Institutul Naţional de Statistică a anunţat că salariul mediu brut pe economia naţională a ajuns la aproape 1.500 de lei şi la puterea de cumpărare din 1990. În toate mediile informaţia a fost prezentată ca şi cum ar fi o ştire bună: este un succes că ne-am întors la câştigurile care au făcut mămăliga să explodeze! Dacă încercăm să înţelegem de ce a fost nevoie de 17 ani de tranziţie pentru a reveni în punctul de plecare, vom descoperi că explicaţia este simplă: am fost înşelaţi şi furaţi de către “emanaţii” revoluţiei şi de structurile care i-au propulsat şi menţinut la putere!
Orice putere are ca primă preocupare legitimitatea. “Ai noştri” s-au legitimat prin revoluţia pe care au deturnat-o, iar apoi ne-au furat-o de-a binelea. Conştienţi de propria minciună în mai mare măsură decât majoritatea electoratului, şi-au început guvernarea mituindu-l. Guvernul Roman “a dat” şi a tot dat. A dat sâmbete libere, a restituit părţi sociale, a dat portocale şi televizoare color până a “topit” rezervele valutare moştenite de la “odiosul”, a desfiinţat practic taxele vamale, ş.a.m.d. Dar, cel mai grav, a dat salarii tot mai mari unor oameni care munceau tot mai puţin! Dacă pe vremea lui Ceauşescu, oricât de mici erau salariile, ele nu erau complet acoperite cu mărfuri şi servicii, guvernul “de premianţi” (Dumnezeu să-l ierte pe Silviu Brucan, pentru că are de ce!) a inversat raportul: a lansat pe piaţă mai mulţi bani decât produse. Însă minciuna cu banii are picioarele scurte şi efectele economice perverse ar fi răbufnit rapid. Aşa că guvernanţii au înţeles că trebuiau să ia banii înapoi de la români.
Pentru ca nu cumva să ne dăm seama şi - Doamne fereşte! – să nu-i mai votăm, ni i-au luat provocând inflaţia. Caracteristic pentru păpuşari, au botezat-o “liberalizare”. La 1 noiembrie 1990, în România s-au “liberalizat” preţurile şi tarifele. Indicii oficiali ai inflaţiei au fost 38% în anul 1990, 223% - în 1991, 200% - în 1992, şi 296% - în 1993. Sunt cifre pentru vremuri de război, neobişnuite chiar şi în republicile bananiere, dar pe atunci România nu se raporta la Uniunea Europeană, ci îşi instala fire roşii cu Kremlinul.
De-abia astăzi, purtătorul de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale a României recunoaşte public că “a fost pus în mişcare mecanismul inflaţionist, care să adune banii în exces de pe piaţă”, că “preţurile au fost lăsate să galopeze, pentru a se crea un echilibru pe piaţă, pentru că în vremea aceea, la un leu în circulaţie, pe piaţă existau mărfuri de numai 90 de bani” şi că “a existat o tendinţă în această politică de a se crea şi menţine un decalaj, accentuat chiar, între dinamica preţurilor şi dinamica venitului salarial”. Tradus în româneşte, asta înseamnă că salariile au fost indexate cu procente inferioare celor ale creşterii preţurilor şi li s-a redus în mod deliberat puterea de cumpărare; nu mai vorbesc despre pensii… În acelaşi timp, Banca Naţională a dat drumul la tiparniţa de bani. Pe măsură ce treceau anii, bancnotele cele mai mari se devalorizau şi deveneau monede. Amintiţi-vă de bancnota de 1.000 de lei, cu portretul lui Eminescu pe avers, şi comparaţi-o cu moneda de 1.000 de lei, recent înlocuită cu cea de 10 bani…
Hiperinflaţia a fost folosită şi pentru a atenua deficitele bugetare, fiscale, cvasifiscale şi ale agenţilor economici de stat. Tot ei i s-au datorat şi cifrele tot mai mari din bilanţurile contabile, nu creşterii productivităţii muncii. A fost un fel de ascunde mizeria sub preş. Evident, aceasta nu a fost o soluţie ci un paleativ care a provocat agonia prelungită a economiei naţionale, fără să poată evita măsurile radicale. Atâta doar că, atunci când s-a înfăptuit, reforma a fost mult mai dureroasă decât ar fi putut să fie imediat după revoluţie. Nu s-a dorit restructurare şi privatizare pentru că muncitorimea din companiile de stat era mai uşor manipulabilă politic şi – mai ales – pentru că întreprinderile trebuiau să fie căpuşate de clientelă, pentru a fi apoi cumpărate pe nimic.
Ceea ce s-a întâmplat între 1990 şi 1997 a lăsat urme adânci şi dureroase în viaţa românilor. Nu singurii, dar principalii responsabili şi vinovaţi de toate acestea sunt puţin numeroşi: Ion Iliescu – preşedintele tutelar, Petre Roman, Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu – prim miniştri, Teodor Stolojan, Eugen Dijmărescu şi Florin Georgescu – miniştri de finanţe şi Mugur Isărescu – guvernatorul peren al Băncii Naţionale a României. Toţi sunt prezenţi şi astăzi în prim planul vieţii politice din România. Nici unul dintre ei nu are vreo problemă de imagine în percepţia publică! Partidul lor şi-a tot schimbat denumirea, ba s-a şi înmulţit prin diviziune, dar ei sunt mereu acolo sus. Poate îi vom alege şi prin sistemul de vot uninominal…
Orice putere are ca primă preocupare legitimitatea. “Ai noştri” s-au legitimat prin revoluţia pe care au deturnat-o, iar apoi ne-au furat-o de-a binelea. Conştienţi de propria minciună în mai mare măsură decât majoritatea electoratului, şi-au început guvernarea mituindu-l. Guvernul Roman “a dat” şi a tot dat. A dat sâmbete libere, a restituit părţi sociale, a dat portocale şi televizoare color până a “topit” rezervele valutare moştenite de la “odiosul”, a desfiinţat practic taxele vamale, ş.a.m.d. Dar, cel mai grav, a dat salarii tot mai mari unor oameni care munceau tot mai puţin! Dacă pe vremea lui Ceauşescu, oricât de mici erau salariile, ele nu erau complet acoperite cu mărfuri şi servicii, guvernul “de premianţi” (Dumnezeu să-l ierte pe Silviu Brucan, pentru că are de ce!) a inversat raportul: a lansat pe piaţă mai mulţi bani decât produse. Însă minciuna cu banii are picioarele scurte şi efectele economice perverse ar fi răbufnit rapid. Aşa că guvernanţii au înţeles că trebuiau să ia banii înapoi de la români.
Pentru ca nu cumva să ne dăm seama şi - Doamne fereşte! – să nu-i mai votăm, ni i-au luat provocând inflaţia. Caracteristic pentru păpuşari, au botezat-o “liberalizare”. La 1 noiembrie 1990, în România s-au “liberalizat” preţurile şi tarifele. Indicii oficiali ai inflaţiei au fost 38% în anul 1990, 223% - în 1991, 200% - în 1992, şi 296% - în 1993. Sunt cifre pentru vremuri de război, neobişnuite chiar şi în republicile bananiere, dar pe atunci România nu se raporta la Uniunea Europeană, ci îşi instala fire roşii cu Kremlinul.
De-abia astăzi, purtătorul de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale a României recunoaşte public că “a fost pus în mişcare mecanismul inflaţionist, care să adune banii în exces de pe piaţă”, că “preţurile au fost lăsate să galopeze, pentru a se crea un echilibru pe piaţă, pentru că în vremea aceea, la un leu în circulaţie, pe piaţă existau mărfuri de numai 90 de bani” şi că “a existat o tendinţă în această politică de a se crea şi menţine un decalaj, accentuat chiar, între dinamica preţurilor şi dinamica venitului salarial”. Tradus în româneşte, asta înseamnă că salariile au fost indexate cu procente inferioare celor ale creşterii preţurilor şi li s-a redus în mod deliberat puterea de cumpărare; nu mai vorbesc despre pensii… În acelaşi timp, Banca Naţională a dat drumul la tiparniţa de bani. Pe măsură ce treceau anii, bancnotele cele mai mari se devalorizau şi deveneau monede. Amintiţi-vă de bancnota de 1.000 de lei, cu portretul lui Eminescu pe avers, şi comparaţi-o cu moneda de 1.000 de lei, recent înlocuită cu cea de 10 bani…
Hiperinflaţia a fost folosită şi pentru a atenua deficitele bugetare, fiscale, cvasifiscale şi ale agenţilor economici de stat. Tot ei i s-au datorat şi cifrele tot mai mari din bilanţurile contabile, nu creşterii productivităţii muncii. A fost un fel de ascunde mizeria sub preş. Evident, aceasta nu a fost o soluţie ci un paleativ care a provocat agonia prelungită a economiei naţionale, fără să poată evita măsurile radicale. Atâta doar că, atunci când s-a înfăptuit, reforma a fost mult mai dureroasă decât ar fi putut să fie imediat după revoluţie. Nu s-a dorit restructurare şi privatizare pentru că muncitorimea din companiile de stat era mai uşor manipulabilă politic şi – mai ales – pentru că întreprinderile trebuiau să fie căpuşate de clientelă, pentru a fi apoi cumpărate pe nimic.
Ceea ce s-a întâmplat între 1990 şi 1997 a lăsat urme adânci şi dureroase în viaţa românilor. Nu singurii, dar principalii responsabili şi vinovaţi de toate acestea sunt puţin numeroşi: Ion Iliescu – preşedintele tutelar, Petre Roman, Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu – prim miniştri, Teodor Stolojan, Eugen Dijmărescu şi Florin Georgescu – miniştri de finanţe şi Mugur Isărescu – guvernatorul peren al Băncii Naţionale a României. Toţi sunt prezenţi şi astăzi în prim planul vieţii politice din România. Nici unul dintre ei nu are vreo problemă de imagine în percepţia publică! Partidul lor şi-a tot schimbat denumirea, ba s-a şi înmulţit prin diviziune, dar ei sunt mereu acolo sus. Poate îi vom alege şi prin sistemul de vot uninominal…
Articol publicat in Foaia Transilvana /22 februarie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu