" The Independent "

Românii par să se fi împăcat cu gândul că sunt conduşi de oligarhie. Ultimele evoluţii electorale demonstrează că oligarhii noştri nu mai acţionează unitar (doar sunt şi ei români!) şi că raporturile de forţă din interiorul oligarhiei s-au răsturnat. Dacă la început serviciile hotărau cine să fie preşedinte şi cine (dintre cei trimişi sub acoperire în „civilie”) să se îmbogăţească cu banul public, astăzi cei „din afară”, cei cu bani, îşi promovează oamenii în servicii, în instituţiile statului şi la Cotroceni. Ca şi clasa politică, oligarhii se împart în funcţie de atitudinea faţă de preşedinte. Cei care au trăit bine în spatele lui Adrian Năstase sunt majoritari şi sunt împotriva lui Băsescu. Fractura oligarhiei este extinsă şi în componenta ei fundamentală, serviciile secrete, divizate şi ele cel puţin la nivelul ofiţerilor superiori. Băsescu nu le mai controlează, dacă le-a ţinut vreodată cu adevărat în mână. Grupurile de afaceri (de genul Golden Blitz) din apropierea sa, ca şi şefii numiţi de el în serviciile secrete, sunt copleşite sub toate aspectele de potrivnicii săi.

Păi, dacă preşedintele nu este în stare să le stăpâneasca, de ce să nu-l trădeze? Şi l-au trădat! Este primul preşedinte trădat. Alternanţa Iliescu-Constantinescu, din 1996, a fost făcută cu ştiinţa – poate chiar şi cu acordul lui Iliescu - care a fost „retras” temporar, pentru evitarea crahului. La revenirea lui Iliescu din anul 2000, Constantinescu nu a fost trădat, pentru că el fusese cu bună ştiinţă preşedinte interimar; precum Faust, făcuse pact cu diavolul/oligarhia, pentru a fi preşedinte, măcar un mandat. Şi a fost... Dar să revenim la berbecul nostru: dovada trădării este operaţiunea „Independentu’ pentru Bucureşti”.

Reeşaparea lui Sorin Oprescu cu prilejul alegerilor pentru primăria Capitalei este o operă de artă, care demonstrează profesionalismul laboratoarelor din culisele puterii de la noi şi superioritatea mijloacelor de care dispun în comparaţie cu tot felul de guru electorali, aduşi pe bani grei din Israel ori din Statele Unite. Lucrarea este întoarsă din condei ca un film produs la Hollywood; are happy end şi va avea – sunt convins – o continuare: „Independentu’ pentru Cotroceni”. De fapt, aceasta este miza reală: crearea contracandidatului lui Traian Băsescu. Între liderii de prim plan ai partidelor parlamentare nu există nici unul cu carisma necesară - respectiv cu şanse pentru prezidenţiale – şi pentru că nici partidele nu au forţa de a-şi impune candidatul, s-a inventat „independentu’ ”, în spatele căruia se vor uni partidele anti-Băsescu.

Datele personajului Oprescu nu îi dădeau vreo şansă la primăria Bucureştiului. A fost învins în anii 1998 şi 2000, iar o partidă pierdută de două ori, de regulă nici nu se mai joacă. Părinţii lui au fost securişti cu grad mare (despre taică-său, general de securitate, spune admirativ că „a fost superbăiat în ţara băieţilor”, că doar a lor era România), dar Dan Voiculescu ne-a demonstrat în mod repetat că poporul nu se dă în vânt după securişti. Este membru marcant al PSD şi apropiat al lui Ion Iliescu, dar bucureştenii au luat destulă bătaie de la minerii aduşi de „patron”, pentru a nu mai vota cu el şi cu ai lui. Mai degrabă director decât doctor, este un şmecheraş din cartierul Primăverii, care se spală cu spirt după ce dă mâna cu „pulimea”, iar mulţimea nu se poate identifica în el, chiar dacă zâmbeşte strâmb şi trage tot timpul cu ochiul. Nu are nici o viziune asupra dezvoltării Capitalei, nu are proiect, nu are substanţă, are doar tupeu. Şi totuşi, a câştigat alegerile.

Dar ce scenariu! Ce lucrătură! Amploarea campaniei de imagine, instituţiile implicate (în primul rând, justiţia şi presa) şi sumele imense de bani cheltuite, toate acestea demonstrează importanţa forţelor angajate şi a mizei jocului. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare. Totul a început cu un sondaj de opinie din iarnă, care-l desemna pe locul întâi în preferinţele bucureştenilor la capitolul încredere. De unde până unde încredere în Oprescu?!? Probabil de la cine a plătit sondajul... Povestea s-a repetat în preajma campaniei electorale, când conducea nu numai la „încredere”, ci şi la „opţiunea de vot”. Apoi a venit partea cea mai frumoasă, cu victimizarea; mai întâi în partid, care parcă a înnebunit şi nu l-a vrut de candidat, iar apoi în justiţie. S-a luptat şi cu PSD-ul şi cu justiţia – două instituţii corupte - şi a învins: măi, ce om! De aşa o mitizare nu a avut parte nici măcar Traian Băsescu, „alergat” doar de Adrian Năstase. A urmat perioada electorală, când i s-a confecţionat un discurs antisistem, lui, omul sistemului.

La noi, bătălia politică nu se duce între stânga şi dreapta şi nici între un independent şi sistem. De fapt, se luptă oligarhii între ei. Dacă aşa stau lucrurile, iar eu cred că aşa stau, atunci mişcările următoare sunt previzibile.

În primul rând se va pompa în imaginea lui Sorin Oprescu, care va trebui să dea impresia că îşi îndeplineşte promisiunile. În acelaşi timp, va fi în continuare victimizat (ca şi Băsescu în primul mandat de primar general) în confruntarea cu opoziţia pedelistă: el, săracul, ar vrea mai multe, dar ăia răi nu-l lasă.

Apoi, mi se pare probabil ca alegerile parlamentare să fie amânate spre primăvara anului 2009. PDL trebuie să scadă cât mai mult, procesul amplificându-se după pierderea Bucureştiului, iar previzibilul lor eşec (relativ) de la „generale” să fie cât mai apropiat de campania prezidenţială. Vor continua atacurile la adresa preşedintelui Băsescu, în care, oricum, trag deja toţi, din toate poziţiile. Simultan, se va urmări consolidarea mitului „independentului” în mintea electoratului. Parcă văd cum, la anul, românii vor „descoperi” că pot fi salvaţi numai de un independent.

Operaţiunea necesită nu numai timp destul, dar şi bani foarte mulţi. Nu pare să fie vreo problemă nici cu una, nici cu alta.

ROMTELECOM – o privatizare discutabilă

În anul 1997, după guvernările Roman, Stolojan şi Văcăroiu, economia românească ajunsese pe marginea prăpastiei. Sub ameninţarea crahului, alternanţa la putere a devenit atât de necesară încât până şi serviciile secrete au contribuit la realizarea ei. Fără rezervă valutară şi cu o economie aflată în proporţie covârşitoare în proprietate de stat, deci nerestructurată şi neperformantă, guvernul Ciorbea a negociat cu spatele la zid şi cu cuţitul la gât acordurile cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială, pentru a obţine finanţările salvatoare. Măsuri reformiste radicale au fost impuse de organismele internaţionale, iar privatizarea a devenit o prioritate. Prima mare companie scoasă la privatizare a fost ROMTELECOM.

Graba a fost atât de mare, încât consultantul guvernului, banca Goldman Sachs, a fost ales cu trei luni înainte ca ROMTELECOM să se transforme din Regie Autonomă, neprivatizabilă, în Societatea Naţională de Telecomunicaţii, SA. Odată desemnat, consultantul a promovat oferta în faţa a 27 de companii de calibru din domeniul telecomunicaţiilor. Şapte firme sau consorţii de firme şi-au manifestat interesul de principiu pentru a participa la privatizarea SNT ROMTELECOM SA: Deutsche Telekom, France Telecom, STET – Italia & KPN – Olanda, OTE – Grecia & SBC – SUA, Telefonica – Spania, Teledanemark – Danemarca şi TIW – Canada. Dintre acestea, doar primele cinci au consultat documentaţiile de prezentare şi numai două au depus plicurile cu oferte preliminare: OTE & SBC şi STET & KPN. La 31 octombrie 1998, comitetul ministerial de coordonare a privatizării respective a primit o singură ofertă financiară concretă, şi anume pe cea a consorţiului greco-american.

Au fost o serie de circumstanţe care au determinat abandonul celorlalţi. Mai întâi, guvernul român a făcut două greşeli: 1. a prelungit termenele şi – între timp - s-au prăbuşit pieţele în Rusia, ceea ce a alungat investitorii din toată zona, inclusiv pe KPN, şi 2. a introdus o condiţie restrictivă ulterioară lansării ofertei: cumpărătorul ROMTELECOM era obligat să renunţe la orice alte investiţii în domeniul telecomunicaţiilor în România. De aceea au renunţat France Telecom (care era implicată în telefonia GSM, prin ceea ce astăzi se numeşte Orange) şi Deutsche Telekom, care intenţiona să vină în consorţiu cu francezii. Italienii de la STET au renunţat în ultima clipă, deoarece le demisionase preşedintele, acuzat că a acceptat un preţ prea mare pentru telecomul austriac, pe care tocmai îl cumpăraseră. Pe de altă parte, momentul s-a nimerit prost şi pentru că în aceeaşi perioadă au fost ofertate la privatizare mai multe societăţi de telecomunicaţii din regiunea învecinată (Bulgaria, Macedonia, Serbia, Turcia) sau din alte regiuni ale lumii, ceea ce, din perspectiva preţului, dezavantaja vânzătorul.

Cu toate acestea, procesul nu a fost oprit, guvernul conştientizând consecinţele unui eventual recul în privatizare. În plus, relansarea economică era imposibilă fără o minimă infrastructură, iar sistemul naţional de telecomunicaţii avea mare nevoie de investiţii, adică de bani, pe care bugetul nu îi avea.

Încheiat în aceste condiţii, fără să fie un mare succes, contractul de privatizare parţială a ROMTELECOM nu poate fi considerat în nici un caz un eşec. Guvernul român a obţinut 337,5 milioane de dolari pentru 21% din acţiunile sale, iar alte 337,5 milioane de dolari au fost vărsate în contul ROMTELECOM, pentru o majorare de capital care i-a adus pe cumpărători la o cotă de 35% din acţiuni (au evaluat societatea la 2 miliarde de dolari). Partea română s-a angajat ca timp de cinci ani să menţină monopolul comunicaţiilor prin fir, să nu vândă alte acţiuni fără acordul OTE, să acorde companiei o licenţă de telefonie fixă şi una de telefonie mobilă. În schimb, OTE s-a angajat ca într-un termen de patru ani să dubleze valoarea în dolari a acţiunii ROMTELECOM. Pentru a-şi îndeplini această obligaţie, OTE a solicitat şi a obţinut dreptul de uzufruct pentru încă 16% din acţiuni, adică majoritatea în AGA şi în consiliul de administraţie la AGA ordinare; nu şi la AGA extraordinare, nu şi dreptul la dividendele aferente celor 16%, iar hotărârile strategice se luau prin consens. Cele mai importante obiective de dezvoltare ale ROMTELECOM, care trebuiau atinse până la 31 decembrie 2002, au fost: înlocuirea centralelor analogice cu cele digitale; instalarea în medie a 350.000 de noi linii telefonice pe an, pentru creşterea densităţii de linii telefonice la 100 de locuitori, de la 18,3% în 1998, la 24,4% până la 31 decembrie 2002; înlocuirea anuală a 100.000 linii telefonice vechi (manuale/analogice) şi creşterea gradului de digitalizare a reţelei de la 49% în 1998, la 69% la sfârşitul anului 2002; telefonizarea satelor cu peste o mie de locuitori. Finanţările necesare trebuiau asigurate de OTE şi de managementul ROMTELECOM, fără garanţii guvernamentale.

Părţile au mai convenit că societatea are ca obiectiv efectuarea cu succes a unei oferte publice iniţiale de acţiuni, anterior împlinirii a trei ani de la tranzacţie, la un preţ mai mare decât preţul din contractul de privatizare. După cinci ani de la tranzacţie, FPS este liber să vândă acţiunile sale, iar OTE are doar drept de preempţiune.

În primii doi ani, 1999 şi 2000, FPS a certificat investiţii de aproape 2 miliarde de dolari. Dacă şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală, la sfârşitul anului 2002 ROMTELECOM ar fi trebuit să valoreze 4 miliarde de dolari. Numai că, exact la apropierea scadenţei, managementul grec al ROMTELECOM SA a început o campanie de discreditare a operatorului român de telecomunicaţii, lansând chiar ipoteza fantezist-iresponsabilă a iminenţei falimentului. Ba chiar au ameninţat că pleacă din România dacă nu se acceptă o “salvatoare” majorare de capital, prin care OTE să preia în proprietate cele 16% pentru care are uzufruct. În loc să-i pună la punct pe administratorii greci ai ROMTELECOM şi să apere imaginea unei companii gigantice la care era acţionar majoritar, guvernul a cedat şantajului şi a aprobat majorarea de capital. Aşa s-a produs a doua etapă a privatizării ROMTELECOM SA, în urma căreia OTE a ajuns să deţină 54% din ROMTELECOM, iar apoi 100% din operatorul GSM, COSMOTE.

Deşi în anul 2003 toate circumstanţele interne şi internaţionale au fost favorabile, guvernul român a acceptat condiţii cu mult mai proaste decât cu cinci ani mai devreme. Guvernul Năstase a cedat controlul ROMTELECOM prin majorare de capital făcută doar de OTE, care, în schimbul a numai 242 de milioane de dolari, a obţinut proprietatea celor 16% din acţiuni pe care erau uzufructuari. Pentru imaginea publică, s-a făcut şi o tranzacţie: guvernul a vândut 3% cu 31 de milioane de dolari. În anul 2003, pentru o acţiune s-a încasat jumătate din preţul anului 1998, deşi între timp în companie se investiseră bani serioşi!

Astăzi, la începutul anului 2007, după opt ani de management grecesc, ROMTELECOM este într-o situaţie precară, iar Panagis Vourloumis, CEO şi preşedinte al OTE, tocmai a declarat că se aşteaptă ca următorii doi ani să fie "dramatici" pentru ROMTELECOM. De data aceasta mă tem că are dreptate.

Sunt mai multe explicaţii pentru actuala situaţie, dar prima dintre ele ţine, după părerea mea, de faptul că acţionarul majoritar al ROMTELECOM este tot o companie de stat, OTE. Cel mai important acţionar al OTE este şi astăzi statul grec, compania fiind doar parţial privatizată, printr-un proces început în 1998, simultan cu achiziţia ROMTELECOM. OTE a fost permanent supusă influenţelor politice de acasă. Îmi amintesc cum decizii strategice au fost amânate până după alegerile care urmau să aibă loc în Grecia. La fel, cred că parteneriatul politic al social-democraţilor greci şi români a contat în deciziile păgubitoare adoptate de guvernul Năstase în cea de-a doua etapă a privatizării. Că statul este cel mai prost administrator o confirmă şi ratarea de către ROMTELECOM-ul controlat de OTE a tuturor privilegiilor oferite de cele două contracte de privatizare.

Licenţa GSM, obţinută gratuit cu ocazia primei etape de privatizare, nu a fost fructificată decât după ce ROMTELECOM a fost eliminat din acţionariatul COSMOROM. În anul 2003, OTE a anunţat că nu mai investeşte în COSMOROM şi că abandonează proiectul. Şantajul a funcţionat din nou, partea română a cedat şi s-a retras, iar COSMOROM a devenit COSMOTE. Abia atunci grecii au recunoscut că piaţa românească de telefonie mobilă are un potenţial ce justifică investiţiile mari pe care au început să le facă pentru a recupera timpul pierdut.

De asemenea, deşi a beneficiat timp de cinci ani de monopolul telefoniei fixe, ROMTELECOM a fost bătut “pe teren propriu” de competitori mult mai slabi din toate punctele de vedere. A pierdut în fiecare an sute de mii de abonaţi (peste 500.000 doar în 2006), iar acum operatorii alternativi au ajuns să controleze peste 20% din piaţă, dovedindu-se mai flexibili şi reuşind să se impună mai ales pe segmentele bănoase: la convorbirile internaţionale şi la portofoliul de clienţi corporativi.

Cu toate că telefonia fixă pierde teren peste tot în Europa, ROMTELECOM a ignorat aceste tendinţe şi nu şi-a diversificat la timp sursele de venit. Numai de foarte puţină vreme a început investiţiile pentru furnizarea de internet în bandă largă (100.000 de abonaţi) şi pentru televiziunea digitală. Abia în anul 2008 va oferi servicii de televiziune prin internet (IPTV), iar televiziunea prin satelit (DOLCE ), nu are încă un număr satisfăcător de abonaţi (doar câteva zeci de mii).

Deşi, conform propriilor declaraţii, a investit în ultimii ani 300 milioane de euro în infrastructură şi tehnologii, un raport din septembrie 2006 al băncii de investiţii Credit Suisse evaluează ROMTELECOM SA la maximum 1,3 miliarde de euro, ceea ce face ca pachetul de 46% din acţiuni deţinut de statul român să valoreze mai puţin de 600 de milioane de euro. Comparând valoarea de 2 miliarde de dolari a ROMTELECOM SA din nenorocitul an 1998, cu cea de 1,3 miliarde de euro din promiţătorul an 2006, constatăm că nu putem vorbi despre o privatizare de succes. Afirm acest lucru cu amărăciunea celui care a semnat primul contract de privatizare.

Privatizari controversate

In industria metalurgica"Precedentele privatizari din industria metalurgica sunt de notorietate prin scandalurile pe care le-au provocat TEPRO Iasi, PETROTUB Roman si Combinatul Siderurgic Resita. Privatizarile de la TEPRO si PETROTUB au fost blocate prin imixtiunea politicului in Justitie si in economie. Eu cred ca rezultatul cel mai benefic al privatizarii, dincolo de investitii si de salvarea unor activitati economice, rezida in inversarea raportului de forte dintre economic si politic. Intr-o economie de stat politicul dicteaza economicului, iar intr-una privata e invers. Intr-o economie de stat politicienii nu sunt atenti la nevoile economiei si nu le servesc, ci dau telefoane si falimenteaza banci pentru a prelungi agonia unei intreprinderi cu impact electoral. La TEPRO privatizarea a fost perfect legala, insa a esuat din cauza ca achizitorul pachetului de actiuni al FPS nu a facut investitiile contractate. In aceste conditii, FPS i-a dat in judecata pe cehi pentru rezilierea contractului si pentru obtinerea de penalitati. Am pierdut toate procesele in patru luni de zile, pana la Curtea Suprema de Justitie, castigand sindicatele, care au obtinut calitate procesuala si amanarea contractului de privatizare, ceea ce insemna ca cehii - care nu facusera investitii - puteau sa-si ia banii si sa plece. S-au incurajat grevele, protestele sindicale si TEPRO a ajuns primul mare scandal din industria metalurgica unde este atat de mare nevoie de privatizare si de investitii. La PETROTUB, Consiliul Concurentei, un organism important dar mai putin vizibil, cu o componenta stabilita pe criterii politice si in care majoritatea era/este detinuta de PDSR, PRM si PD, a refuzat eliberarea avizului ca nu se realizeaza o concentrare (monopol pe piata) daca intreprinderea din Roman este cumparata de acelasi achizitor care cumparase si SILCOTUB Zalau. Este drept ca s-ar fi produs o concentrare de 70 la suta, dar nu era o problema majora si s-ar fi salvat si industria de tevi din Romania prin investitii. Si acolo s-a preferat o manipulare politica in scop electoral."
Cazul cel mai flagrant de imixtiune politica - C.S. Resita
"FPS a avut un singur investitor interesat de privatizarea combinatului de la Resita, cel american, care a solicitat facilitati fiscale, posibile d.p.d.v. legal, anularea penalitatilor si esalonarea debitelor (nu capitalizarea lor ca in cazul SIDEX). Nu putea sa acorde FPS asemenea facilitati, ci Guvernul Romaniei. Indiferent ca era condus de Isarescu sau ca este condus de Nastase, Guvernul Romaniei trebuie sa-si respecte promisiunile, chiar daca se schimba partidul de la putere. Nota prezentata de mine cu privire la facilitatile cerute fusese aprobata de guvern, ministerele creditoare - al Finantelor si al Muncii si Protectiei Sociale si al Sanatatii - fusesera si ele de acord, ramanea doar sa ne respectam promisiunile, ceea ce nu s-a mai intamplat dupa alegerile din 2000. Apoi la Resita s-a ajuns la greve, s-a ajuns ca in Banat sa se strige <>, <>, <>, <>, iar premierul Nastase a ajuns sa promita, inca din luna iulie, ca verifica ce inlesniri nu s-au dat si ca se vor da, dar nu s-a intamplat nimic nici pana astazi. In consecinta, americanii n-au mai platit datoriile, n-au mai facut investitii, iar circul a proliferat, totul pe seama oamenilor din Resita, pentru ca intreprinderea a ajuns in cele din urma in reorganizare judiciara. S-a preferat aceasta <> nenorocita, pur electorala, in loc sa fie privatizat combinatul catre americanii ce detineau contracte importante pentru reconstructia fostei Iugoslavii. Cei de la Noble Ventures au plecat spunand tuturor ca romanii nu se comporta normal. Este un exemplu elocvent despre gravitatea imixtiunii politicului in economie."

TEPRO – o privatizare „cu repetiţie”

SC TEPRO SA din Iaşi este o întreprindere din industria metalurgică, având ca obiect principal de activitate producerea şi comercializarea ţevilor sudate longitudinal şi a profilelor formate la rece. A fost mulţi ani în atenţia presei şi sunt puţini cei care nu îşi amintesc de scandalul provocat de privatizarea companiei ieşene. FPS a scos-o la privatizare de atâtea ori încât putem vorbi de o privatizare „cu repetiţie”. După ce prima privatizare a fost anulată prin justiţie, TEPRO a ajuns să facă parte din grupul LNM ISPAT, cel mai mare producător de oţel din lume. Am putea spune că totul e bine când se termină cu bine, dar, din păcate, acolo a murit un om: liderul de sindicat Virgil Săhleanu a fost asasinat.

Procesul de privatizare a SC TEPRO SA a început în luna mai 1997, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a listei societăţilor comerciale care urmau să fie privatizate conform Legii nr. 55/1995. Consiliul de Administraţie (CA) al Fondului Proprietăţii de Stat (FPS) a aprobat, în luna iunie 1997, o notă privind propunerea de vânzare a 51% din acţiunile societăţii comerciale din Iaşi, prin metoda negocierii directe, la un preţ de ofertă de 69.803 lei/acţiune, conform raportului de evaluare întocmit de o firmă specializată. La termenul stabilit, 4 septembrie 1997, pachetul deţinut de FPS nu s-a adjudecat deoarece s-a prezentat un singur ofertant, PAS PRIVAT TEPRO, a cărui ofertă de 4.025 lei/acţiune, a fost departe de valoarea aprobată de CA al FPS.

FPS a schimbat metoda de privatizare, de la negociere directă, la licitaţie publică deschisă cu ofertă în plic sigilat şi a redus valoarea de ofertă la 25.000 lei/acţiune. În martie 1998, când a avut loc licitaţia, s-a înregistrat tot un singur ofertant, acelaşi PAS PRIVAT TEPRO, care a dat tot 4.025 lei/acţiune. CA al FPS a refuzat oferta şi a decis reluarea procesului de privatizare.

La 24 iunie 1998 s-au prezentat doi ofertanţi: PAS PRIVAT TEPRO şi ZELEZARNY VESELI (FIERARII VESELI), din Cehia. Licitaţia a fost câştigată „la mustaţă” de firma cehă, conform grilei de punctaj aprobată de CA al FPS şi comunicată prin caietul de sarcini al licitaţiei. Punctajul cehilor a fost de 97,4, faţă de 95,6 al PAS-ului. Mai mult decât atât, şi preţul per acţiune şi valoarea investiţiilor asumate erau mai mari în oferta PAS-ului, dar cehii se angajau să realizeze investiţiile în doi ani, pe când PAS-ul, în patru ani. Valorile erau mici şi tot departe de aşteptările FPS: 1,265 USD/acţiune (10.856 lei/acţiune, faţă de 10.950, cât oferise PAS), respectiv 4.900.000 USD pentru investiţii în următorii doi ani (faţă de 4.965.000 USD pentru investiţii, dar eşalonaţi pe patru ani, cât oferise PAS). Iniţial, CA al FPS a respins oferta, dar la insistenţele preşedintelui Sorin Dimitriu, cu doar un vot împotrivă, tranzacţia a fost aprobată şi contractul încheiat.

Contractul prevedea plata preţului de 3,15 milioane USD şi asumarea unor investiţii, dintre care 4,4 milioane USD în dezvoltare-modernizare, iar 0,5 milioane USD pentru protecţia mediului. Pentru garantarea investiţiilor, cumpărătorul a emis, în favoarea SC TEPRO SA, bilete la ordin în valoare de 2,0 milioane USD; acestea nu erau însă avalizate de o bancă reciproc acceptabilă, cum ar fi trebuit să fie, conform unei clauze contractuale. ZELEZARNY VESELI a plătit preţul, dar nu a mai făcut niciodată investiţiile. O slăbiciune a contractului de privatizare era că investiţiile nu aveau un grafic de eşalonare, ci doar un termen: doi ani.

Cum era de aşteptat, date fiind cifrele din cele două oferte, scandalul a izbucnit imediat. Contestaţiile asociaţiei salariaţilor au fost respinse, dar – după numirea mea în locul lui Sorin Dimitriu – sindicaliştii, în frunte cu Virgil Săhleanu au reînceput să vină la Bucureşti, la FPS. Aşa am aflat dedesubturile acestei privatizări. Virgil Săhleanu mi-a relatat că toţi angajaţii de la TEPRO s-au înţeles să cumpere uzina prin intermediul asociaţiei salariaţilor. Colaborarea lor a funcţionat însă doar în etapele preliminare, respectiv la întocmirea dosarului de privatizare, pe baza căruia FPS a întocmit caietul de sarcini al licitaţiei, şi la mobilizarea fondurilor necesare. Ulterior, afirma Săhleanu, directorul Andreiu Cătoiu ar fi trădat PAS-ul (al cărui preşedinte era!) în favoarea cehilor. Acuzele sale mi se par credibile, deoarece oferta cehilor a fost construită milimetric peste cea a PAS PRIVAT TEPRO. În istoria FPS nu s-a mai înregistrat nici măcar un singur caz în care să câştige o ofertă în care atât preţul cât şi valoarea investiţiilor să fi fost mai mici cu exact atât cât trebuia pentru ca acest fapt să fie compensat de termenul de realizare a investiţiilor. Inginerul Virgil Săhleanu îl acuza pe directorul Cătoiu că s-ar fi lăsat cumpărat de „un securist ceh” (patronul „FIERARILOR VESELI” ar fi fost, după spusele liderului sindical, un fost colonel de securitate din Cehoslovacia comunistă). Cătoiu a fost menţinut în funcţie şi după privatizare, cu un salariu spectaculos pentru acei ani: 5.000 de dolari pe lună.

Scandalul a fost amplificat de hotărârea din ianuarie 1999 a consiliului de administraţie al SC TEPRO SA, prin care s-a decis disponibilizarea unui număr de 1.278 persoane. La TEPRO au rămas 1.490 de salariaţi. Conform contractului colectiv de muncă, salariile compensatorii acordate au variat între două şi şase, în timp ce în ţară începuseră să se facă restructurări colective la întreprinderi de stat (TEPRO era deja privată) cu 12 salarii compensatorii. Lichidarea la preţ de fier vechi a stocurilor, scăderea la jumătate a cifrei de afaceri, diminuarea producţiei şi a exportului, trecerea de la profit la pierdere în primul an după privatizare şi – mai ales – reducerea salariului mediu de la 150, la 75 USD au contribuit la înrăutăţirea dramatică a atmosferei. Grevele se ţineau lanţ, iar presa vuia. Toată lumea dădea vina pe FPS, iar eu eram permanent interpelat despre o privatizare făcută de alţii. Se pare că problemele cehilor veneau de afară şi că întreg imperiul metalurgic creat de dl Zdenek Zemek (deţinea întreprinderi în Cehia, Slovacia, Germania, Polonia, Ucraina şi România) se clătina sub ameninţarea falimentului.

Deşi nu avea calitate procesuală, pentru că legal nu mai exista, PAS PRIVAT TEPRO a acţionat în judecată FPS, ZELEZERNY VESELI şi TEPRO SA, cerând nulitatea absolută a contractului de privatizare. Nulitatea contractului înseamnă că părţile trebuie să fie repuse în situaţia anterioară semnării lui; adică cehii restituie acţiunile, iar FPS – banii. În anul 2000, văzând că la TEPRO nu se fac investiţiile contractate, FPS a acţionat la rândul său în instanţă, solicitând rezoluţionarea contractului de privatizare, ceea ce însemna că cehii restituie acţiunile fără a recupera preţul plătit pentru ele, ba mai mult, ar fi datorat şi penalităţi. Cum în acel an în România se făcea politică şi prin intermediul justiţiei, instanţele au recunoscut calitatea procesuală a PAS-ului şi i-au dat câştig de cauză cu viteza fulgerului. În doar câteva luni, s-au pronunţat Tribunalul şi Curtea de Apel din Iaşi, ca şi Curtea Supremă de Justiţie. Nu s-au respectat termenele de citare internaţională şi nici legile în vigoare. Hotărârile, netemeinice şi nelegale, au fost ulterior (după ce naţia s-a răcorit în alegerile din toamna anului 2000) atacate prin recurs în anulare de către procurorul general. Atunci însă, toată lumea voia să curgă sânge de fepesist...

Din păcate, a curs sângele lui Virgil Săhleanu, asasinat în luna septembrie a anului 2000 de câţiva dintre paznicii uzinei. Săhleanu a fost un lider autentic, devotat 100% interesului colectivului pe care îl reprezenta. M-am întâlnit de mai multe ori cu el, dar niciodată nu a cerut ceva pentru el; totul era pentru oamenii lui. Din păcate însă, în cadrul legal şi contractual existent, nu se putea face nimic până la scadenţa din august 2000...

La TEPRO lucrurile au mers din rău înspre mai rău şi după ce a revenit în proprietatea statului. La sfârşitul anului 2001, cifra de afaceri era de 717 miliarde lei, pierderile de 86 miliarde lei, iar datoriile ajungeau la 470 miliarde lei. Fosta opoziţie, ajunsă acum la putere, a dovedit că nu are soluţii miraculoase şi că a manipulat în interes electoral o privatizare eşuată din motive independente de funcţionarii FPS. Ca şi în multe alte cazuri, neputând rezolva problema, guvernul a externalizat-o. În anul 2003, SC TEPRO SA a fost privatizată din nou şi pentru ultima oară. De data aceasta, cumpărătorul a fost concernul LNM HOLDINGS, care mai deţine în România SIDEX Galaţi, SIDERURGICA Hunedoara şi PETROTUB Roman. LNM HOLDINGS a achiziţionat cu câteva sute de mii de dolari pachetul de control, dar apoi a investit multe milioane. Cele câteva sute de salariaţi, câţi au mai rămas la TEPRO, au locuri de muncă sigure şi destul de bine plătite. O mare parte din producţie este exportată. Perspectivele companiei ieşene în cadrul unui grup de mare anvergură, care este în acest moment cel mai mare producător de oţel din lume, sunt dintre cele mai bune.

ASIROM – o privatizare prin majorare de capital

Mai presus de orice, asigurările sunt o chestiune de mentalitate, pentru că oamenii încheie contracte numai în măsura în care înţeleg importanţa lor. Oriunde în lume, industria asigurărilor este una dintre cele mai profitabile, însă România a avut de recuperat handicapul în materie moştenit din perioada comunistă, când atitudinea faţă de asigurări a fost compromisă de ADAS. Vă mai amintiţi reclamele de televiziune din „epoca de aur”? Într-o ţară a penuriilor de tot felul, doar două instituţii îşi făceau publicitate: CEC şi ADAS, adică cele prin care statul mai recupera din puţinii bani pe care ni-i dădea. Deşi plăteam cu toţii primele de asigurare, sumele obţinute la necaz (cutremure, inundaţii sau accidente) erau nedrept de mici şi ne-am pierdut încrederea în sistemul asigurărilor de stat.

După revoluţie, ADAS s-a rupt în două societăţi comerciale pe acţiuni: ASIROM şi ASTRA ASIGURĂRI. ASIROM a rămas cu monopolul asigurărilor pe piaţa internă, în timp ce ASTRA a moştenit contractele externe, începând cu cele din aviaţie şi shipping. Structura acţionariatelor a fost identică: 70% FPS, 30% - cele şase SIF-uri. În cele ce urmează vom rememora procesul de privatizare a ASIROM SA.

Societăţile bancare şi cele din domeniul asigurărilor au stabilite prin lege niveluri minimale ale capitalului social. În circumstanţele create de hiperinflaţia anilor nouăzeci, aceste societăţi erau nevoite să-şi majoreze periodic capitalul social. În acelaşi timp, legea privatizării interzice FPS să-şi majoreze cotele de participare la societăţile din portofoliu, instituţia fiind obligată să acţioneze în sens contrar, prin privatizare. În aceste condiţii, FPS a avut de ales între două alternative: fie vinde pachetul de 70% din acţiuni, fie iniţiază o majorare de capital, prin care pierde prin neparticipare controlul companiei. Ambele variante conduceau la privatizarea societăţii, dar prima ar fi generat venituri la buget, în timp ce a doua, nu. Totuşi, la AGA din aprilie 1997, cu votul determinant al reprezentanţilor statului, s-a optat pentru a doua cale, cea a majorării capitalului social. În acest fel, statul urma să-şi diminueze drastic cota de participare, de la 70% la 26%, cu consecinţa suplimentară a pierderii interesului investitorilor străini faţă de cea mai mare companie de asigurare-reasigurare din ţară.

În luna martie a anului 1998, Consiliul de Administraţie al Fondului Proprietăţii de Stat a aprobat majorarea capitalului social al ASIROM prin ofertă publică, folosind metoda plasamentului privat intermediat cu investitori preselecţionaţi. Investitorii selecţionaţi trebuiau să fie de tip instituţional, societăţi şi fonduri de investiţii sau alţi investitori privaţi, cu potenţial financiar probat pe piaţa românească şi internaţională. Doritorii puteau cumpăra un pachet de 5-15% din capitalul social, valoarea de subscriere a unei acţiuni fiind de 10.000 lei (1.000 lei – valoarea nominală, plus 9.000 lei – prima de emisiune). Numărul de acţiuni emise pentru majorarea de capital a fost stabilit la 18.786.900, iar FPS a mandatat consiliul de administraţie al ASIROM să ducă la îndeplinire majorarea de capital.

În luna august 1998, CNVM a avizat favorabil plasamentul privat, iar la 26 septembrie 1998, consiliul de administraţie al ASIROM, prezidat pe atunci de Angela Toncescu, astăzi preşedinta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, a acceptat subscripţiile „unor investitori” şi a dispus „comunicarea acceptării subscrierilor şi efectuarea vărsămintelor”. Procesul de selecţie a fost lipsit de transparenţă şi - cu excepţia celor iniţiaţi - nimeni nu ştie cum au fost selecţionaţi cei patru investitori care au subscris şi plătit fiecare un număr de 4.496.700 de acţiuni: INTERAGRO SA, Rafinăria ASTRA ROMÂNĂ SA, BANCA AGRICOLĂ şi SIF Oltenia. De fapt, cei patru au fost doar trei, pentru că primele două societăţi au acelaşi acţionar majoritar, pe Ioan Nicolaie. Iar cei trei au fost, poate, doar unul, pentru că, foarte repede, concentrarea acţiunilor a continuat, ceilalţi doi investitori cedându-i părţi din pachetele proprii.

Problemele nu au pornit de la motivaţia excepţională a cumpărătorului în preluarea controlului celei mai mari societăţi de asigurare din România, ci de la CNVM şi din zona politicului. Personal, cred că ASIROM a fost al doilea motiv, după favorizarea grupului BALLI în relaţiile cu SIDEX, pentru care Sorin Dimitriu a fost schimbat de la conducerea FPS, atunci, în octombrie 1998. În ce-l priveşte, CNVM a constatat o serie de nereguli în derularea plasamentului, cu caracter prea tehnic pentru a putea fi detaliate în această analiză (menţionez doar că „Rafinăria ASTRA ROMÂNĂ şi INTERAGRO nu întruneau condiţiile de investitori sofisticaţi, nefiind calificaţi ca atare de către CNVM”.). Fapt este că, în septembrie, CNVM a cerut oprirea plasamentului şi reavizarea lui, iar în octombrie a dispus efectuarea unei investigaţii, la care ASIROM a refuzat să se supună. Atunci CNVM a dispus anularea plasamentului, decizie contestată în instanţă de către ASIROM. Operaţiunea CNVM s-a terminat fâsâit când, în mod surprinzător, în luna februarie 1999 instituţia şi-a schimbat punctul de vedere şi a confirmat plasamentul, avizându-l şi lăsând în felul acesta acţiunea judecătorească a ASIROM fără obiect. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tocmai din cauza răzgândirii CNVM a ajuns Ştefan Boboc să stea în arest preventiv nu mult după aceea...

ASIROM a ajuns sub control privat într-un moment greu pentru economia naţională, când ţara era sub ameninţarea crahului. Reformele dure din acei ani au provocat însă relansarea pe o bază sănătoasă a economiei, cu consecinţe benefice şi asupra sectorului asigurărilor. Piaţa asigurărilor a crescut şi a devenit tot mai competitivă, în România intrând unii dintre marii asigurători europeni. După cum era de aşteptat, d-na Toncescu a fost menţinută ani buni în fruntea companiei, iar ASIROM a rămas lider, deşi a pierdut permanent din cota sa de piaţă. Doar de vreo doi ani a fost depăşit de gigantul german Alianz. ASIROM tinde să rămână singurul mare jucător de pe piaţa românească fără o bancă în spate.

ASIROM SA a pus pentru prima oară problema de principiu a oportunităţii unei privatizări prin majorare de capital. Majorarea de capital şi pierderea controlului statului asupra unei societăţi este, în sens larg, o privatizare. Ea este perfect legală, dar am mari rezerve în privinţa oportunităţii, mai ales dacă nu sunt respectate normele generale de transparenţă, pe care legea privatizării le impune. După ASIROM, ROMTELECOM şi ALRO au fost alte două cazuri de notorietate, în care demnitari şi funcţionari ai statului au acceptat ca acesta să piardă controlul unor societăţi rentabile fără ca, practic, să intre vreun ban la buget. Câtă vreme nu se operează o modificare legislativă în materie, această poartă către corupţie rămâne larg deschisă.

Odiseea privatizării SIDEX

În anul 1965 a început construcţia Combinatului Siderurgic Galaţi, cel care, în baza legii nr.15/1990 şi a H.G. nr.29/1991, a devenit SIDEX SA. SIDEX este un combinat complet integrat, având o capacitate proiectată de 10 milioane tone de oţel pe an, reprezentând 70% din producţia naţională de oţel şi 95% din cea de laminate plate. Obiectul principal de activitate al companiei este producerea şi comercializarea produselor laminate la cald şi la rece din oţel, a ţevilor cu diametre mari, sudate longitudinal, a utilajelor şi pieselor de schimb pentru metalurgie şi a produselor secundare rezultate din fluxul tehnologic, produse cocso-chimice, oxigen, azot, argon. În anul 2000, când a fost lansată privatizarea, SIDEX domina piaţa internă, iar exportul reprezenta jumătate din cifra sa de afaceri. SIDEX realiza 5% din produsul intern brut al României, dar influenţa direct şi indirect 25% din PIB.

În ciuda acestor circumstanţe, în cei zece ani de la căderea comunismului SIDEX şi-a redus permanent producţia, în paralel cu deteriorarea situaţiei sale financiare. Cauzele sunt numeroase, dar la loc de frunte se situează politicile guvernamentale iresponsabile, care au ignorat nevoia stringentă de restructurare tehnologică şi de personal a siderurgiei româneşti. Deşi fiecare guvern a adoptat câte o astfel de strategie, nici una nu a fost implementată. Mai grav, hiperinflaţia declanşată deliberat (după cum tocmai a confirmat purtătorul de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale), a accentuat procesul de decapitalizare a întreprinderilor şi a generat condiţii optime pentru căpuşarea lor. Ca şi celelalte combinate din domeniu, SIDEX a rămas la discreţia administratorilor săi, a reprezentanţilor FPS în AGA şi CA şi a căpuşelor. Fiind cea mai mare companie românească, a fost şi cea mai furată. Firmele prin care SIDEX se aproviziona şi cele prin care îşi desfăcea produsele erau de toate dimensiunile, aveau conexiuni în toate partidele, iar cele mai importante dintre ele aveau spatele asigurat de foşti sau actuali ofiţeri superiori din serviciile secrete.

Un partener privilegiat a fost compania BALLI STEEL, despre care se spune că a fost adusă în România de generalul Victor Atanasie Stănculescu. SIDEX INTERNATIONAL Ltd, cu sediul la Londra, avându-i ca asociaţi pe SIDEX (40%) şi BALLI (60%), a ajuns să aibă o pondere majoritară în relaţiile comerciale ale combinatului, ceea ce a deranjat pe ceilalţi „beneficiari” în aşa măsură încât au reacţionat. Părerea mea este că schimbarea lui Sorin Dimitriu, el însuşi considerat ca fiind un apropiat al generalului, s-a produs şi la presiunea cercurilor de interese legate de SIDEX şi deranjate de aducerea în pole position a lui BALLI.

Cifrele care apar în documentele privatizării se referă la anul 1999 şi arată îngrozitor. SIDEX avea un capital social de 290 milioane de dolari, 27.000 de salariaţi şi o producţie de 3.234 de tone oţel. Bilanţul contabil arăta o pierdere de 41 milioane dolari, un grad de îndatorare de 328%, datoriile totale fiind de 886 milioane dolari (fără penalităţi în valoare de peste 600 milioane!), din care 581 milioane dolari faţă de bugetele statului, lichiditatea generală era de 0,86%, cea parţială de 0,42% şi îşi acoperea din surse proprii doar 2% din nevoile de capital circulant. SIDEX avea un acces limitat la surse de finanţare externe, în condiţiile în care sistemul bancar românesc era incapabil să acopere necesarul său de finanţare, care depăşea cu mult 20% din capitalul oricărei bănci româneşti. Situaţia sa era agravată de existenţa unui volum important de plăţi restante faţă de furnizorii majori: ROMGAZ, ELECTRICA, SNCFR, PETROM, porturi, etc. Combinatului îi lipseau şi 75 milioane dolari pentru investiţii de ecologizare. Practic, SIDEX se afla în stare de faliment. Atâta doar că nimeni nu îndrăznea să-l declare. Intrarea în incapacitate de plată a combinatului ar fi antrenat prăbuşirea BCR, ceea ce – în acel moment - ar fi provocat crahul economiei naţionale. Evident, nu exista nici voinţa politică...

De această nenorocită stare de fapt au profitat „cercurile de interese” care înlănţuiau SIDEX-ul. Companiile căpuşă finanţau aprovizionarea combinatului cu minereu de fier şi cu cărbune, practicând adausuri medii de 2%, la fel ca şi la vânzarea produselor finite, cu care erau plătite de către SIDEX în barter. Numai că, mai ales în ultimii ani, marja SIDEX-ului fusese foarte rar de 2%, aşa că lucra în pierdere „calculată”, spre deosebire de firmele partenere, care aveau profitul asigurat, indiferent de situaţia mamutului. Uriaşul ajunsese să fie înlănţuit şi dependent de pitici, la fel ca şi Guliver, în celebra poveste. Pentru această situaţie există responsabili politici, care ar trebui să fie judecaţi pentru subminarea economiei naţionale!

SIDEX-ul nu putea fi salvat decât printr-o capitalizare masivă, iar în anii aceia guvernul, care a reuşit performanţa să achite vârfurile de plată la serviciul datoriei externe şi să evite prăbuşirea economiei naţionale, nu avea banii necesari. Singura soluţie era privatizarea, dar şi aceasta a fost cu peripeţii.

Mai întâi, funcţionari superiori din FPS au încercat să caroteze privatizarea, angajând o bancă de investiţii (FLEMINGS) pentru a elabora o strategie de vânzare a 35% din acţiuni. Scoţienii au făcut analizele, şi-au luat banii, dar era evident că nimeni nu va accepta să fie acţionar minoritar, la paritate cu guvernul, într-o companie bolnavă, dintr-o ţară în care economicul era atât de mult şi de păgubitor influenţat de politic.

Apoi, am încercat să aduc un management american, care să pregătească compania pentru privatizare. Negocierile cu USX, subsidiară a lui US Steel, au ajuns până la convenirea salariilor (foarte mari!) pe care le-au solicitat, FPS a cerut convocarea AGA pentru schimbarea administratorilor, dar – în ultima clipă – americanii ne-au anunţat că renunţă. M-am întrebat mereu dacă cineva le-a cerut să se lase păgubaşi...

În sfârşit, dată fiind situaţia combinatului şi dificultatea probabilă în găsirea unui investitor adecvat, SIDEX a fost inclus în programul PSAL, încheiat de guvernul României cu Banca Mondială. Banca s-a angajat să finanţeze echipele de consultanţi internaţionali care urmau să facă efectiv privatizările pentru câteva zeci de întreprinderi. Selectarea consultanţilor s-a făcut după procedurile transparente ale Băncii Mondiale, de către o comisie formată din nouă experţi români, câte trei de la FPS, ministerul finanţelor şi BNR. Consultantul desemnat pentru privatizarea SIDEX a fost un consorţiu format din banca americană de investiţii FIELDSTONE, specializată în tranzacţii cu companii siderurgice, şi celebra DELOITTE & TOUCHE. Numai că reprezentantul Băncii Mondiale a refuzat să confirme rezultatul, intervenind în favoarea băncii FLEMINGS, la care aflasem că fusese angajat înainte de a ajunge la Banca Mondială. Blocajul s-a prelungit atât de mult, încât am propus, iar guvernul a acceptat ca privatizarea SIDEX să se facă de către FPS, în afara programului PSAL, dar cu consultantul desemnat după criteriile Băncii Mondiale.

Evaluarea făcută de experţii americani a arătat că SIDEX nu poate fi vândut fără o restructurare financiară prealabilă, prin care să se anuleze penalităţile cauzate de neplata datoriilor faţă de bugetele statului, iar acestea din urmă să fie capitalizate, prin transformare în acţiuni. Valoarea estimată de ei, în cazul restructurării recomandate, se ridica la 211 milioane dolari. FPS şi-a însuşit punctul de vedere al consultanţilor şi a obţinut aprobarea prin hotărâre de guvern a strategiei de privatizare a SIDEX, implicând convertirea în acţiuni a datoriilor faţă de bugetele statului şi anularea penalităţilor. Era în luna noiembrie a anului 2000, în plină campanie electorală, iar sindicatele, manipulate politic de opoziţie, au blocat ţinerea AGA, astfel încât, pentru a face ireversibilă privatizarea SIDEX, FPS a lansat anunţul publicitar cu oferta de privatizare pe structura nemodificată a acţionariatului.

Au urmat alegerile şi schimbarea decidenţilor. Scandalurile provocate de sindicate au încetat ca prin minune, datoriile au fost convertite în acţiuni, iar privatizarea s-a putut finaliza. Depuseseră scrisori de intenţie: MARCEGAGLIA SPA, din Italia, EREGLI DEMIR CELIK FABRIKALARI TAS, din Turcia, TATA INTERNATIONAL Ltd, din India şi ISPAT în consorţiu cu BALLI STEEL, din Anglia. Dintre toţi, ofertă concretă a depus doar ISPAT, care a şi cumpărat acţiunile deţinute de către statul român la SIDEX. Au fost de departe cei mai motivaţi, dl Lakshmi Niwas Mittal vizitând împreună cu echipa sa de mai multe ori FPS, încă de la începutul anului 2000, de când s-a iniţiat procesul de privatizare. LNM Holdings a plătit 70,2 milioane dolari pentru 91,6% din acţiunile SIDEX şi s-a angajat să investească cel puţin 351 milioane dolari în următorii 10 ani, din care cel puţin 275 milioane pentru programul de investiţii tehnologice şi 76 milioane pentru programele de mediu.

În raport cu estimările consultanţilor, termenii tranzacţiei au fost nejustificat de dezavantajoşi pentru statul român. Pe lângă faptul că plata preţului acţiunilor s-a făcut în rate, guvernul Năstase a capitalizat sub formă de acţiuni nu doar creanţele bugetului de stat, ci şi creanţele băncilor, ale furnizorilor de energie şi transporturi (ROMGAZ, ELECTRICA, SNCFR, PETROM), precum şi creanţele AVAB. Transformarea datoriilor în acţiuni s-a făcut la valoarea de 25.000 de lei/acţiune, iar LNM a plătit numai 10 cenţi/acţiune. Preţul acceptat a fost de doar o treime din cel evaluat de experţii americani.

În realitate, guvernul Năstase a luat cu o mână 70 de milioane, iar cu cealaltă a dat aproape 1,8 miliarde dolari! Pe lângă anularea penalităţilor de 600 milioane dolari şi vinderea pe nimic a datoriilor de 886 milioane dolari, guvernul a acceptat şi alte înlesniri: scutirea de taxe vamale a importului de echipamente pentru investiţiile asumate şi preluarea de către guvern a costurilor restructurării de personal: 200 de milioane dolari pentru ajutorul de şomaj pe doi ani şi alte 20 de milioane dolari pentru indemnizaţii de completare a ajutorului de şomaj. În plus, guvernul a acordat celui de-al doilea (pe atunci) producător de oţel din lume un credit fiscal enorm faţă de starea precară a finanţelor naţionale: 800 milioane dolari, reprezentând TVA şi 200 milioane dolari, reprezentând impozitul pe profit, amânate la plată pentru 5 ani. Tranzacţia a contribuit semnificativ la suspiciunile de corupţie de care a „beneficiat” fostul guvern al României.

Când indienii au preluat combinatul, au dat un răgaz de 10 minute direcţiei comerciale pentru a părăsi birourile. În acest fel au început „curăţenia” la SIDEX. A urmat recapitalizarea, plata datoriilor restante faţă de furnizori şi relansarea profitabilă a activităţii. Parcă pentru a demonstra dimensiunile jafului de până atunci, combinatul a trecut pe profit înainte ca să se facă vreo investiţie tehnologică; s-au schimbat doar regulile şi motivaţiile. Astăzi, SIDEX produce mai mult oţel, cu mult mai puţini salariaţi (au rămas 60% faţă de momentul privatizării), nu are datorii restante şi plăteşte sume importante la bugetele statului şi la cele locale. Sigur că creşterea pieţei mondiale a oţelului are o contribuţie importantă la succesul actual al întreprinderii gălăţene, dar cauza esenţială a schimbării rezidă în privatizare. Privatizarea SIDEX poate fi socotită, nu prin termenii tranzacţiei, ci prin consecinţele sale, ca fiind una de succes.

ALRO Slatina - privatizare cu amortizor

Foarte puţine au fost întreprinderile aflate în proprietatea statului care au făcut faţă cu succes perioadei de tranziţie, cu toate greutăţile ei: reducerea pieţei interne şi prăbuşirea CAER, hiperinflaţia, manipulările sindicaliste, intervenţiile politicului în sfera economicului, etc. Decapitalizate, nerestructurate şi neretehnologizate, societăţile comerciale mai erau şi căpuşate, cu largul concurs al celor cărora le fuseseră încredinţate: administratori, reprezentanţi FPS în AGA şi CA, politicieni. Au fost şi excepţii, ruşinos de puţine, de la această regulă. Cea mai cunoscută dintre ele se numeşte ALRO Slatina. Un management destoinic, adică competent şi onest, a demonstrat că metalurgia românească putea să aibă o altă soartă...

În momentul lansării procesului de privatizare, ALRO era cea mai rentabilă întreprindere din industria noastră. Nu avea nici o datorie faţă de bugetele statului, nu avea restanţe faţă de bănci, avea un rating mult superior faţă de cel al economiei naţionale sau decât al oricărei bănci româneşti şi avea în derulare un program investiţional de retehnologizare pe care şi-l finanţa din surse proprii. O adevărată rara avis în ţărişoară! Dar dacă nu a fost jecmănită de administratori, ALRO s-a dovedit a fi o pleaşcă pentru privatizatori. Cred că maniera în care guvernul Năstase a manipulat privatizarea întreprinderii din Slatina a contribuit substanţial la eticheta de corupţie cu care s-a procopsit.

Construcţia ALRO a început în anul 1963, iar în anul 1965 s-a produs primul aluminiu românesc; tehnologia a fost cumpărată de la PECHINEY. ALPROM a fost inaugurat în anul 1970. Ambele au fost dezvoltate prin investiţii ulterioare.

Putem spune că privatizarea ALRO a început în anul 1999. În luna mai a acelui an, consiliul de administraţie al Fondului Proprietăţii de Stat a aprobat un proiect de fuzionare a companiei producătoare de aluminiu, ALRO, cu întreprinderea vecină, ALPROM, care fabrică produse din aluminiu laminate la cald şi la rece (table şi benzi, plăci şi folii) şi produse extrudate (bare, ţevi şi profile). Intenţia FPS a fost de a spori valoarea obtenabilă pentru cele două întreprinderi slătinene, în condiţiile în care ALPROM era net mai puţin performantă decât ALRO. Hotărârea a influenţat spectaculos cursul acţiunilor, dar nu a mai fost aplicată deoarece exact atunci guvernul României a inclus cele două companii în acordul PSAL, încheiat cu Banca Mondială. Coordonatorul programului, Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor a cerut, iar FPS a acceptat, ca strategia de privatizare să fie stabilită de consultanţii internaţionali care urmau să fie aleşi după criteriile transparente ale Băncii Mondiale.

Consorţiul format din Paribas Corporate Finance, Central European Trust şi casa de avocaţi Muşat şi Asociaţii a fost desemnat să asigure consultanţa pentru FPS şi guvern în procesul de privatizare a ALRO şi ALPROM. După evaluarea celor două societăţi comerciale, experţii şi-au prezentat concluziile. Două au fost propunerile de măsuri pe termen scurt care ar fi avut efecte benefice asupra valorii de vânzare a companiilor:

Semnarea unui contract de aprovizionare cu electricitate pe termen cât mai lung posibil, deoarece costul energiei are o pondere foarte mare în structura cheltuielilor în această industrie.
Obţinerea unui program complet şi realist de conformitate din punct de vedere al protecţiei mediului şi – în măsura posibilului - a unui angajament din partea agenţiei de profil cu privire la nemodificarea lui după privatizare.

Nici una dintre ele nu a fost până la urmă implementată.

După ce consorţiul a contactat toţi potenţialii cumpărători, nu numai pe cei care depuseseră de-a lungul timpului scrisori de intenţie, au confirmat că există un interes major faţă de această privatizare. 18 companii, în frunte cu cele mai mari din lume (PECHINEY – Franţa, ALCAN – Canada, ALCOA – SUA, NORSK-HYDRO – Norvegia) şi terminând cu grupurile ANA – controlat de Gh. Copos şi GRIVCO – al lui Dan Voiculescu, au confirmat intenţia de a participa la competiţie. Unii, cei mai mari, erau interesaţi de preluarea ambelor întreprinderi, iar alţii doar de câte una dintre ele.

Strategia propusă părţii române a prevăzut ca societăţile să fie oferite la privatizare printr-o ofertă comună, metoda să fie negocierea directă, iar evaluarea ofertelor să urmărească maximizarea preţului obţinut. Guvernul a fost asigurat că investitorii strategici sunt gata să plătească o primă de control (estimată la cel puţin 18 milioane dolari) pentru achiziţionarea unui pachet ce depăşeşte 50% din acţiuni. Această strategie a fost aprobată de guvernul Isărescu, deşi ministerul industriilor, în contradictoriu cu consultanţii, susţinuse ca privatizarea să se facă prin majorare de capital (paradoxal, pentru că nu exista o problemă de lichiditate!).

Consultanţii străini au estimat că valoarea ALRO era între 450 şi 550 de milioane dolari. Evaluarea a fost confirmată şi de către experţii români. Inginerul Florea Bulumac, fostul responsabil unic pentru construcţia şi punerea în funcţiune a instalaţiilor de electroliză de la ALRO, a calculat că preţul pachetului de 54,72% din acţiuni, care făcea obiectul tranzacţiei, era de aproape 300.000.000 dolari, ceea ce conduce la o valoare globală asemănătoare. În orice caz, ALRO a avut un profit net de 53 milioane dolari în anul 2000 şi de 43 milioane dolari în anul 2001, din cauza scăderii pieţei. Din profitul anului 2000 au fost făcute în 2001 investiţii de 39,5 milioane dolari. Astăzi, când piaţa a crescut, profitul este cu mult mai mare !

Procedurile Băncii Mondiale sunt extrem de transparente, dar în egală măsură cronofage. De aceea, dar şi din cauza temporizărilor guvernului Isărescu (deliberate, după părerea mea), privatizarea propriu-zisă s-a făcut după alegerile din toamna anului 2000. Noua putere se simţea pe cai mari, părea convinsă că se va perpetua şi, din motive pe care le putem doar bănui, a manipulat procesul în detrimentul interesului bugetului statului. Spre consternarea mediilor internaţionale de afaceri, a instituţiilor europene, a Băncii Mondiale şi a potenţialilor cumpărători, guvernul Năstase a schimbat strategia, optând pentru metoda majorării de capital şi a prelungit privatizarea cu mai bine de un an. De ce? Am înţeles pe parcurs: partenerul dorit a avut nevoie de timp ca să-şi consolideze poziţia în acţionariatul ALRO. Abia în anul 2004 s-a aflat cui a dorit guvernul Năstase să-i transfere cea mai profitabilă industrie românească: cumpărătorul real al industriei de aluminiu este omul de afaceri rus Vitali Mişiţki, proprietarul grupului siderurgic Rinko şi al altor 50 de companii în întreaga lume. Numeroase au fost forţele implicate în dirijarea şi manipularea acestei privatizări!

Ca şi cap de pod a fost folosită societatea comercială CONEF SA. CONEF a fost înfiinţată în anul 1991, când a primit în posesie cote de câte 35% din acţiunile a 15 societăţi din industria metalelor neferoase, printre care "Alro" şi "Alprom" Slatina, "Alum" Tulcea, "Alor" Oradea, "Phoenix" Baia Mare, "Ampelum" Zlatna, "Laromet" Bucureşti. Prin privatizare, CONEF a ajuns în proprietatea SIF Banat-Crişana, care a vândut-o în anul 2000 unor persoane fizice. Cu siguranţă că nu erau nişte oarecare, pentru că, după numai cinci zile, aceştia au revândut-o grupului “american” MARCO. Prin achiziţii proprii, dar şi prin intermediul CONEF, al SIF-urilor şi al presiunilor făcute asupra micilor acţionari, grupul MARCO a ajuns să deţină 41,77% din ALRO, la sfârşitul anului 2001. Statul român, în loc să grăbească vânzarea pachetului său de 54,72% din acţiuni înainte ca la ALRO să se consolideze un acţionar cu o pondere de peste 40%, a făcut exact contrariul: a aşteptat. Mai rău decât atât, primul ministru a făcut repetate declaraţii cu caracter defăimător la adresa companiei pe care APAPS tocmai o vindea. Adrian Năstase a declarat că profitabilitatea ALRO este una falsă, deoarece întreprinderea ar fi primit energie subvenţionată, adică ALRO ar fi căpuşat CONEL-ul. A fost contrazis de specialişti, de sindicate şi chiar de ministrul privatizării. Apoi s-a anunţat schimbarea metodei de privatizare, de la negociere la majorare de capital, ceea ce nu ar fi adus nici un ban la buget. Degeaba a reacţionat opinia publică şi chiar Banca Mondială. Pentru prima (şi singura!) oară în istoria privatizării din România, Banca Mondială a intervenit public, în repetate rânduri, pentru a stopa manipularea scandaloasă a acestei privatizări! Totul a fost zadarnic... În loc ca puterea să facă, alături de consultanţi, tot ce se putea face – inclusiv campanii de presă – pentru atragerea investitorilor strategici, guvernul a făcut totul pentru a-i pune pe fugă.

Singura concesie a fost că majorarea de capital a fost însoţită de vânzarea directă a 10% din acţiuni. Investitorii serioşi au înţeles că nu sunt doriţi şi nu au mai depus oferte, iar guvernul a rămas cu ofertantul dorit: grupul MARCO. În final, la 30 aprilie 2002, s-a semnat contractul prin care s-a cedat controlul de la ALRO în schimbul a 11,4 milioane dolari viraţi la bugetul statului, mai puţin decât ar fi putut să fie doar prima pentru pachetul de control! 11,4 milioane pentru 10%, înseamnă că guvernul a acceptat că ALRO valora 114 milioane dolari, de 4-5 ori mai puţin decât stabiliseră consultanţii!!! În total, preluarea ALRO a costat grupul MARCO circa 160 milioane de dolari. În prezent, la Bursa de Valori Bucureşti, Alro are o capitalizare în jur de 600 milioane de euro.

Pentru acoperirea potlogăriei s-a montat o operaţiune de imagine fără precedent în privatizarea românească. Vârf de lance a fost cotidianul Adevărul, care a publicat mai multe articole, nesemnate şi nemarcate ca fiind publicitare, care păreau scrise de MARCO. Dacă poziţia ziarului condus de încruntatul preşedinte al Clubului Român de Presă nu a fost surprinzătoare, lipsa de reacţie a restului presei a demonstrat puterea forţelor implicate. Nici chiar grupul de presă al d-lui Voiculescu, care fusese printre doritori, nu a avut nimic de comentat. Însă, potrivit unui articol apărut la 21 mai 2002 în «Financial Times», FMI, BERD, BEI şi Banca Mondială au decis amânarea unor împrumuturi de peste 700 milioane de dolari destinate Romaniei, din cauza suspiciunilor legate de modul în care vor fi cheltuiţi aceşti bani şi pentru îngrijorarea provocată de modul în care se derulează procesul de privatizare în România. Exemplul în acest sens a fost privatizarea combinatului ALRO din Slatina, « proces în care statul român a fost acuzat de lipsă de transparenţă, pentru că a vândut firmei «Marco International» una dintre puţinele întreprinderi româneşti profitabile, în condiţii ştiute numai de către Autoritatea de Privatizare şi de cei care au cumpărat ».

Curând după achiziţionarea ALRO, grupul MARCO a cumpărat şi pachetul de 69,9% din acţiunile ALPROM, pentru care a plătit 4 milioane dolari. În decembrie 2004, Compania Pioche Consultants Limited, înregistrată în Belize, a cumpărat cu 7,3 milioane de euro, prin intermediul Bursei Electronice RASDAQ, participaţia de 67,69% a societăţii BALLI METAL Bucureşti la capitalul social al ALUM Tulcea, producător de oxizi şi hidroxizi de aluminiu. Conform informaţiilor existente pe piaţă, Pioche aparţine tot oligarhului rus Vitali Mişiţki, care şi-a construit în acest fel un grup integrat pe verticală, cheltuind foarte puţini bani.

Între timp ALRO a fuzionat cu ALPROM. După cum era de aşteptat, cotaţiile aluminiului au crescut şi s-au stabilizat la valori mult peste cele din momentul privatizării: 2.500-3.000 dolari/tonă în 2006, faţă de 1.500 dolari/tonă în 2002. În urma continuării programului investiţional, productivitatea pe salariat a crescut de la 50 la 70 de tone, iar numărul de angajaţi s-a redus de la 5.300 la 4.400. 80% din producţie este exportată. Profitul net obţinut anul trecut a fost de 135 milioane dolari, în creştere continuă. Valoarea grupului tinde spre un miliard de euro. În prezent MARCO deţine 87% din acţiuni, iar pachetul statului român a rămas neinteresant pentru investitorii strategici şi valorează mai puţin decât în momentul privatizării. Nimeni dintre decidenţi nu a fost tras la răspundere pentru această privatizare, făcută în pagubă şi cu scandal. Ce-i drept, scandalul a fost doar la nivel internaţional...

PETROMIN – Justiţie şi Politică

La începutul anului 1990, statul român deţinea, prin intermediul Întreprinderii de Exoploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanţa, 310 nave din toate categoriile, iar alte 70 de nave erau în diferite faze de execuţie în şantierele navale. Din punct de vedere cantitativ, flota noastră era pe locul nouă la nivel mondial. În ceea ce priveşte calitatea, lucrurile stăteau însă rău, fapt recunoscut chiar şi în Raportul privind starea tehnică a navelor flotei maritime, prezentat în Biroul Executiv al Consiliului de Miniştri, la data de 10 octombrie 1989, când guvernul era comunist, iar premier era Constantin Dăscălescu. Cauza principală a fost eliminarea importurilor, ceea ce a făcut ca, începând cu anul 1982, navele să fie echipate numai cu tehnologie românească, în unele privinţe insuficient de performantă. Aşa s-a ajuns să apară probleme la arborii cotiţi ai motoarelor de propulsie, la generatoarele diesel, la răcitoarele de baleiaj, la elementele de comandă electronică şi la alte componente, ceea ce a făcut ca zeci de nave să sufere avarii deosebit de grave în marş, iar anul 1990 le-a găsit ancorate la ţărm.

Deoarece, pe atunci, guvernul Roman cheltuia banii publici pentru coruperea electoratului, fondurile necesare finalizării navelor aflate în construcţie au fost tăiate, iar reparaţiile celor defecte, amânate. S-au asigurat doar 30% din banii necesari înlocuirii pieselor uzate. În aceste condiţii, s-a luat decizia începerii vânzării navelor. Primele 24 de vapoare s-au vândut ca fier vechi, prin contracte semnate de Nicolae Văcăroiu şi de Paul Teodoru, în calitate de directori în Ministerul Economiei Naţionale. Prima vânzare a generat şi primul dosar penal, pierdut însă în negura vremurilor.

În acest fel, NAVROM a rămas cu 286 de nave de diferite tipuri: 186 de cargouri, 12 petroliere, 70 de mineraliere şi 18 nave specializate. Apoi, prin HG 494/1990, NAVROM s-a divizat în trei companii: PETROMIN – care a preluat 89 de petroliere şi mineraliere, ROMLINE – care avea 94 de nave RO-RO şi cargo, şi NAVROM – care a păstrat restul de 103 vapoare. În lipsa fondurilor, numai două treimi dintre nave se mai aflau în exploatare în anul 1991. Deoarece, se ştie, la omul sărac nici boii nu-i trag, a căzut şi piaţa de shipping; volumul de mărfuri transportate de vapoarele româneşti în anul 1992 a reprezentat doar 40% din volumul anului 1989. Cele trei companii maritime au început să acumuleze pierderi. Hiperinflaţia, care tocmai explodase, a accentuat decapitalizarea lor, iar băncile nu puteau credita întreprinderi cu pierderi. Pentru a salva navele din această situaţie s-a utilizat formula asocierilor şi a contractelor de bare-boat (închiriere).

În absenţa unei legislaţii specifice, în anul 1992 s-au semnat, între companiile de stat şi societăţi comerciale cu răspundere limitată care aveau ca obiect de activitate shippingul, primele contracte de închiriere a navelor. Firmele de shipping partenere se angajau nu numai să menţină navele în bună stare de funcţionare, ci să le şi modernizeze. Deoarece sumele necesare erau substanţiale, ele au apelat la credite bancare, pe care le-au garantat cu navele. Faptul că, prin contractele de închiriere, li s-a permis ipotecarea navelor, a dus la pierderea multora dintre nave şi la falimentarea companiilor de stat! Majoritatea sereliştilor a fraudat parteneriatul: fie au luat creditele şi nu au rambursat nimic, băncile fiind obligate să execute garanţiile, arestând şi vânzând navele; fie au făcut nişte reparaţii, dar le-au suprafacturat cu mult, iar apoi nu au mai reuşit să ramburseze creditele; fie au lăsat ca navele să fie arestate în porturi străine, din cauza neachitării taxelor. Ulterior, firmele respective s-au declarat falimentare şi nu au mai mai înapoiat banii, paguba rămânând la companiile de stat.

“Perioada de glorie” a acestor contracte s-a încheiat odată cu guvernul Văcăroiu, în anul 1997. Până atunci însă, zeci de nave au fost pierdute, iar pentru salvarea altor câteva zeci, cele trei companii de stat s-au îndatorat peste puterile lor la BANCOREX. Între timp, navele îmbătrâneau, durata de viaţă a unei nave maritime fiind de 15-20 de ani. În anul 1999, de exemplu, NAVROM mai avea 58 de vapoare, dar nici unul în administrare proprie, iar ROMLINE numai 28, dintre care 6 erau arestate în porturi străine, iar 9 erau în conservare, în portul Constanţa. În anul 2003, AVAB încă avea în portofoliul său creanţe (venite de la BANCOREX) de 117 milioane dolari, debitoare fiind 51 de societăţi cu profil maritim.

În aceste condiţii, FPS a declarat NAVROM în stare de faliment, iar APAPS a iniţiat procedura de reorganizare judiciară la ROMLINE. S-a ajuns aici din cauza pagubelor produse de contractele de închiriere slabe, care au fost necesare deoarece nici un guvern post-decembrist nu a finanţat în nici un fel companiile maritime.

Compania de Navigaţie Maritimă PETROMIN SA a avut o soartă în bună măsură asemănătoare. Din patrimoniul de la constituire, astăzi mai deţine - prin companii subsidiare malteze - două nave de transport, Voineasa şi Feteşti, şi un împingător; mai are şi câteva active imobiliare: sediul din portul Constanţa, complexul turistic “Dunărea”, din staţiunea Saturn şi 15 spaţii comerciale. Cum s-a ajuns aici? În principal, tot prin contracte de închiriere fraudate de partenerii români, dar şi prin contracte de asociere cu companii străine. O astfel de asociere, pe un grup 15 de nave ale PETROMIN, a generat scandalul în care este implicat Traian Băsescu. Faptele imputate lui s-au petrecut în anii 1991-1992. De atunci, Băsescu nu a mai luat nici o decizie în privinţa flotei deoarece nu a mai avut companiile maritime în subordine, acestea fiind, între timp, trecute de la ministerul transporturilor la FPS/APAPS/AVAS. Determinanta politică a scandalului sare în ochi oricărui observator de bună credinţă. Toate acuzele care i se aduc prin rechizitoriu lui Băsescu vizează “lipsa de calitate” la constituirea asocierii. Chiar dacă luăm în serios un decret ceauşist din ’74, pe care-l invocă procurorii şi pe care l-a încălcat Traian Băsescu când a realizat asocierea, el nu poate fi acuzat de vreun prejudiciu material. Pe vremea lui, asocierea a fost rentabilă pentru partea română, iar contractul de asociere permitea rezilierea unilaterală, cu preaviz de trei luni, în cazul în care ar fi devenit nerentabilă.

Având în vedere că, pentru a-şi moderniza navele, PETROMIN avea nevoie de câteva zeci de milioane de dolari, Traian Băsescu, în calitate de subsecretar de stat în ministerul transporturilor, a iniţiat realizarea unei societăţi mixte în care partener a fost compania norvegiană KLAVENESS CHARTERING. În această asociere, PETROMIN venea cu 15 nave, iar KLAVENESS trebuia să asigure finanţarea şi managementul navelor. Partenerul norvegian avea bonitatea bancară necesară pentru ca Banca Christiania din Oslo să crediteze firma mixtă cu cele 45 de milioane dolari necesare upgradării navelor româneşti. Societatea mixtă s-a numit PETROKLAV Inc., a fost înregistrată în Bahamas şi a fost avizată de ministrul de externe de atunci, Adrian Năstase. PETROKLAV Inc. trebuia să realizeze modernizarea vapoarelor şi să facă operaţiuni “în beneficiul mutual al părţilor”. Deşi managementul trebuia asigurat de PETROKLAV Inc. din Bahamas, ea a "subcontractat" activitatea către Torvald Klaveness & CO, o altă firmă, din acelaşi grup. Ca şi în cazul parteneriatelor cu sereliştii români, creditul a fost garantat prin ipotecarea navelor PETROMIN.

Pentru obţinerea creditului, s-au înfiinţat 15 societăţi, fiecare deţinând câte o navă, şi o a 16-a societate, compania-holding Petromin Overseas Inc. (POI); toate au fost înregistrate în Liberia. Acordarea creditului de către banca Christiania a permis realizarea investiţiilor convenite pentru 6 nave. Din păcate însă, în condiţiile conjuncturii proaste de pe piaţa de shipping, navele au început să nu mai realizeze profit, iar rambursarea creditului devenise scadentă. În aceste condiţii, norvegienii au cerut, iar partea română a acceptat, să se vândă nave pentru achitarea ratelor creditului. În perioada 1993-1997, PETROMIN a vândut 8 nave. Vânzările au fost patronate de personaje cu greutate politică mare: Şerban Mihăilescu şi Ion Honcescu (şeful corpului de control al guvernului Văcăroiu), care erau reprezentanţii statului în AGA PETROMIN SA. De altminteri, în perioada guvernului Văcăroiu (ministerul transporturilor a fost condus de către Radu Teodoru - ’92-’94, respectiv de Aurel Novac – ’94-’96) s-au făcut alte asocieri de răsunet, cu partenerii greci Nikos Alafouzos şi Stelios Katounis, care au dus la vânzarea multor nave romaneşti. Dosare penale insă, s-au făcut doar în 2-3 cazuri.

Văzând că asocierea cu norvegienii este păgubitoare pentru statul român, FPS a iniţiat rezilierea ei, care s-a produs în anul 2000. Ultimele 4 nave, rămase din cele 15 de la începuturile asocierii, au fost privatizate în acelaşi an.

Privind retrospectiv la ce s-a întâmplat cu flota românească, constatăm că, dacă în 1990 erau 310 nave, astăzi au mai rămas în patrimoniul companiilor de stat mai puţin de 10. Câteva s-au scufundat, unele au fost vândute ca fier vechi, altele au fost practic furate de cei cărora le fuseseră închiriate, dar majoritatea s-au privatizat. Putem spune că privatizarea flotei s-a făcut nu prin vânzarea pachetelor de acţiuni deţinute de stat la companiile maritime, ci prin vânzarea navelor. Cele mai multe au ajuns în proprietatea întreprinzătorilor români. Poate că s-ar fi putut obţine preţuri mai bune, dar a afirma că navele au dispărut pur şi simplu demonstrează o abordare politicianistă, de rea credinţă.

S-au găsit însă câţiva oameni care au încercat şi au reuşit să facă carieră subordonându-se oamenilor politici. Aceştia sunt: procurorul Vasile Drăghici, care din adjunct la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, a ajuns şeful secţiei anticorupţie la PNA Bucureşti; procurorul Ioan Oţel, care astfel a devenit şef al PNA Constanţa; Mihail Bogdan, care din colonel, şef la poliţia economică din Constanţa, a fost promovat general şi şeful anchetatorilor din dosarul « Flota ». Rolul lor era să elimine din calea lui Adrian Năstase spre preşedinţie pe singurul competitor cu şanse, Traian Băsescu. Procedând ca pe vremea stalinismului, ei au umflat dosarul anti-Băsescu, acuzându-i pe toţi funcţionarii care au avut vreo legătură, oricât de nevinovată, cu cele 15 nave; mai puţin pe norvegieni, care au fost beneficiarii presupusului prejudiciu. În acest fel au construit cel mai gros dosar din istoria justiţiei române şi şi-au asigurat promovările. S-au folosit şi de nişte aşa-zişi experţi, care sunt astăzi cercetaţi penal pentru că nu aveau competenţele legalmente necesare; şi care, de fapt, s-au pretat să scrie în « expertiză » ceea ce le-au dictat cei trei anchetatori.

Mizele mari din tranzacţiile cu nave maritime au mobilizat interese pe măsură. Implicarea factorilor politici a fost evidentă, dar din păcate, de regulă, nu a fost benefică. Cercetările organelor abilitate ale statului au fost dirijate de decidenţi rămaşi în umbră şi s-au făcut nu atunci şi acolo unde era cazul, ci când şi unde interesele politice au cerut-o. Cazul PETROMIN este semnificativ în privinţa felului în care justiţia s-a lăsat folosită de politic.

RAFO

Deşi cantitatea de petrol extras anual din România scădea spre 8 milioane de tone, iar consumul naţional nu necesita mai mult de 9-10 milioane de tone, Ceauşescu a impus construirea unei capacităţi de rafinare mult supradimensionată. Ne-a lăsat moştenire instalaţii capabile să rafineze 34 milioane de tone de ţiţei pe an. Cinci dintre ele erau mari: PETROBRAZI şi PETROTEL, la Ploieşti, ARPECHIM, la Piteşti, RAFO, la Oneşti şi PETROMIDIA, la Năvodari. Ca să aibă ce „măcina” atâta amar de utilaje, trebuia importat ţiţei. Până în anul 1999, o contribuţie substanţială la dezechilibrarea balanţei comerciale a ţării era generată de industria petroliferă, care importa ţiţeiul mai scump decât reuşea să exporte produsele finite. Rafinăriile noastre erau depăşite tehnologic şi îşi pierduseră competitivitatea. Practic, ele funcţionau ca să dea de lucru la oameni.

Specialiştii ştiu că rafinăriile trebuie să fie construite în apropierea zăcămintelor sau la malul mării, pentru a putea fi aprovizionate ieftin. În România, zăcămintele cele mai bogate sunt în zona subcarpatică din nordul Munteniei, iar rafinăriile prahovene au capacitatea necesară procesării lor şi chiar mai mult. Extracţia din subcarpaţii Moldovei a scăzut la mai puţin de 1,5 milioane de tone, în timp ce RAFO poate prelucra anual de peste două ori mai mult. După ce PETROTEL a fost cumpărată de LUKOIL, iar ARPECHIM şi PETROBRAZI intraseră în componenţa PETROM, RAFO şi PETROMIDIA rămăseseră două rafinării în plus, ele neavând asigurat ţiţeiul din producţia internă şi nici reţele de desfacere pe piaţa naţională.

Când, la sfârşitul anului 1998, guvernul s-a hotărât să nu mai tolereze activităţi economice generatoare de pierderi şi s-au luat primele măsuri de restructurare reală, în fruntea listei întreprinderilor care au fost oprite s-au găsit tocmai cele două rafinării, care contribuiseră decisiv şi la şubrezirea sistemului bancar, mai ales a BANCOREX-ului. Ambele au fost ulterior privatizate, PETROMIDIA din situaţia de oprire şi conservare, iar RAFO din reorganizare judiciară. Soarta celor două a fost însă diferită, în primul rând din cauza costurilor de aprovizionare; dar nu numai...

Prin 1997-98, s-a încercat cuplarea rafinăriei RAFO la reţeaua de distribuţie a Republicii Moldova, prin intermediul grupului Tofan; ţiţeiul ar fi trebuit să fie adus din Rusia. Afacerea a căzut din motive politice: puterea de la Chişinău nu dorea atunci, ca şi acum, o prea mare apropiere de România. Fără surse de ţiţei, altele decât din import, fără piaţă de desfacere, alta decât o mică parte din benzinăriile private, îndatorată peste poate la bănci şi la bugetele statului, RAFO a fost pusă de către FPS în stare de faliment la începutul anului 1999.

După schimbarea decidenţilor, în anul 2001, printr-un simplu act, puterea executivă a scos compania din mâinile puterii judecătoreşti şi a privatizat-o. Prima întrebare a fost: cine cumpără o întreprindere falimentară, achiziţionând nu activele ei, ci pachetul majoritar de acţiuni? În anul 2001, când a fost privatizată, ca şi în anul 1998, când s-a declarat falimentul, RAFO avea datorii mai mari decât sumele obtenabile prin vânzarea activelor sale, iar creditorii, în principal statul, nu şi-ar fi putut recupera decât parţial drepturile. Astăzi se ştie cine şi mai vedem şi dosarele penale, care nu au ajuns (încă) la adevăraţii responsabili – decidenţii politici. În numai doi ani RAFO a ajuns să aibă datorii de peste o jumătate de miliard de dolari...
APAPS a vândut SC RAFO SA societăţilor Canyon Servicos şi Imperial Oil, controlate de un grup condus de către celebrul Corneliu Iacobov. Tranzacţia a fost temeinic acoperită printr-o operaţiune de imagine de excepţie. S-a anunţat că investitorii au acceptat trei condiţii esenţiale. Acestea au fost: 1) dovada că dispun de 100 de milioane USD pentru capitalul de lucru, din care 70 de milioane USD să poată fi puşi jos în maximum 90 de zile; 2) dovada că pot face investiţii de 80 de milioane USD în retehnologizare şi 3) dovada că pot rezolva problema datoriilor de 14 milioane USD către firmele furnizoare Glencore şi Mansfield. Între imagine şi realitate s-a dovedit a fi o mare diferenţă, pentru că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, iar termenii tranzacţiei au fost catastrofali pentru statul român.
Rafinăria a fost vândută de 7-8 ori mai ieftin decât PETROTEL sau PETROMIDIA, care au capacităţi comparabile, iar înlesnirile acordate au întrecut orice limita. „Băieţii deştepţi” au dat mai puţin de 20 milioane de dolari pentru RAFO curăţat de datorii! Preţul pentru pachetul de 60% din acţiuni a fost de 7,48 milioane USD; cumpărătorii şi-au mărit participaţia la 95%, plătind cu 11,5 milioane USD acţiunile rezultate din conversia datoriilor (de 100 de milioane USD !) faţă de bugetele statului; pentru 5 ani RAFO a fost scutită de: plata impozitului pentru profitul reinvestit, de plata taxelor vamale şi TVA la achiziţiile de retehnologizare şi i s-a acordat dreptul de amânare şi eşalonare a plăţii TVA pentru propriile produse. Mai mult decât atât, parcă pentru a confirma falsitatea declaraţiilor iniţiale, guvernul a garantat pentru un credit de 70 milioane USD în beneficiul RAFO şi a obligat PETROM să-i furnizeze ţiţei cu plata la 90 de zile. Cum ciclul de fabricaţie este mai scurt decât 30 de zile, reiese că PETROM a finanţat producţia de la RAFO. În plus, multe plăţi făcându-se prin compensare, PETROM a trebuit să se ocupe şi cu vânzarea produselor RAFO care, în fond, era concurentul său. Valoarea companiei PETROM şi preţul obţinut de statul român la privatizarea sa au fost semnificativ mai mici din cauza RAFO şi a clientelei de acolo a guvernului Năstase.
Curăţată de datorii, cumpărată pe nimic, aprovizionată de PETROM şi finanţată cu garanţii guvernamentale, RAFO a reînceput să producă. Două mii de oneşteni au avut locuri de muncă, dar salariile lor au fost practic suportate de noi toţi, pentru că RAFO nu şi-a achitat obligaţiile faţă de stat decât în foarte mică măsură, iar atunci când gaura a ajuns să fie de peste o jumătate de miliard de dolari, ministerul finanţelor a început să pună sechestre. Era în toamna anului 2003, iar alegerile se apropiau.
Pentru a se şterge urmele, s-au făcut tot felul de inginerii, inclusiv un transfer de proprietate, foarte probabil formal, proprietar al RAFO devenind Balkan Petroleum Limited. Dar numele din spatele firmelor, oricum se numesc ele, au fost cam tot aceleaşi: Iacobov, Tender, Iancu, Temeşan, Frank Timiş, Găureanu. Deşi unii dintre ei au stat pentru scurtă vreme în arest, încă nu a fost nimeni condamnat, nici măcar într-o primă instanţă. Tergiversarea dosarului nu poate fi explicată decât prin sprijinul ocult asigurat de beneficiarii din umbră: oameni ai serviciilor secrete şi politicieni. Theodor Stolojan, unul dintre lobiştii RAFO, a declarat în vara lui 2006, când falimentul era clar pentru toată lumea, că soluţia pentru redresarea rafinăriei nu este falimentul acesteia, „dorit de concurenţi”, deoarece „interesul economiei naţionale nu este ca firma să moară, ci să reziste”; chiar dacă pe cheltuiala românilor, fiecare dintre noi trebuind să plătească câte 15 USD pentru acoperirea acestei găuri negre.

Informaţii de ultimă oră indică bascularea RAFO, din mâinile securiştilor noştri, în câmpul de interese al ruşilor. Tudor Batkov şi Iakov Goldovsky controlează, prin intermediul unor firme, 54% din RAFO, statul român rămânând cu doar 42% şi cu creanţele (încă) neîncasate. Cei doi ruşi ar fi oamenii lui Mihail Cernoi, prin care ajungem la lumea magnaţilor ruşi. Cernoi este partener cu Oleg Deripaska, magnatul aluminului şi cu Marc Rich. Prin Marco Grup International, ei controlează industria aluminiului românesc, dar şi importurile de gaz rusesc în România pentru următorii douăzeci de ani. Compania Glencore, înfiinţată de Marc Rich, face comerţ cu petrol şi este furnizorul tradiţional de ţiţei al lui RAFO. Prin fuziunea companiilor RUSAL, SUAL şi Glencore, s-a constituit cel mai mare grup din aluminiul mondial. Grupul şi-a declarat public intenţia de implicare şi în industria energetică românească, prin construirea unei centrale de 1.000 MW pentru ALRO şi prin cofinanţarea finalizării centralei atomo-electrice de la Cernavodă.
Odată cu preluarea rafinăriei de către grupul CALDER-A INTERNATIONAL BV, în iulie 2005, RAFO a devenit procesator, adică lucrează în lohn. Atât proprietarul, cât şi beneficiarul companiei române sunt firme off-shore. Conform site-ului companiei, anul trecut s-au investit acolo aproape douăzeci de milioane dolari pentru dezvoltare şi modernizare. Obligaţiile curente faţă de furnizori şi faţă de bugetele statului sunt achitate la timp, dar a rămas deschisă problema datoriilor „istorice”, din perioada „privatizării de succes”, după cum a caracterizat-o artizanul ei, Ovidiu Muşetescu. La momentul preluării RAFO de către actuala administraţie, societatea înregistra urmatoarele datorii: 281.251.975 USD – faţă de bugetul de stat, 283.409.890 USD – faţă de furnizorii de materii prime şi 10.308.312 USD – faţă de furnizorii de utilităţi. Peste o jumătate de miliard de dolari, datorii acumulate de RAFO după „iertarea” de la privatizarea din anul 2001! „Bătălia” care se duce de o bună bucată de vreme are ca miză convertirea creanţelor statului în acţiuni şi vinderea lor, din nou, la preţuri forfetare.
Rămâne de văzut, în actualele circumstanţe politice, când preşedintele şi premierul se supraveghează reciproc cu atât de multă vigilenţă, dacă va îndrăzni cineva să mai mute în contul contribuabililor sutele de milioane de dolari jefuite la RAFO. RAFO a fost o gaură neagră, a devenit o pată albă, iar pentru viitor nu are decât două alternative: plăteşte şi scapă sau nu plăteşte şi dă faliment.

Tractorul Braşov – Victima decidenţilor politici

S.C. TRACTORUL S.A. din Braşov şi-a oprit activitatea după ce s-a chinuit să supravieţuiască de-a lungul a 17 ani de “tranziţie”. În condiţiile în care agricultura românească are nevoie de 300.000 de tractoare pentru a ajunge la nivelul mediu de dotare al Uniunii Europene, iar necesarul imediat este estimat la 18.000-20.000 de bucăţi pentru fiecare din următorii 10 ani, prăbuşirea principalului producător pare de neînţeles. Existând piaţă de desfacere, având produse cu un nivel tehnic acceptabil şi – mai ales – cu un preţ mai mic decât cele din import, TRACTORUL a murit de mâna decidenţilor. Prin decidenţi înţeleg şi administratorii care au încurajat căpuşarea întreprinderii, dar mă refer în primul rând la factorul politic. O analiză cinstită relevă faptul că TRACTORUL SA a fost condamnat la faliment de deciziile politice ale guvernelor din anii 1990-1993. Vă mai amintiţi de Stolojan, Severin şi Dijmărescu, din guvernul de “premianţi” (Dumnezeu să-l ierte pe Silviu Brucan, pentru că are de ce!) condus de Petre Roman, sau, mai apoi, de guvernele Stolojan şi Văcăroiu? Şi poate că totuşi ar fi scăpat dacă preşedintele Iliescu nu ar fi refuzat privatizarea, răspunzând cu un “nu este cazul” atunci când italienii de la FIAT au intenţionat să cumpere societatea în anul 1994. După aceea, TRACTORUL nu a mai avut nici o şansă, iar guvernele următoare au menţinut compania în viaţă mai ales din considerente politicianiste.
Întreprinderea a luat fiinţă în anul 1925 sub forma unei societăţi mixte, româno-franceză, profilată pe producţia de avioane, sub numele de I.A.R. (Industria Aeronautică Română). Tractoare a început să producă din anul 1946, dar abia în anul 1960 a fost proiectat primul tractor românesc (U 650), a cărui fabricaţie a început în anul 1963. Tot în anii ’60 s-a achiziţionat o licenţă FIAT pentru o gamă de motoare. În anul 1990 devine societate pe acţiuni, iar acţionarii de la TRACTORUL SA Braşov sunt astăzi AVAS (80,18%), SIF Transilvania (17,15%), restul (2,67%) fiind acţiuni deţinute de persoane fizice. Obiectul principal de activitate îl constituie proiectarea, fabricarea şi vânzarea tractoarelor agricole pe roţi şi a motoarelor Diesel.
După anul 1989, societatea a produs şi a vândut 175.000 de tractoare, dintre care 81.000 în ţară. Cele 94.000 exportate au generat venituri de peste 500 milioane USD. Fabricaţia tractoarelor a asigurat zeci de mii de locuri de muncă, majoritatea în industriile orizontale. Astăzi mai sunt 2.200 de angajaţi la TRACTORUL şi încă 15.000 în întreprinderile furnizoare. Pe primele nouă luni ale anului 2006, la o cifră de afaceri de 31 milioane de euro, pierderile au fost de 26 milioane de euro. Preşedintele AVAS a justificat lichidarea voluntară a societăţii prin faptul că activele uzinei sunt de 200 milioane de euro, în timp ce datoriile depăşesc 800 milioane de euro. Compania datorează câte 150 milioane de euro la Electrica, respectiv Distrigaz, 5 milioane de euro la bugetul local, aproape 1 milion de euro la CET-ul local, iar restul la bugetele statului.
Cum s-a ajuns aici? În esenţă, prin decapitalizare. Societatea a pierdut 43 milioane USD prin recuperarea de către stat, în anii 1990 şi 1991, a pierderilor înregistrate la sfârşitul anului 1989, dar nedeclarate la timp din cauza raportărilor fictive specifice epocii de aur. Alte 8 milioane USD s-au pierdut din cauza influenţelor nefavorabile la exporturile efectuate în baza acordurilor de clearing ale României, care ar fi trebuit să fie compensate de Ministerul Finanţelor, conform legislaţiei de atunci. TRACTORUL SA a mai pierdut 13 milioane USD ca urmare a politicilor guvernamentale din anii 1990-1993, când au fost lăsate libere preţurile furnizorilor de energie, de utilităţi, de materii prime şi de subansamble, dar au fost limitate preţurile de desfacere a tractoarelor. 50 de milioane USD s-au pierdut din cauza controlului exercitat de către stat asupra cursului valutar, în perioada 1990-1996. Pe aceste căi, după anul 1989, societatea a pierdut 114 milioane USD.
Decapitalizarea a fost accentuată de hiperinflaţie şi de proasta administrare. Deşi producţia s-a redus puternic începând cu anul 1990, restructurare de personal nu s-a făcut. Diminuarea numărului de salariaţi a fost naturală, prin transferări, pensionări şi decese. TRACTORUL era ca un gigant sleit de puteri, dar acoperit de căpuşe. La loc de frunte au fost întotdeauna firmele politicienilor, mai ales ale celor locali, dar nu numai. În felul acesta compania a ajuns foarte repede în stare de faliment: avea costuri mai mari decât veniturile şi se înnămolea tot mai tare în datorii.
Toţi decidenţii au cunoscut starea de facto, dar nimeni nu a acceptat-o de jure, nici chiar cel mai reformist guvern post-decembrist, cel al lui Radu Vasile. În toamna anului 1998, când la cererea FMI şi a Băncii Mondiale, Ministerul Finanţelor a întocmit o listă cu 49 de societăţi comerciale, care produceau 30% din pierderile din economia naţională (fără sectorul minier), după rafinăriile Petromidia şi Rafo, în fruntea listei se aflau cele două mari companii braşovene, TARCTORUL şi ROMAN SA. Atât premierul, cât şi preşedintele mi-au cerut ca FPS să nu le lichideze, deoarece “braşovenii, care au zgâlţâit chiar regimul ceauşist, ar doborî imediat un guvern pricăjit, ca al nostru”. Singurul argument serios împotriva lichidării SC TRACTORUL SA atunci, în anul 1999, a fost faptul că ar fi devenit exigibile creanţele pe care BRD le avea asupra companiei. Ori, în virtutea contractului de privatizare a BRD, semnat în luna februarie 1999, toate creditele mai mari de 10.000 USD, care ar fi devenit neperformante în primii trei ani de la semnarea contractului, urmau să fie acoperite de către statul român. În 1999, statul nu mai avea cele câteva zeci de milioane datorate de TRACTORUL băncii; a fost anul în care guvernul Radu Vasile a scăpat ţara de crah, dar “echilibristica” financiară a fost de neimaginat.
Aşa s-a ajuns la strategia FPS de privatizare prin vânzarea de active, iar sumele încasate de companie urmau să fie folosite pentru diminuarea datoriilor. Atunci nu a mers, pentru că nu s-a reuşit decât vânzarea unui singur activ şi la un preţ nesemnificativ în comparaţie cu obligaţiile de plată restante. FPS a fost obligat de guvern să acorde un credit, iar după anul 2000, guvernul Năstase a lungit boala prin programul de subvenţionare a achiziţiei de tractoare pe piaţa naţională. Când nimeni nu se mai aştepta, în septembrie 2003 s-a semnat un contract de privatizare cu compania ARGO, subsidiara americană a companiei italiene LANDINI. Cumpărătorul a acceptat să plătească 250.000 de euro pentru acţiunile statului, să asume plata unor datorii comerciale de numai 17 milioane de euro, să investească 28 milioane de euro în retehnologizare şi să asigure 3.300 de locuri de muncă. Guvernul a tergiversat însă atât de mult îndeplinirea propriilor obligaţii (anularea penalităţilor, capitalizarea debitelor faţă de bugetele locale, ale statului şi faţă de furnizorii de utilităţi, şi amplificarea subvenţionării achiziţiilor de tractoare), încât, până la urmă, tranzacţia a căzut.
De câţiva ani se învârt în jurul TRACTORULUI şi indienii de la Mahindra & Mahindra. Ei vor să cumpere doar fluxul principal de producţie, negrevat de datorii, dar – după anumite informaţii – sumele oferite sunt inacceptabile. Liderii de sindicat aleargă după Gigi Becali, cu sufletele încinse de speranţe mistice. Se vorbeşte şi de fraţii Păunescu…
O abordare realistă nu poate ignora faptul că în lumea de azi, în care competiţia pe pieţe este mai acerbă decât oricând, un constructor de maşini nu poate supravieţui decât devenind parte a unui grup important, respectiv producător de talie mondială. În lipsa lui, societatea va fi condamnată să aibă, în cel mai bun caz, un destin minor, de fabricant de tractoraşe de mică putere, după licenţe cumpărate de la cei mari.
Braşovenii par împăcaţi, mai ales că datele lor s-au schimbat mult în ultimii zece ani. La începutul anilor ’90, uzinele braşovene aveau 90.000 de angajaţi; cu uşurinţă se adunau 15-20.000 ca să spargă ferestrele ori să dea foc uşii de la prefectură, înjurând guvernul, oricare era el. Acţiunile sindicale erau de multe ori iniţiate în conivenţă cu directorii lor, care utilizau “detaşamentele muncitoreşti” pentru a mai stoarce ceva de la buget. În ultimii ani, statul a plătit peste 100 de milioane de euro sub formă de salarii compensatorii unui număr de 30.000 de restructuraţi. Alte 10 milioane de euro vor fi cheltuite pentru salariile ultimilor 1.800, care sunt trecuţi acum în şomaj. 330 de furnizori şi parteneri tradiţionali, vor rămâne fără principalul lor client...
Declararea falimentului uzinelor TRACTORUL este o măsură economic corectă, care ar fi trebuit să fie luată cu mulţi ani în urmă. Atunci şansele relansării producţiei, în urma unei privatizări prin vânzarea de active, ar fi fost foarte mari. Corupţia, clişeele etatiste şi interesele politicianiste ale decidenţilor majori au făcut să fie ignorate considerentele economice, astfel încât astăzi ne întrebăm dacă la Braşov se vor mai produce vreodată tractoare…

Privatizarea hotelului BUCUREŞTI

Interese şi sforării curmate printr-o licitaţie deschisă cu strigare

Societatea comercială BUCUREŞTI TURISM SA a fost constituită, conform legii nr. 31, în anul 1990. În patrimoniul său erau trei active principale: complexul hotelier BUCUREŞTI, construit după cutremurul din 1977 şi pus în funcţiune în anul 1982; ansamblul restaurant-terasă CINA, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, distrus complet în timpul revoluţiei şi refăcut parţial; blocul IPIU, atât de puternic afectat de cutremurul din anul 1977, încât a fost evacuat şi a stat nefolosit peste 20 de ani. Dintre toate, complexul hotelier, cel mai nou şi cel mai mare din ţară, a zgândărit interesul multora. Tentativele de a-l controla au apărut foarte repede, încă înainte de a începe privatizările în România.

În anul 1990, forul tutelar, care pe atunci era Ministerul Turismului, a constatat că, pentru a presta servicii turistice la nivelul standardelor internaţionale, erau necesare investiţii de 28-30 de milioane dolari, bani pe care societatea nu îi avea. S-a decis constituirea unei asocieri cu o firmă care să asigure finanţarea. La 9 martie 1991, împuterniciţii statului (CIS) au optat pentru firma franceză PARGEST, cu care compania românească trebuia să se asocieze după formula clasică a acelor ani: firma de stat venea cu tot patrimoniul, ca aport în natură, iar francezii aduceau capitalul. Contractul de asociere a fost semnat la notariat în luna ianuarie 1993. Conform termenilor săi, s-a constituit societatea mixtă SC BUCUREŞTI INTERNAŢIONAL SRL, care a fost înmatriculată la Registrul Comerţului. Capitalul social al acestei societăţi a fost convenit să fie de un milion de dolari, părţii române revenindu-i 49%. Durata de viaţă a asocierii a fost fixată la 50 de ani. În scopul realizării obiectului de activitate, părţile au stabilit realizarea unui program investiţional (stipulat în anexele la Contractul şi Statutul societăţii) pentru care era necesar un aport în valoare de 52 milioane dolari, care nu reprezenta capital social. Asociaţii au hotărât să suporte acest aport după cum urmează: SC BUCUREŞTI TURISM SA aducea activele sale (complexul hotelier, Cina şi blocul IPIU), a căror valoare a fost convenită la 24.460.000 dolari, iar PARGEST avea o contribuţie în valoare de 27.540.000 dolari, sub formă de studii, proiecte, materiale de construcţie, echipamente, dotări, precum şi lucrări şi amenajări pentru cele trei imobile. Renovările trebuiau să dureze cel mult trei ani. Singura precauţie a părţii române a fost pretenţia ca partenerul străin să prezinte o garanţie bancară pentru suma promisă.

Afacerea s-a blocat pentru că firma franceză nu a adus niciodată banii. Nici măcar întreg milionul de dolari care era capitalul social al societăţii mixte BUCUREŞTI INTERNAŢIONAL SRL şi nici scrisoarea de garanţie pentru cele 27 de milioane promise. Se pare că nici nu ar fi putut-o obţine decât ipotecând în favoarea băncii tocmai activele imobiliare pe care se făcea asocierea. În aceste condiţii, deşi a beneficiat de suportul evident al fostului director Stegaru şi de al unor funcţionari superiori din Ministerul Turismului, asocierea nu şi-a atins scopul. Organele de control abilitate au constatat o serie de nereguli financiare şi de administrare, iar FPS a început demersurile în justiţie pentru încetarea asocierii. Acţiunile în instanţă au fost prelungite de comportarea contradictorie, ca să nu spun neleală, a unor funcţionari din aparatul FPS. Până la urmă, după mai bine de şase ani, în primăvara lui 1999, SC BUCUREŞTI TURISM SA s-a descăţat din asocierea nereuşită, încheindu-se astfel prima tentativă de preluare a companiei.

Între timp, a avut loc cuponiada, iar FPS a rămas cu 66% din acţiunile societăţii, care, în virtutea unei hotărâri de guvern, şi-a redus patrimoniul prin cedarea blocului IPIU (neconsolidat şi neutilizat de două decenii) Serviciului Român de Informaţii. Interesul investitorilor, în marea lor majoritate străini, de a achiziţiona participaţia statului a rămas ridicat şi era demonstrat de cele 31 de scrisori de intenţie ajunse la FPS. Un consilier din FPS i-a contactat telefonic pe toţi pentru a-i înştiinţa cu privire la relansarea privatizării. Majoritatea s-a declarat încântată că ofertarea are loc, în sfârşit. FPS a ales ca metodă de privatizare licitaţia deschisă cu strigare, iar preţul de început a fost stabilit la 482.884 lei/acţiune, ceea ce echivala cu o valoare a pachetului de aproximativ 40 milioane dolari.

În ciuda promisiunilor şi a aşteptărilor, în noiembrie 1999, la prima ofertare, s-a prezentat un singur cumpărător: SC ANA HOTELS SA, firma lui George Copos, care-şi anunţase intenţia de a cumpăra societatea împreună cu Dan Voiculescu. ANA HOTELS SA nu a acceptat preţul cerut şi a oferit jumătate din valoarea lui. Comisia a refuzat şi a hotărât organizarea unei noi licitaţii, care a avut loc după o lună, în decembrie. De data aceasta, la FPS s-au prezentat trei ofertanţi. ANA HOTELS şi-a adus un „iepuraş” (aşa se numeau falşii competitori, veniţi pentru a se putea face o licitaţie olandeză, la valori descrescătoare), o firmă a familiei Şucu, SC CLASS MOB SRL. Al treilea, care a şi câştigat licitaţia deschisă cu strigare, a fost SC NONI VOIAJ IMPORT EXPORT SRL, o firmă care, conform înscrierii de la ORC, îi aparţinea lui Ionel Ruse, fostul reprezentant al PARGEST. De fapt, acesta tocmai o vânduse, ceea ce s-a aflat după o lună. Din cauza implicării lui Ruse, funcţionarii Fondului Proprietăţii de Stat erau convinşi că acţiunile nu vor fi plătite şi că aveau de-a face cu o tentativă de carotare a privatizării. Trebuiseră, totuşi, să accepte firma respectivă fiindcă prezentase documentele legalmente necesare, care dovedeau că nu avea datorii la fisc şi confirmau bonitatea bancară. Contractul s-a semnat înainte de Crăciun, iar valoarea de adjudecare a fost de 332.884 lei/acţiune, cel mai mare preţ per acţiune obţinut vreodată de către FPS. A fost privatizarea record a anului şi din perspectiva valorii totale: 486 miliarde lei sau 25 milioane dolari. Statul a obţinut pentru două treimi din acţiunile SC BUCUREŞTI TURISM SA mai mult decât pentru toate hotelurile de pe litoral, vândute doi ani mai târziu!

Având în vedere cine erau perdanţii, nu a fost surprinzător scandalul care a urmat. Vârf de lancie a fost folosit cotidianul Adevărul, condus pe atunci de „reperele” presei naţionale, justiţiarii Dumitru Tinu şi Cristian Tudor Popescu. Chiar dacă, foarte repede, s-a aflat că NONI VOIAJ îşi schimbase proprietarul lipsit de bonitate, fiind achiziţionată de un înstărit om de afaceri israelian, campania împotriva acestei privatizări, împotriva instituţiei (FPS) şi a preşedintelui său nu a contenit. Secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a respins toate contestaţiile şi a menţinut contractul, iar FPS a încasat banii cu aproape un an întârziere. Adevărul a continuat campania cu o virulenţă care mă face să mă întreb dacă nu cumva era corectă informaţia conform căreia i se promisese un pacheţel de 10%, din cele 66% vândute de FPS, dacă va reuşi să „întoarcă” prin penal o privatizare confirmată ca fiind legală, în civil. (Parcă, totuşi, nu-mi vine să cred...) Procedurile judiciare au întârziat investiţiile de modernizare a complexului hotelier, care de-abia acum se apropie de finalizare. Caracteristic, G. Copos şi-a exprimat în faţa unui cunoscut preşedinte de bancă satisfacţia pentru cele „cel puţin 5 milioane de dolari pe care câştigătorul licitaţiei le pierde în fiecare an până la repunerea în funcţiune a hotelului, din cauza întârzierii provocate de procese”. Să moară şi capra vecinului... dacă n-am pus eu mâna pe ea!

După ce ani de zile SC BUCUREŞTI TURISM SA a fost subiect predilect în Adevărul – şi numai în Adevărul - astăzi, compania, deţinută de un puternic grup israelian, derulează investiţii de peste 40 de milioane de euro. Complexul hotelier BUCUREŞTI este aproape de relansare şi sunt optimist în ceea ce priveşte şansele sale de a-şi recupera poziţia dominantă în branşă.