşeşte să producă ceva mai bun şi cu costuri mai mici decât concurenţa, prosperă; cine nu, este eliminat. Simplu şi brutal, dar toată lumea cunoaşte regula. Tocmai de aceea, atunci când o afacere dă semne că nu rezistă la competiţia de pe piaţă, întreprinzătorul o opreşte, punând-o în faliment (lichidare voluntară). În acest fel se recuperează suficient pentru a se rambursa creditele bancare şi a se plăti furnizorii. Lichidarea voluntară este un lucru normal în orice economie de piaţă. În Germania, de exemplu, sunt în fiecare an câteva sute de mii de astfel de falimente. Ele reprezinta o ieşire onorabilă dintr-o afacere eşuată. De regulă, investitorii respectivi o iau de la capăt, înfiinţând alte firme, pentru noi afaceri. Statisticile germane arată un echilibru remarcabil între numărul falimentelor şi cel al companiilor nou înfiinţate. Situaţia începe să fie la fel şi în România, unde anul trecut au declarat faliment câteva zeci de mii de firme, alte zeci de mii luând fiinţă.
Atunci când proprietarul nu se comportă responsabil şi nu opreşte activitatea economică neprofitabilă, creditorii sunt cei care, adresându-se instanţelor judecătoreşti, cer şi obţin punerea întreprinderii în lichidare judiciară. Este cazul patronilor iresponsabili ori imorali, dar este şi cazul statului român, care de prea multe ori a preferat populismul bolii lungi deşi moartea era sigură. Recent mediatizatele cazuri ale întreprinderilor braşovene Tractorul şi Rulmentul ilustrează perfect situaţia descrisă. Datoriile acumulate în timp nu vor mai fi recuperate decât în mică măsură, iar multe întreprinderi furnizoare, mici şi mijlocii, vor fi antrenate în crah. Judecând lucrurile cu mintea cea de pe urmă, înţelegem că minciuna cu banii are picioarele cele mai scurte şi că nimeni nu a avut nimic de câştigat, toţi au pierdut. În mod normal, lichidările judiciare ar trebui să îmbrace şi un caracter penal, iar cei responsabili, politicieni sau administratori să fie pedepsiţi.
Întreprinderile au, ca şi oamenii, viaţa lor. Se nasc, cresc şi trăiesc, mai mult sau mai puţin, după priceperea proprietarilor şi administratorilor. Ele trebuie să fie judecate după criterii economice şi sociale, nu politice. Ţările prospere sunt cele în care politicul este subordonat interesului economic.
În lumea de azi, marile puteri sunt mai întâi de toate puteri economice. Bătăliile propriu zise se poartă în aer, ori chiar şi mai sus, în cosmos, iar forţa militară nu mai este dependentă de numărul de soldaţi, ci de nivelul tehnologic. Din fericire, armele sofisticate sunt folosite destul de rar, rolul lor fiind mai degrabă unul de descurajare. Astăzi nu se mai ocupă teritorii, ci se câştigă pieţe. Cele mai cunoscute „trupe de ocupaţie” sunt companiile multinaţionale, indicate de propagandiştii regimului de dureroasă amintire ca fiind „imperialiste”. Este adevărat că ceea ce le mână pe ele în „luptă” atunci când investesc în străinătate este profitul, dar avantajele sunt evidente şi pentru ţara gazdă. Tranziţia ne-ar fi fost mai scurtă şi nivelul de trai mai ridicat, dacă ar fi venit mai repede şi mai multe companii multinaţionale în România. Am fi avut, ca şi ungurii ori cehii, mai multe locuri de muncă şi mai bine plătite; dar semnalul politic dat multă vreme de noi a fost că „nu ne vindem ţara”, ca să o putem fura...
Companiile multinaţionale nu vin într-o ţară pentru a da lovitura şi a pleca altundeva. Ele fac investiţii importante şi pe termen lung. În acest fel aduc capital, atât de necesar într-o economie în curs de reformare, dar aduc şi o nouă filosofie organizaţională, împreună cu o altă mentalitate a muncii. Amintiţi-vă care era standardul de calitate al firmelor de fast-food înainte de a apărea pe piaţă McDonald’s ! Sau ce băuturi răcoritoare se găseau înainte de Coca Cola ! Sau cum arătau benzinăriile noastre înainte ca Shell să le construiască pe ale sale! Sau cât de poluate erau oraşele unde se găseau fabricile producătoare de ciment înainte de investiţiile făcute de Lafarge sau Holcim ! Cum ar fi comerţul fără super- şi hiper-marketurile KAUFLAND, BILA, CORA, METRO, SELGROS, CAREFOUR ? Multinaţionalele creează locuri de muncă, generează profituri care sunt fiscalizate în beneficiul bugetului naţional şi asigură suport politic internaţional. Dacă am fi făcut mai degrabă marile privatizări, am fi reuşit să ne integrăm mai repede în NATO şi în UE. Şi am fi trăit mai bine!
Al doilea clişeu este cel al şomajului. În economia comunistă, care era a nimănui pentru că era a tuturor, formal nu exista şomaj; nu de alta dar era interzis! În realitate, şomajul era ascuns. Nu exista nici o singură întreprindere care să nu aibă mai mulţi salariaţi decât cei strict necesari. Firesc, fondul de salarii se împărţea tuturor, ceea ce ducea la descurajarea celor vrednici şi la scăderea randamentului muncii pe ansamblu. Teoriile economice par să concorde asupra unei cifre: toate consideră că un procent al şomajului de până la 5% este util menţinerii unui ritm sănătos de creştere a productivităţii, permiţând şi plata unei indemnizaţii decente. Pentru moment, România se încadrează în acest barem. Parteneriatul social va funcţiona cu atât mai bine cu cât românii se vor adapta mai repede la noile realităţi de pe piaţa muncii şi vor accepta că primii responsabili de soarta lor sunt ei înşişi, nu statul, ca pe vremurile comuniste. Pregătirea şi perfecţionarea profesională continuă, ca şi cursurile de recalificare încep să devină obişnuinţe şi confirmă o nouă atitudine faţă de muncă.
A treia sperietoare era falimentul, care într-o economie planificată era practic imposibil. Într-o economie de piaţă, liberă prin definiţie, obiectivul numărul unu al unei activităţi economice este profitul, iar regula este competiţia. Cine reuşeşte să producă ceva mai bun şi cu costuri mai mici decât concurenţa, prosperă; cine nu, este eliminat. Simplu şi brutal, dar toată lumea cunoaşte regula. Tocmai de aceea, atunci când o afacere dă semne că nu rezistă la competiţia de pe piaţă, întreprinzătorul o opreşte, punând-o în faliment (lichidare voluntară). În acest fel se recuperează suficient pentru a se rambursa creditele bancare şi a se plăti furnizorii. Lichidarea voluntară este un lucru normal în orice economie de piaţă. În Germania, de exemplu, sunt în fiecare an câteva sute de mii de astfel de falimente. Ele reprezinta o ieşire onorabilă dintr-o afacere eşuată. De regulă, investitorii respectivi o iau de la capăt, înfiinţând alte firme, pentru noi afaceri. Statisticile germane arată un echilibru remarcabil între numărul falimentelor şi cel al companiilor nou înfiinţate. Situaţia începe să fie la fel şi în România, unde anul trecut au declarat faliment câteva zeci de mii de firme, alte zeci de mii luând fiinţă.
Atunci când proprietarul nu se comportă responsabil şi nu opreşte activitatea economică neprofitabilă, creditorii sunt cei care, adresându-se instanţelor judecătoreşti, cer şi obţin punerea întreprinderii în lichidare judiciară. Este cazul patronilor iresponsabili ori imorali, dar este şi cazul statului român, care de prea multe ori a preferat populismul bolii lungi deşi moartea era sigură. Recent mediatizatele cazuri ale întreprinderilor braşovene Tractorul şi Rulmentul ilustrează perfect situaţia descrisă. Datoriile acumulate în timp nu vor mai fi recuperate decât în mică măsură, iar multe întreprinderi furnizoare, mici şi mijlocii, vor fi antrenate în crah. Judecând lucrurile cu mintea cea de pe urmă, înţelegem că minciuna cu banii are picioarele cele mai scurte şi că nimeni nu a avut nimic de câştigat, toţi au pierdut. În mod normal, lichidările judiciare ar trebui să îmbrace şi un caracter penal, iar cei responsabili, politicieni sau administratori să fie pedepsiţi.
Întreprinderile au, ca şi oamenii, viaţa lor. Se nasc, cresc şi trăiesc, mai mult sau mai puţin, după priceperea proprietarilor şi administratorilor. Ele trebuie să fie judecate după criterii economice şi sociale, nu politice. Ţările prospere sunt cele în care politicul este subordonat interesului economic.
1 februarie 2007 / FOAIA TRANSILVANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu