Vâjâind ca vijelia.

În luna august 2007, am publicat o analiză, care începea aşa: „Economia naţională este în pericol! Începe să se audă zăngănitul „armelor” care pot pune capăt unei perioade de creştere destul de îndelungată pentru a provoca euforia guvernanţilor. Or, se ştie, euforia adoarme vigilenţa şi întunecă raţiunea; iar somnul raţiunii... Pericolul nu vine de la dl Geoană, care - exact ca Emil Constantinescu pe vremuri - pentru a părea mai bărbat, a studiat limbajul gesturilor şi-şi drege glasul înainte de a căsca gura. Pericolul vine din America. După atâţia ani în care i-am aşteptat, până la urmă americanii au venit şi – mai mult decât atât – ne-au introdus în lumea lor. Pe de o parte ne apără de alţii (ştim noi de cine!), dar pe de altă parte am ajuns dependenţi de bursa de la New York.” Şi încheiam: „La Bucureşti, euro a început să crească.”
Lunile au trecut, simptomele crizei s-au înmulţit, dar Călin Popescu Tăriceanu vorbea despre ”oportunitatea” ivită pentru români de a cumpăra case ieftine în Florida, pentru că doar ”ei” sunt în criză, pentru noi veghea dânsul... Întrebarea este: liberalii au fost chiar atât de incompetenţi sau chiar atât de iresponsabili? Nu au înţeles ce se întâmplă sau le-a păsat numai de interesul lor electoral?
Guvernul liberal este responsabil pentru o eroare strategică monumentală: într-o perioadă de creștere economică, a consumat toată această creștere și s-a mai și îndatorat suplimentar. Deficitul bugetar a crescut, de la 1,3% din PIB - în 2004, la 2,6% - în 2007 și 5,3% - în 2008! Mai rău decât atât, liberalii s-au dovedit incapabili să absoarbă fondurile europene; ce șansă mai mare poți avea, decât să primești fonduri imense de la UE și să nu fii în stare să le absorbi?
Între timp, s-a dovedit că avem de-a face cu cea mai gravă criză de până acum, o criză care încă nu şi-a atins apogeul, ale cărei evoluţii şi sfârşit nimeni nu se încumetă să le anticipeze, dar care, cu siguranţă, va schimba fundamentele economiei şi finanţelor mondiale. PIB-ul lumii scade, pentru prima oară după al doilea război mondial, iar România nu poate să scape neatinsă, ba dimpotrivă: analiştii consideră Europa de Est ca fiind „zonă de risc maxim”. Pericolul major pentru întreaga regiune rezidă în prăbuşirea influxurilor de devize, ceea ce - pe fondul importantelor deficite de cont curent - poate provoca falimente naţionale.

Chiar dacă suntem mai obișnuiți decât alții cu crizele (începând cu anul 1940, am trecut dintr-o criză într-alta), de data aceasta situația este foarte gravă, pentru că s-au înrăutățit brusc și dramatic circumstanțele externe. Occidentul nu mai poate să ne împingă, ba dimpotrivă, ne trage înapoi, la locul pe care îl merităm, deoarece criza economiei românești are şi alte cauze decât criza internațională.

Pe scurt, consumăm mai mult decât producem, iar economia națională nu este suficient de restructurată, pentru a fi competitivă. De peste 15 ani, România își ”rostogolește” datoria, mărind-o continuu, pentru că în fiecare an România consumă (cu tot) mai mult decât produce. Investiţiile străine, exporturile, cei plecaţi să muncească în străinătate şi creditele au menţinut echilibrul.

Începând cu luna noiembrie 2008, toate cele trei surse majore de valută ale României s-au păbușit la mai puțin de jumătate: exporturile, investițiile străine și banii ”căpșunarilor”, iar creditele au devenit prohibite.

Pe bună dreptate, la sfârşitul anului 2008, Valentin Lazea, economistul șef al Băncii Naționale, a declarat că “Imposibilitatea finanțării contului curent este cel mai mare pericol pentru România, față de toate celelalte pericole potențiale, care ar fi reducerea creșterii PIB, creșterea șomajului, inflația crescută și stagnarea creditării. Statul nu trebuie să contribuie la adâncirea deficitului ”. Imposibilitatea finanțării deficitului de cont curent înseamnă crah, faliment național. Este evident că 1. ţara trebuie să-şi reducă deficitele şi 2. are nevoie de bani, respectiv de finanţări externe, pentru a nu intra în incapacitate de plată!

Pentru a reduce deficitul de cont curent sunt posibile trei mari tipuri de măsuri: o politică monetară restrictivă, o politică fiscală strânsă și încurajarea economisirii, nu a consumului. Aceasta este teoria; să vedem ce face guvernul.

Față-n față cu criza, guvernul Boc pare incompetent, populist și neconvingător. Cu tot pericolul iminent, guvernul PDL-PSD a debutat în aceeaşi notă de optimism în care şi-au încheiat mandatul liberalii: a refuzat să accepte riscul unei crize majore în România şi a construit un buget care prevedea pentru anul 2009 o creştere a PIB cu 2% şi a veniturilor bugetare cu 18%, faţă de 2008. Au alocat bani pentru tichete de vacanţă, pentru renovarea a 1152 de biserici, pentru majorarea pensiilor şi a alocaţiilor pentru şomeri. Legea bugetului a fost adoptată spre sfârşitul lunii februarie, când se ştia deja că, în ianuarie, PIB scăzuse cu 2%, iar încasările bugetare cu 20% (minus 38% faţă de prevederea bugetară!) faţă de ianuarie 2008.

Ca şi pe vremea liberalilor, se poate pune întrebarea: oamenii aceştia sunt chiar atât de incompetenţi sau chiat atât de iresponsabili? Nu înţeleg amploarea crizei şi pericolele pentru România sau nu-i interesează decât realegerea lui Băsescu în funcţia de preşedinte? Cu ajutorul celor de la PSD, Emil Boc a promovat un buget care – în loc să preîntâmpine şi să atenueze efectele crizei în România – încearcă să asigure realegerea lui Traian Băsescu, la prezidenţialele din toamnă (“prostănacul” de la PSD va fi oare, sparing partener ?).

Dacă primul ministru, Emil Boc, este un moţ silitor, care se pricepe la drept constituţional, dar nu-i făcut pentru funcţii executive şi este “afon” la economie, în schimb, Traian Băsescu, al cărui purtător de cuvânt şi de politică este dl Boc, are experienţa şi înţelegerea necesare momentului; ca şi vechimea în funcţie, pentru că stă de patru ani la Cotroceni. Cu toate acestea, preşedintele Băsescu a început prin a declara că nu vrea să audă de FMI, a continuat afirmând că “este necesară consultanţa FMI, dar nu şi banii săi” şi a sfârşit prin a accepta totul, inclusiv banii, mai ales banii. Faptul confirmă extrema gravitate a perspectivelor pe termen scurt ale României.
Ţara are o datorie externă relativ redusă, de 50 miliarde euro, din care cea publică este de 10,80 miliarde. Prin acordurile recent încheiate cu instituţiile financiare internaţionale, România va fi creditată cu 20,50 miliarde euro, adică îşi triplează datoria publică! Trei comentarii se impun:
1. Din cauza proastelor guvernări din perioada 2001-2008 - când creşterea economică a fost irosită din incompetenţă şi interes electoral – şi din cauză că băncile străine din România - care au realizat câştiguri substanţiale finanţând creşterea economică - nu sunt dispuse sau capabile să asigure devizele necesare acum, împrumutul nu are alternativă, iar fără el crahul ar fi devenit certitudine.
2. Multe clauze sunt secrete, deşi vorbim despre bani publici, dar se ştie că termenul de rambursare va fi extrem de scurt, de numai 3-5 ani. Va trebui ca – pe lângă obligaţiile decurgând din credite mai vechi - să plătim şi cei 20 de miliarde de euro în 5 ani! Ceauşescu aproape că ne-a omorât când a rambursat 11 miliarde de dolari în opt ani …
3. Miliardele de euro nu vor sta în Banca Naţională, ci vor acoperi obligaţiile de plată la extern ale sectorului privat, care are de achitat peste 20 miliarde euro, numai în anul 2009. Aşadar, banii nu vor fi doar “o centură de siguranţă”, ci sunt chiar una de salvare şi deci, nu vor fi returnaţi după o vreme, ci vor fi plătiţi, iar pentru aceasta, românii îşi vor reduce dureros consumul. Este ceea ce preşedintele Băsescu numeşte, din demagogie electorală, “solidaritate”.
Se mai poate pune o întrebare: oare cum se face că guvernul, care are zeci de mii de angajaţi în structurile sale, a greşit fundamental bugetul naţional, iar FMI, a cărui reprezentanţă din România are doar câteva zeci de experţi, a avut dreptate când a prognozat scăderea cu 5% a PIB şi cu 10% a veniturilor bugetare? Ca dovadă că Traian Băsescu, pardon, Emil Boc rectifică bugetul, preluând cifrele FMI, la numai şase săptămâni de la adoptare, bătând toate recordurile în materie de viteză a rectificării.
Cu astfel de guvernanţi, privesc cu groază la viitor şi mă întreb dacă vor fi capabili să se descurce cu 20 de miliarde. Pentru că CRIZA vine, vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, vine, vine, calcă totul în picioare! Călca-i-ar pe ei, nu pe noi, cei care vom plăti facturile! (Publicat in Bursa)

Ne-a ajuns din urmă şocul viitorului

Acum aproximativ 40 de ani, sociologul american Alvin Tofler a publicat o carte, „Şocul viitorului”, celebră la vremea ei şi devenită rapid un adevărat best seller. Cartea aşeza în mod sistematic o serie de simptome ale evoluţiilor din economia şi societatea americană şi – pe baza lor – prognoza dezvoltări viitoare. Între altele, Tofler a anticipat posibilitatea muncii la domiciliu, datorită a ceea ce avea să se numească 20 de ani mai târziu (!) internet.

Atunci, la sfârşitul anilor ’60, Alvin Tofler a constatat că sunt tot mai numeroase companiile care au crescut atât de mult încât au încetat să mai fie sub controlul unei persoane, al unei familii ori al unui grup. Acţionariatul lor s-a atomizat, iar acţionarii cei mai importanţi nu deţineau mai mult de 1-2% din capitalul social; companiile au devenit corporaţii. Acestea erau evidente pentru toată lumea, dar Tofler „a văzut” mai departe şi a semnalat faptul că atomizarea acţionariatului rupe administrarea de proprietate, ceea ce – spunea el – va avea consecinţe semnificative pe termen mediu şi lung, deoarece noua clasă, a managerilor, se raportează la corporaţie diferit de proprietari.

Criza majoră pe care o traversează economia mondială confirmă perfect previziunile marelui sociolog şi ne arată care sunt consecinţele fenomenului semnalat de Alvin Tofler cu aproape 50 de ani în urmă. Între timp s-au parcurs doi paşi:

Mai întâi, managerii au generalizat sistemul prin care ei primesc, pe lângă salariul fix, unul „de succes”, care depinde de depăşirea indicatorilor de performanţă stabiliţi împreună cu acţionarii. Totul este stipulat în contractul de angajare: de la vilă şi avion personal, până la plata unor penalităţi impresionante, în favoarea managerului, în cazul întreruperii contractului înainte de termen.

Pasul următor a fost forţarea profiturilor înscrise în bilanţurile corporaţiilor. Pe de o parte, s-a generalizat - dincolo de orice limită prudenţială – consumul pe credit, iar pe de altă parte s-au inventat „derivatele” – produse financiare sofisticate, dar – din păcate, în prea mare măsură - mincinoase. În felul acesta, managerii au ajuns să câştige anual milioane şi chiar zeci de milioane de dolari - bani reali, în conturi personale - pentru profituri care se dovedesc virtuale în bilanţurile corporaţiilor.

Lupta băncilor pentru cote de piaţă a fost determinantă în răspândirea creditării pe termen lung şi pentru diluarea normelor de prudenţialitate. Categorii tot mai largi de cetăţeni au început să achiziţioneze orice – casă, maşină, televizor, vacanţă, etc – prin credite pe termen lung.

În imediat, consecinţele păreau benefice, deoarece oamenii erau motivaţi să aibă o slujbă şi se străduiau să o păstreze, muncind mai mult şi mai bine. S-a intrat pe o spirală de creştere economică, întreruptă de crize minore.

Pe termen lung însă, societatea americană – orientată în mod tradiţional spre producţie – s-a „întors” spre consum, iar consecinţa cea mai gravă a fost scăderea standardelor morale. Sistemul, „patentat” în Statele Unite, s-a răspândit cu repeziciune peste ocean; britanicii, germanii, francezii, până şi elveţienii au preluat „moda” americană. Profitul a încetat să mai fie principalul motor al creşterii, înaintea sa trecând lăcomia: lăcomia consumatorilor, lăcomia producătorilor şi – mai ales – lăcomia finanţatorilor! Deoarece există o legătură strânsă între moralitatea unei societăţi şi prosperitatea ei materială, consecinţele nu puteau întârzia să apară şi... ne-am procopsit cu CRIZA, un adevărat cutremur al economiei şi finanţelor mondiale. Cauza cauzelor ei este criza morală!

Dimensiunea financiară a crizei actuale decurge din faptul că, în ultimele decenii, funcţionarea economiei americane s-a bazat pe datorii: pe datoriile cetăţenilor, ale gospodăriilor, ale întreprinderilor şi ale instituţiilor publice. O parte importantă a acestei datorii colective a fost vândută în străinătate, unde acţionează ca un virus într-un sistem informatic. Epicentrul seismului se află în SUA, pentru că acolo este – oare pentru (încă) câtă vreme? - polul economiei mondiale. Evaporarea unor active financiare de ordinul câtorva sute de miliarde de dolari, în ceea ce s-a numit criza „subprime”, s-a dovedit a fi doar începutul dezastrelor şi fitilul crizei majore.

Primele simptome ale crizei, care venea ca un ţunami, au fost evidente încă din luna august a anului 2007. La început, managerii au încercat să-şi ascundă insolvabilitatea, vânzând active financiare virtuale: celebrele, astăzi, derivate. Puţină lume ştie că prospectele respectivelor „servicii” financiare aveau între 700 şi 1200 de pagini, astfel încât practic nimeni nu le citea; dar le cumpăra! Valoarea totală a „derivatelor” tranzacţionate anul trecut în lume a fost de 160.000 de miliarde dolari, ceea ce depăşeşte de multe ori PIB-ul mondial...

Balonul a fost imens, iar spargerea lui are consecinţe devastatore. Nu este vorba despre averi care îşi schimbă stăpânul, ci despre bani care pur şi simplu au dispărut, pentru că nu existau decât pe hârtia bilanţurilor contabile. Deşi guvernul SUA a pompat deja 2.500 de miliarde de dolari, adică peste 15% din PIB (!), efectele sunt imposibil de sesizat. La fel stau lucrurile şi în Europa, unde guvernele au aruncat pe piaţă sute de miliarde de euro, fără să poată stăvili contracţiile economiilor naţionale.

Din păcate, principalele bănci centrale – Rezerva Federală, Banca Centrală Europeană, Banca Angliei şi Banca Naţională a Elveţiei – nu şi-au armonizat strategiile şi s-au concentrat pe combaterea crizei de lichiditate. Deşi nici o criză nu a fost vreodată rezolvată prin rotativa de bancnote, astăzi tiparniţele de bani sunt puse în funcţiune. Probabil că SUA nici nu au alternativă şi riscă să intre în incapacitate de plată, dat fiind faptul că nivelul lor de îndatorare depăşeşte de cinci ori PIB. Dar nu este vorba numai despre o criză de lichiditate; avem de-a face cu o criză de solvabilitate şi – cel mai grav – cu o criză de încredere, care se potenţează reciproc.

Perspectivele sunt sumbre mai ales pentru ţările cu grad ridicat de îndatorare şi dependente de dolar. China dă semne că o costă mai mult susţinerea dolarului decât abandonarea lui, iar analiştii vorbesc despre depresiunea profundă a economiei americane, despre naţionalizarea băncilor, despre crize sociale, despre creşterea influenţei militarilor în guvernarea unor ţări, despre război în Iran şi haos în Orientul Mijlociu.

Laboratorul European de Analiză Politică (LEAP) susţine că „2009 va fi anul insolvabilităţii globale”, deoarece „activele vor continua să-şi reducă valoarea”. Analiza LEAP este credibilă, pentru că a fost prima instituţie care a pronosticat (în anul 2006!) venirea unei crize cum nu a mai fost alta: o criză sistemică globală, care va afecta fundamentele economiei mondiale.

Se pare că, dacă în anul 2008 ne-am pierdut încrederea, în 2009 ne vom pierde şi speranţa. Ar trebui să medităm asupra faptului că întreg dezastrul este provocat de o criză morală...

Publicat în ziarul BURSA