Interese şi sforării curmate printr-o licitaţie deschisă cu strigare
Societatea comercială BUCUREŞTI TURISM SA a fost constituită, conform legii nr. 31, în anul 1990. În patrimoniul său erau trei active principale: complexul hotelier BUCUREŞTI, construit după cutremurul din 1977 şi pus în funcţiune în anul 1982; ansamblul restaurant-terasă CINA, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, distrus complet în timpul revoluţiei şi refăcut parţial; blocul IPIU, atât de puternic afectat de cutremurul din anul 1977, încât a fost evacuat şi a stat nefolosit peste 20 de ani. Dintre toate, complexul hotelier, cel mai nou şi cel mai mare din ţară, a zgândărit interesul multora. Tentativele de a-l controla au apărut foarte repede, încă înainte de a începe privatizările în România.
În anul 1990, forul tutelar, care pe atunci era Ministerul Turismului, a constatat că, pentru a presta servicii turistice la nivelul standardelor internaţionale, erau necesare investiţii de 28-30 de milioane dolari, bani pe care societatea nu îi avea. S-a decis constituirea unei asocieri cu o firmă care să asigure finanţarea. La 9 martie 1991, împuterniciţii statului (CIS) au optat pentru firma franceză PARGEST, cu care compania românească trebuia să se asocieze după formula clasică a acelor ani: firma de stat venea cu tot patrimoniul, ca aport în natură, iar francezii aduceau capitalul. Contractul de asociere a fost semnat la notariat în luna ianuarie 1993. Conform termenilor săi, s-a constituit societatea mixtă SC BUCUREŞTI INTERNAŢIONAL SRL, care a fost înmatriculată la Registrul Comerţului. Capitalul social al acestei societăţi a fost convenit să fie de un milion de dolari, părţii române revenindu-i 49%. Durata de viaţă a asocierii a fost fixată la 50 de ani. În scopul realizării obiectului de activitate, părţile au stabilit realizarea unui program investiţional (stipulat în anexele la Contractul şi Statutul societăţii) pentru care era necesar un aport în valoare de 52 milioane dolari, care nu reprezenta capital social. Asociaţii au hotărât să suporte acest aport după cum urmează: SC BUCUREŞTI TURISM SA aducea activele sale (complexul hotelier, Cina şi blocul IPIU), a căror valoare a fost convenită la 24.460.000 dolari, iar PARGEST avea o contribuţie în valoare de 27.540.000 dolari, sub formă de studii, proiecte, materiale de construcţie, echipamente, dotări, precum şi lucrări şi amenajări pentru cele trei imobile. Renovările trebuiau să dureze cel mult trei ani. Singura precauţie a părţii române a fost pretenţia ca partenerul străin să prezinte o garanţie bancară pentru suma promisă.
Afacerea s-a blocat pentru că firma franceză nu a adus niciodată banii. Nici măcar întreg milionul de dolari care era capitalul social al societăţii mixte BUCUREŞTI INTERNAŢIONAL SRL şi nici scrisoarea de garanţie pentru cele 27 de milioane promise. Se pare că nici nu ar fi putut-o obţine decât ipotecând în favoarea băncii tocmai activele imobiliare pe care se făcea asocierea. În aceste condiţii, deşi a beneficiat de suportul evident al fostului director Stegaru şi de al unor funcţionari superiori din Ministerul Turismului, asocierea nu şi-a atins scopul. Organele de control abilitate au constatat o serie de nereguli financiare şi de administrare, iar FPS a început demersurile în justiţie pentru încetarea asocierii. Acţiunile în instanţă au fost prelungite de comportarea contradictorie, ca să nu spun neleală, a unor funcţionari din aparatul FPS. Până la urmă, după mai bine de şase ani, în primăvara lui 1999, SC BUCUREŞTI TURISM SA s-a descăţat din asocierea nereuşită, încheindu-se astfel prima tentativă de preluare a companiei.
Între timp, a avut loc cuponiada, iar FPS a rămas cu 66% din acţiunile societăţii, care, în virtutea unei hotărâri de guvern, şi-a redus patrimoniul prin cedarea blocului IPIU (neconsolidat şi neutilizat de două decenii) Serviciului Român de Informaţii. Interesul investitorilor, în marea lor majoritate străini, de a achiziţiona participaţia statului a rămas ridicat şi era demonstrat de cele 31 de scrisori de intenţie ajunse la FPS. Un consilier din FPS i-a contactat telefonic pe toţi pentru a-i înştiinţa cu privire la relansarea privatizării. Majoritatea s-a declarat încântată că ofertarea are loc, în sfârşit. FPS a ales ca metodă de privatizare licitaţia deschisă cu strigare, iar preţul de început a fost stabilit la 482.884 lei/acţiune, ceea ce echivala cu o valoare a pachetului de aproximativ 40 milioane dolari.
În ciuda promisiunilor şi a aşteptărilor, în noiembrie 1999, la prima ofertare, s-a prezentat un singur cumpărător: SC ANA HOTELS SA, firma lui George Copos, care-şi anunţase intenţia de a cumpăra societatea împreună cu Dan Voiculescu. ANA HOTELS SA nu a acceptat preţul cerut şi a oferit jumătate din valoarea lui. Comisia a refuzat şi a hotărât organizarea unei noi licitaţii, care a avut loc după o lună, în decembrie. De data aceasta, la FPS s-au prezentat trei ofertanţi. ANA HOTELS şi-a adus un „iepuraş” (aşa se numeau falşii competitori, veniţi pentru a se putea face o licitaţie olandeză, la valori descrescătoare), o firmă a familiei Şucu, SC CLASS MOB SRL. Al treilea, care a şi câştigat licitaţia deschisă cu strigare, a fost SC NONI VOIAJ IMPORT EXPORT SRL, o firmă care, conform înscrierii de la ORC, îi aparţinea lui Ionel Ruse, fostul reprezentant al PARGEST. De fapt, acesta tocmai o vânduse, ceea ce s-a aflat după o lună. Din cauza implicării lui Ruse, funcţionarii Fondului Proprietăţii de Stat erau convinşi că acţiunile nu vor fi plătite şi că aveau de-a face cu o tentativă de carotare a privatizării. Trebuiseră, totuşi, să accepte firma respectivă fiindcă prezentase documentele legalmente necesare, care dovedeau că nu avea datorii la fisc şi confirmau bonitatea bancară. Contractul s-a semnat înainte de Crăciun, iar valoarea de adjudecare a fost de 332.884 lei/acţiune, cel mai mare preţ per acţiune obţinut vreodată de către FPS. A fost privatizarea record a anului şi din perspectiva valorii totale: 486 miliarde lei sau 25 milioane dolari. Statul a obţinut pentru două treimi din acţiunile SC BUCUREŞTI TURISM SA mai mult decât pentru toate hotelurile de pe litoral, vândute doi ani mai târziu!
Având în vedere cine erau perdanţii, nu a fost surprinzător scandalul care a urmat. Vârf de lancie a fost folosit cotidianul Adevărul, condus pe atunci de „reperele” presei naţionale, justiţiarii Dumitru Tinu şi Cristian Tudor Popescu. Chiar dacă, foarte repede, s-a aflat că NONI VOIAJ îşi schimbase proprietarul lipsit de bonitate, fiind achiziţionată de un înstărit om de afaceri israelian, campania împotriva acestei privatizări, împotriva instituţiei (FPS) şi a preşedintelui său nu a contenit. Secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a respins toate contestaţiile şi a menţinut contractul, iar FPS a încasat banii cu aproape un an întârziere. Adevărul a continuat campania cu o virulenţă care mă face să mă întreb dacă nu cumva era corectă informaţia conform căreia i se promisese un pacheţel de 10%, din cele 66% vândute de FPS, dacă va reuşi să „întoarcă” prin penal o privatizare confirmată ca fiind legală, în civil. (Parcă, totuşi, nu-mi vine să cred...) Procedurile judiciare au întârziat investiţiile de modernizare a complexului hotelier, care de-abia acum se apropie de finalizare. Caracteristic, G. Copos şi-a exprimat în faţa unui cunoscut preşedinte de bancă satisfacţia pentru cele „cel puţin 5 milioane de dolari pe care câştigătorul licitaţiei le pierde în fiecare an până la repunerea în funcţiune a hotelului, din cauza întârzierii provocate de procese”. Să moară şi capra vecinului... dacă n-am pus eu mâna pe ea!
După ce ani de zile SC BUCUREŞTI TURISM SA a fost subiect predilect în Adevărul – şi numai în Adevărul - astăzi, compania, deţinută de un puternic grup israelian, derulează investiţii de peste 40 de milioane de euro. Complexul hotelier BUCUREŞTI este aproape de relansare şi sunt optimist în ceea ce priveşte şansele sale de a-şi recupera poziţia dominantă în branşă.
Societatea comercială BUCUREŞTI TURISM SA a fost constituită, conform legii nr. 31, în anul 1990. În patrimoniul său erau trei active principale: complexul hotelier BUCUREŞTI, construit după cutremurul din 1977 şi pus în funcţiune în anul 1982; ansamblul restaurant-terasă CINA, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, distrus complet în timpul revoluţiei şi refăcut parţial; blocul IPIU, atât de puternic afectat de cutremurul din anul 1977, încât a fost evacuat şi a stat nefolosit peste 20 de ani. Dintre toate, complexul hotelier, cel mai nou şi cel mai mare din ţară, a zgândărit interesul multora. Tentativele de a-l controla au apărut foarte repede, încă înainte de a începe privatizările în România.
În anul 1990, forul tutelar, care pe atunci era Ministerul Turismului, a constatat că, pentru a presta servicii turistice la nivelul standardelor internaţionale, erau necesare investiţii de 28-30 de milioane dolari, bani pe care societatea nu îi avea. S-a decis constituirea unei asocieri cu o firmă care să asigure finanţarea. La 9 martie 1991, împuterniciţii statului (CIS) au optat pentru firma franceză PARGEST, cu care compania românească trebuia să se asocieze după formula clasică a acelor ani: firma de stat venea cu tot patrimoniul, ca aport în natură, iar francezii aduceau capitalul. Contractul de asociere a fost semnat la notariat în luna ianuarie 1993. Conform termenilor săi, s-a constituit societatea mixtă SC BUCUREŞTI INTERNAŢIONAL SRL, care a fost înmatriculată la Registrul Comerţului. Capitalul social al acestei societăţi a fost convenit să fie de un milion de dolari, părţii române revenindu-i 49%. Durata de viaţă a asocierii a fost fixată la 50 de ani. În scopul realizării obiectului de activitate, părţile au stabilit realizarea unui program investiţional (stipulat în anexele la Contractul şi Statutul societăţii) pentru care era necesar un aport în valoare de 52 milioane dolari, care nu reprezenta capital social. Asociaţii au hotărât să suporte acest aport după cum urmează: SC BUCUREŞTI TURISM SA aducea activele sale (complexul hotelier, Cina şi blocul IPIU), a căror valoare a fost convenită la 24.460.000 dolari, iar PARGEST avea o contribuţie în valoare de 27.540.000 dolari, sub formă de studii, proiecte, materiale de construcţie, echipamente, dotări, precum şi lucrări şi amenajări pentru cele trei imobile. Renovările trebuiau să dureze cel mult trei ani. Singura precauţie a părţii române a fost pretenţia ca partenerul străin să prezinte o garanţie bancară pentru suma promisă.
Afacerea s-a blocat pentru că firma franceză nu a adus niciodată banii. Nici măcar întreg milionul de dolari care era capitalul social al societăţii mixte BUCUREŞTI INTERNAŢIONAL SRL şi nici scrisoarea de garanţie pentru cele 27 de milioane promise. Se pare că nici nu ar fi putut-o obţine decât ipotecând în favoarea băncii tocmai activele imobiliare pe care se făcea asocierea. În aceste condiţii, deşi a beneficiat de suportul evident al fostului director Stegaru şi de al unor funcţionari superiori din Ministerul Turismului, asocierea nu şi-a atins scopul. Organele de control abilitate au constatat o serie de nereguli financiare şi de administrare, iar FPS a început demersurile în justiţie pentru încetarea asocierii. Acţiunile în instanţă au fost prelungite de comportarea contradictorie, ca să nu spun neleală, a unor funcţionari din aparatul FPS. Până la urmă, după mai bine de şase ani, în primăvara lui 1999, SC BUCUREŞTI TURISM SA s-a descăţat din asocierea nereuşită, încheindu-se astfel prima tentativă de preluare a companiei.
Între timp, a avut loc cuponiada, iar FPS a rămas cu 66% din acţiunile societăţii, care, în virtutea unei hotărâri de guvern, şi-a redus patrimoniul prin cedarea blocului IPIU (neconsolidat şi neutilizat de două decenii) Serviciului Român de Informaţii. Interesul investitorilor, în marea lor majoritate străini, de a achiziţiona participaţia statului a rămas ridicat şi era demonstrat de cele 31 de scrisori de intenţie ajunse la FPS. Un consilier din FPS i-a contactat telefonic pe toţi pentru a-i înştiinţa cu privire la relansarea privatizării. Majoritatea s-a declarat încântată că ofertarea are loc, în sfârşit. FPS a ales ca metodă de privatizare licitaţia deschisă cu strigare, iar preţul de început a fost stabilit la 482.884 lei/acţiune, ceea ce echivala cu o valoare a pachetului de aproximativ 40 milioane dolari.
În ciuda promisiunilor şi a aşteptărilor, în noiembrie 1999, la prima ofertare, s-a prezentat un singur cumpărător: SC ANA HOTELS SA, firma lui George Copos, care-şi anunţase intenţia de a cumpăra societatea împreună cu Dan Voiculescu. ANA HOTELS SA nu a acceptat preţul cerut şi a oferit jumătate din valoarea lui. Comisia a refuzat şi a hotărât organizarea unei noi licitaţii, care a avut loc după o lună, în decembrie. De data aceasta, la FPS s-au prezentat trei ofertanţi. ANA HOTELS şi-a adus un „iepuraş” (aşa se numeau falşii competitori, veniţi pentru a se putea face o licitaţie olandeză, la valori descrescătoare), o firmă a familiei Şucu, SC CLASS MOB SRL. Al treilea, care a şi câştigat licitaţia deschisă cu strigare, a fost SC NONI VOIAJ IMPORT EXPORT SRL, o firmă care, conform înscrierii de la ORC, îi aparţinea lui Ionel Ruse, fostul reprezentant al PARGEST. De fapt, acesta tocmai o vânduse, ceea ce s-a aflat după o lună. Din cauza implicării lui Ruse, funcţionarii Fondului Proprietăţii de Stat erau convinşi că acţiunile nu vor fi plătite şi că aveau de-a face cu o tentativă de carotare a privatizării. Trebuiseră, totuşi, să accepte firma respectivă fiindcă prezentase documentele legalmente necesare, care dovedeau că nu avea datorii la fisc şi confirmau bonitatea bancară. Contractul s-a semnat înainte de Crăciun, iar valoarea de adjudecare a fost de 332.884 lei/acţiune, cel mai mare preţ per acţiune obţinut vreodată de către FPS. A fost privatizarea record a anului şi din perspectiva valorii totale: 486 miliarde lei sau 25 milioane dolari. Statul a obţinut pentru două treimi din acţiunile SC BUCUREŞTI TURISM SA mai mult decât pentru toate hotelurile de pe litoral, vândute doi ani mai târziu!
Având în vedere cine erau perdanţii, nu a fost surprinzător scandalul care a urmat. Vârf de lancie a fost folosit cotidianul Adevărul, condus pe atunci de „reperele” presei naţionale, justiţiarii Dumitru Tinu şi Cristian Tudor Popescu. Chiar dacă, foarte repede, s-a aflat că NONI VOIAJ îşi schimbase proprietarul lipsit de bonitate, fiind achiziţionată de un înstărit om de afaceri israelian, campania împotriva acestei privatizări, împotriva instituţiei (FPS) şi a preşedintelui său nu a contenit. Secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a respins toate contestaţiile şi a menţinut contractul, iar FPS a încasat banii cu aproape un an întârziere. Adevărul a continuat campania cu o virulenţă care mă face să mă întreb dacă nu cumva era corectă informaţia conform căreia i se promisese un pacheţel de 10%, din cele 66% vândute de FPS, dacă va reuşi să „întoarcă” prin penal o privatizare confirmată ca fiind legală, în civil. (Parcă, totuşi, nu-mi vine să cred...) Procedurile judiciare au întârziat investiţiile de modernizare a complexului hotelier, care de-abia acum se apropie de finalizare. Caracteristic, G. Copos şi-a exprimat în faţa unui cunoscut preşedinte de bancă satisfacţia pentru cele „cel puţin 5 milioane de dolari pe care câştigătorul licitaţiei le pierde în fiecare an până la repunerea în funcţiune a hotelului, din cauza întârzierii provocate de procese”. Să moară şi capra vecinului... dacă n-am pus eu mâna pe ea!
După ce ani de zile SC BUCUREŞTI TURISM SA a fost subiect predilect în Adevărul – şi numai în Adevărul - astăzi, compania, deţinută de un puternic grup israelian, derulează investiţii de peste 40 de milioane de euro. Complexul hotelier BUCUREŞTI este aproape de relansare şi sunt optimist în ceea ce priveşte şansele sale de a-şi recupera poziţia dominantă în branşă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu