GLISSANDO

Deşi nu sunt economist, am acceptat propunerea de a colabora regulat la pagina economică a FOII TRANSILVANE pentru că, în virtutea unei experienţe personale, am înţeles determinanta politică a deciziei economice, ştiu cum funcţionează mecanismele care guvernează economia românească şi cred că este bine ca „fenomenul” să fie înţeles de cât mai mulţi.
Când cetăţenii unui stat democratic încearcă să-şi amelioreze circumstanţele activităţii lor economice şi, până la urmă, condiţia materială, ei sunt nevoiţi să apeleze la pârghia politică. Vor reuşi sau nu să-şi atingă scopul, în măsura în care vor alege corect politici/programe. Din păcate, de prea multe ori şi în prea mare măsură, în perioadele electorale, atenţia românilor a fost în mod deliberat deturnată spre false probleme, astfel încât, deşi au ales de trei ori „schimbarea”, au fost de fiecare dată rapid dezamăgiţi.
Prin anii ’80, Mircea Danieliuc a făcut un film-parabolă care se numea Glissando. Acţiunea se petrecea într-un sanatoriu de nebuni, care avea la parter un cazinou. Eleganţi, jucătorii jucau sub privirile apatice ale nebunilor zdrenţăroşi, care, uneori, îi mai şi aplaudau. Filmul viza statul totalitar, dar el rămâne actual pentru că eroii şi-au păstrat rolurile şi după 1989. Să mă explic:
Dictatura a fost posibilă numai datorită aparatului represiv, în frunte cu Securitatea. Dar dictatorul a făcut un lucru elementar pentru a se proteja: a lărgit planul doi, înlocuind ierarhia cu o structură de tip cupolă. În aceste condiţii, eliminarea dictatorului a eliberat cupola de singurul şef. Chiar dacă răsturnarea lui Ceauşescu a fost iniţiată de Moscova şi înfăptuită cu ajutorul unei părţi minoritare a serviciilor secrete române (agenţii KGB şi GRU din Securitate, Armată şi din PCR), majoritatea celorlalţi a aderat, înţelegând imediat miza: nemaiavând şef, EI controlează puterea. Iar cine are puterea, controlează economia şi finanţele ţării, pe scurt, dispune de bani. EI şi-au transformat puterea poliţienească, conferită de statul totalitar, în putere financiară. După unele estimări, ţara a fost furată de aproape 100 de miliarde de dolari (Cotidianul, 16 noiembrie 2004). Priviţi clasamentul primelor 300 de averi şi veţi constata că beneficiarii tranziţiei sunt, cu puţine excepţii, “foştii ”.
Cum au procedat? Simplu! În timp ce noi ne mai uitam la televizor, ca să ne asigurăm că săracul dl. Iliescu reuşeşte să preia puterea, ei au luat bani din bănci, mai ales din BANCOREX, au deturnat contravaloarea unor exporturi realizate şi neîncasate, şi-au privatizat comerţul exterior cu beneficiile sale enorme, au provocat un proces hiperinflaţionist care a pauperizat populaţia, a decapitalizat întreprinderile şi a falimentat băncile, au căpuşat întreprinderile, întârziind cât s-a putut de mult privatizarea lor, pentru a le cumpăra apoi pe nimic.
Ştefan Andrei, ex vice-prim-ministru, responsabil cu relaţiile eonomice internaţionale, a declarat că „după 1989, în ianuarie şi februarie 1990, din BRCE au dispărut 1,8 miliarde de dolari.” (Naţional TV, 23 martie 2006). Într-un interviu, Răzvan Temeşan spunea că, “din sutele de milioane de dolari rulaţi de Securitate în exterior, au mai intrat unele tranşe doar până pe 18 ianuarie 1990. Apoi n-a mai venit nimic.” (România liberă, 15 iunie 2006). Dacă la sfârşitul lui 1989 România nu avea nici o datorie externă, ba dimpotrivă, dispunea de peste două miliarde de dolari, în toamna anului 1990 vistieria ţării era goală, iar România a contractat primele credite post-ceauşescu, pe termen scurt şi cu dobândă mare, având scadenţe copleşitoare în perioada 1997-1999.
Nimeni nu a răspuns în faţa justiţiei pentru că s-a furat cu legea în mână. Limitarea şi reducerea influenţei lor asupra actului de guvernare a constituit dificultatea esenţială a procesului de aderare a ţării la structurile euro-atlantice. Deşi România a fost până la urmă acceptată, partida nu este nici pe departe câştigată, deoarece structurile de sorginte securisto-comunistă şi-au plasat oameni în toate punctele cheie ale sistemului financiar-bancar, economic şi chiar politic. Aceştia sunt de regulă tineri, fără nici o legătură formală cu fosta Securitate, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior de elită, care controlează o bună parte din informaţiile valorificabile financiar. Ei alcătuiesc reţeaua de informatori a acestor vremuri, înlocuind vechile reţele ale statului totalitar. Astăzi, când fiecare este liber să spună ce vrea, informatorii poliţiei politice nu mai sunt necesari. După părerea mea, dosariada la care asistăm confirmă schimbul de generaţii şi de obiective în cadrul serviciilor secrete. Serveşte imaginii externe a ţării (vezi, Doamne, că românii fac în sfârşit curăţenie!), dar serveşte în şi mai mare măsură interese clientelare. Cupola funcţionează în continuare, chiar dacă o bună parte a ei a difuzat, sub formă de ofiţeri acoperiţi sau nu, în societate. Într-un interviu recent, Ioan Talpeş, cunoscător în materie, a recunoscut acest lucru.
Soluţiile nu sunt miraculoase şi nu vor veni de afară. Noi trebuie să le găsim! O societate civilă puternică şi o presă independentă sunt indispensabile. Doar aşa vom reuşi să-i facem pe europeni să-şi schimbe opinia despre noi, atât de plastic exprimată de fostul lor ambasador, dl. J. Scheele: “Corupţia este o problemă în România, care, în final, va fi rezolvată, dar numai atunci când va exista un sistem juridic şi o administraţie publică eficientă. România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.”
Deşi nu sunt economist, am acceptat propunerea de a colabora regulat la pagina economică a FOII TRANSILVANE pentru că, în virtutea unei experienţe personale, am înţeles determinanta politică a deciziei economice, ştiu cum funcţionează mecanismele care guvernează economia românească şi cred că este bine ca „fenomenul” să fie înţeles de cât mai mulţi.
Când cetăţenii unui stat democratic încearcă să-şi amelioreze circumstanţele activităţii lor economice şi, până la urmă, condiţia materială, ei sunt nevoiţi să apeleze la pârghia politică. Vor reuşi sau nu să-şi atingă scopul, în măsura în care vor alege corect politici/programe. Din păcate, de prea multe ori şi în prea mare măsură, în perioadele electorale, atenţia românilor a fost în mod deliberat deturnată spre false probleme, astfel încât, deşi au ales de trei ori „schimbarea”, au fost de fiecare dată rapid dezamăgiţi.
Prin anii ’80, Mircea Danieliuc a făcut un film-parabolă care se numea Glissando. Acţiunea se petrecea într-un sanatoriu de nebuni, care avea la parter un cazinou. Eleganţi, jucătorii jucau sub privirile apatice ale nebunilor zdrenţăroşi, care, uneori, îi mai şi aplaudau. Filmul viza statul totalitar, dar el rămâne actual pentru că eroii şi-au păstrat rolurile şi după 1989. Să mă explic:
Dictatura a fost posibilă numai datorită aparatului represiv, în frunte cu Securitatea. Dar dictatorul a făcut un lucru elementar pentru a se proteja: a lărgit planul doi, înlocuind ierarhia cu o structură de tip cupolă. În aceste condiţii, eliminarea dictatorului a eliberat cupola de singurul şef. Chiar dacă răsturnarea lui Ceauşescu a fost iniţiată de Moscova şi înfăptuită cu ajutorul unei părţi minoritare a serviciilor secrete române (agenţii KGB şi GRU din Securitate, Armată şi din PCR), majoritatea celorlalţi a aderat, înţelegând imediat miza: nemaiavând şef, EI controlează puterea. Iar cine are puterea, controlează economia şi finanţele ţării, pe scurt, dispune de bani. EI şi-au transformat puterea poliţienească, conferită de statul totalitar, în putere financiară. După unele estimări, ţara a fost furată de aproape 100 de miliarde de dolari (Cotidianul, 16 noiembrie 2004). Priviţi clasamentul primelor 300 de averi şi veţi constata că beneficiarii tranziţiei sunt, cu puţine excepţii, “foştii ”.
Cum au procedat? Simplu! În timp ce noi ne mai uitam la televizor, ca să ne asigurăm că săracul dl. Iliescu reuşeşte să preia puterea, ei au luat bani din bănci, mai ales din BANCOREX, au deturnat contravaloarea unor exporturi realizate şi neîncasate, şi-au privatizat comerţul exterior cu beneficiile sale enorme, au provocat un proces hiperinflaţionist care a pauperizat populaţia, a decapitalizat întreprinderile şi a falimentat băncile, au căpuşat întreprinderile, întârziind cât s-a putut de mult privatizarea lor, pentru a le cumpăra apoi pe nimic.
Ştefan Andrei, ex vice-prim-ministru, responsabil cu relaţiile eonomice internaţionale, a declarat că „după 1989, în ianuarie şi februarie 1990, din BRCE au dispărut 1,8 miliarde de dolari.” (Naţional TV, 23 martie 2006). Într-un interviu, Răzvan Temeşan spunea că, “din sutele de milioane de dolari rulaţi de Securitate în exterior, au mai intrat unele tranşe doar până pe 18 ianuarie 1990. Apoi n-a mai venit nimic.” (România liberă, 15 iunie 2006). Dacă la sfârşitul lui 1989 România nu avea nici o datorie externă, ba dimpotrivă, dispunea de peste două miliarde de dolari, în toamna anului 1990 vistieria ţării era goală, iar România a contractat primele credite post-ceauşescu, pe termen scurt şi cu dobândă mare, având scadenţe copleşitoare în perioada 1997-1999.
Nimeni nu a răspuns în faţa justiţiei pentru că s-a furat cu legea în mână. Limitarea şi reducerea influenţei lor asupra actului de guvernare a constituit dificultatea esenţială a procesului de aderare a ţării la structurile euro-atlantice. Deşi România a fost până la urmă acceptată, partida nu este nici pe departe câştigată, deoarece structurile de sorginte securisto-comunistă şi-au plasat oameni în toate punctele cheie ale sistemului financiar-bancar, economic şi chiar politic. Aceştia sunt de regulă tineri, fără nici o legătură formală cu fosta Securitate, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior de elită, care controlează o bună parte din informaţiile valorificabile financiar. Ei alcătuiesc reţeaua de informatori a acestor vremuri, înlocuind vechile reţele ale statului totalitar. Astăzi, când fiecare este liber să spună ce vrea, informatorii poliţiei politice nu mai sunt necesari. După părerea mea, dosariada la care asistăm confirmă schimbul de generaţii şi de obiective în cadrul serviciilor secrete. Serveşte imaginii externe a ţării (vezi, Doamne, că românii fac în sfârşit curăţenie!), dar serveşte în şi mai mare măsură interese clientelare. Cupola funcţionează în continuare, chiar dacă o bună parte a ei a difuzat, sub formă de ofiţeri acoperiţi sau nu, în societate. Într-un interviu recent, Ioan Talpeş, cunoscător în materie, a recunoscut acest lucru.
Soluţiile nu sunt miraculoase şi nu vor veni de afară. Noi trebuie să le găsim! O societate civilă puternică şi o presă independentă sunt indispensabile. Doar aşa vom reuşi să-i facem pe europeni să-şi schimbe opinia despre noi, atât de plastic exprimată de fostul lor ambasador, dl. J. Scheele: “Corupţia este o problemă în România, care, în final, va fi rezolvată, dar numai atunci când va exista un sistem juridic şi o administraţie publică eficientă. România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.”

Articol publicat la 23 noiembrie 2006 în revista FOAIA TRANSILVANĂ

Daca energie nu e, nimic nu e

La consumurile actuale, România are nevoie de 10 milioane tone de ţiţei şi de 18 miliarde metri cubi gaze naturale pe an. Producţia internă nu asigură decât aproximativ 6 milioane tone de ţiţei şi 12 miliarde mc gaze naturale. ROMGAZ furnizează jumătate din necesarul de gaze, în timp ce ţiţeiul şi restul de gaze provin de la PETROM şi din import. PETROM are o poziţie de control într-o ramură strategică a economiei, cu implicaţii în privinţa securităţii naţionale. România nu ar fi obţinut statutul de economie de piaţă funcţională şi nu ar fi fost acceptată în Uniunea Europeană dacă nu ar fi privatizat băncile, PETROM şi distribuţiile de energie electrică şi gaz. Dar nimeni nu ne-a obligat să acceptăm termeni păgubitori pentru ţară şi pentru cetăţenii ei. Prin clauzele contractului de privatizare a PETROM, România a renunţat pentru 30 de ani la controlul unei părţi importante din resursele sale naturale.
Zestrea PETROMÎn anul 2004, la privatizare, PETROM deţinea:
- rezerve estimate la 1 miliard de echivalent barili petrol, plus încă pe atât gaze naturale, grupate în 306 zăcăminte de petrol şi gaze, asigurând, prin cele 1.450 de sonde de gaz şi 13.856 de sonde petroliere, o producţie zilnică de 220.000 de barili de petrol;
- o capacitate de rafinare de 8 milioane de tone de petrol anual, în cele două rafinării, Arpechim şi Petrobrazi ;
- o reţea de distribuţie formată din 600 de staţii de distribuţie a carburanţilor, dintre care 200 au fost aduse la standarde occidentale, 145 de depozite, 1.540 de autocisterne rutiere, 1.470 de vagoane de cale ferată, peste 15.000 de km de conducte de transport petrol şi gaz;
- o cotă de 40% din piaţa naţională de combustibili.
Valoarea tranzacţieiConsultantul Guvernului, banca de investiţii Credit Suisse First Boston, a certificat stocuri în valoare de 13.121 de miliarde de lei vechi, din care petrol de 9.505 miliarde de lei, materiale şi mărfuri de 3.016 miliarde, alte produse de 2.222 de miliarde, provizioane pentru stocuri de 1.623 de miliarde şi un numerar de aproximativ 160 milioane euro, adică active de peste 4 miliarde de euro. În plus, PETROM era proprietarul a peste 30 de milioane de metri pătraţi de teren, din cei 90 de milioane folosiţi în total.
Plătind pentru 33,34% din acţiuni 669 milioane euro, OMV a evaluat Petrom la 2 miliarde euro, adică la jumătate din valoarea estimată de consultanţi, la rândul ei puternic subevaluată, pentru că zăcămintele fuseseră evaluate în anul 2002, la un curs de 22 USD/baril, iar în momentul semnării contractului acesta crescuse deja la 35 USD/baril, ceea ce ridica valoarea PETROM la 5,5 miliarde euro (astăzi barilul face 50 de dolari, iar capitalizarea bursieră a depăşit 10 miliarde de euro…). Guvernul român a acceptat oferta, ba chiar s-a declarat încântat, renunţând şi la posibilitatea stabilirii preţului la benzină şi gaze naturale! În consecinţă, în anul 2006, românii au plătit carburanţii la nivel occidental, iar gazele naturale importate la cel mai mare preţ european. Atâta doar că veniturile noastre nu se compară cu cele din UE…
SecreteSubiectul a ajuns să fie analizat de către Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, preşedintele lansând, cu populismu-i caracteristic, chiar bomba eventualei renaţionalizări! Termenii contractului de privatizare şi ai anexelor sale sunt secreţi şi au rămas necunoscuţi până şi comisiilor parlamentare de specialitate, care l-au avizat “politic”. Afirm, în cunoştinţă de cauză, că nu există temeiuri pentru secretizarea unui contract de privatizare odată semnat. Confidenţiale sunt negocierile, dar contractul parafat trebuie să devină public, pentru că este vorba de averea statului, nu a guvernanţilor trecători! Motivele pentru care contractul a fost şi a rămas secret, pot fi doar speculate. Cu siguranţă însă, clauzele şi anexele secrete ale contractului ascund faţa întunecată a companiei şi încearcă să muşamalizeze furturile imense produse sub administrarea statului, în favoarea clientelei politico-securistice. Privatizarea trebuia să şteargă urmele hoţiilor şi să “claseze” dosarele, prin trecerea în contul datoriei publice a obligaţiilor privilegiaţilor. Exact aşa cum s-a procedat şi în cazul BANCOREX ori la SIDEX.
Perla neagrăDeşi PETROM era denumit “perla coroanei” economiei româneşti, în momentul privatizării s-a dovedit că ani buni nu şi-a plătit obligaţiile faţă de stat. Valoarea totală a accizelor, a taxei de drum şi impozitului pe profit neîncasate de statul român în ultimii zece ani depăşeşte suma de cinci miliarde de dolari. Numai la privatizare, în anul 2004, PETROM a fost scutit de datorii faţă de bugetele statului depăşind 250 de milioane de euro. A acumulat aceste datorii pentru că, pe de o parte, a fost permanent căpuşat, iar pe de altă parte pentru că nu-şi putea încasa creanţele. Mai mulţi potenţiali cumpărători ai PETROM au renunţat la achiziţie, pe măsură ce înţelegeau cât de mari sunt creanţele companiei (peste 600 de milioane de euro) şi cât de greu vor fi de recuperat.
În plus, PETROM era asociat în 38 de firme-căpuşă. De fapt, numărul căpuşelor era mult mai mare, iar unii experţi consideră că PETROM nu este o companie, ci o grămadă mare de active, structurată organic în scopul de a fi furată, estimând gaura undeva între 5 şi 7 miliarde de dolari. Liderul de sindicat Liviu Luca a declarat că “Ministerul Industriei obliga PETROM să dea ţiţei gratis rafinăriilor private”, iar fiul lui Nicolae Văcăroiu a avut exclusivitatea distribuţiei pentru multe produse în benzinăriile PETROM.
Parcă pentru a demonstra dimensiunile jafului de dinainte, dividendele acordate pentru anul 2005 depăşesc valoarea cumulată a dividendelor din ultimii şapte ani, astfel că valoarea de piaţă a PETROM a crescut de trei ori în mai puţin de doi ani. Din perspectiva stopării furtului, privatizarea Petrom a fost o masură binevenită. Dar felul în care s-a făcut ignoră interesul naţional şi chiar bunul simţ.
Viitor roz… numai pentru noii proprietariDin dividendele încasate până acum şi din vânzarea către PETROM (!) a staţiilor sale din Balcani, OMV a recuperat deja o sumă mai mare decât cea plătită pentru pachetul său de acţiuni. Austriecii şi-au planificat să extragă anual 80 de milioane de barili de ţiţei, ceea ce le va aduce un profit minim anual de 400 de milioane de euro doar din activitatea de extracţie.
Potrivit contractului, nivelul redevenţelor plătite statului român va fi îngheţat timp de zece ani de la data privatizării, indiferent de fluctuaţiile cotaţiilor pe piaţa internaţională. Mai mult, OMV este protejată total în următorii zece ani, pentru că România este singurul stat petrolier care nu şi-a asigurat pârghii de control al preţului litrului de benzină şi metrului cub de gaz metan.
Pe cât de bine arată viitorul OMV, pe atât de negru este al părţii române, care va avea costuri mai mari decât veniturile din privatizare! Statul va plăti 100 de milioane de euro pentru ecologizarea miilor de sonde abandonate de PETROM de-a lungul anilor. Pentru următorii 14 ani, bugetul de stat va include 50 milioane de euro anual, pentru plata eventualelor daune de mediu provocate de PETROM prin contaminarea istorică. Prin contract, pentru considerente ecologice, statul român şi-a asumat despăgubiri care “nu vor putea depăşi valoarea acţiunilor vândute şi a acţiunilor subscrise de OMV în procesul de privatizare” (1,5 miliarde de euro), ceea ce înseamnă, totuşi, mult mai mult decât a încasat (669 milioane de euro).
ConcluziiPrivatizarea PETROM a fost întârziată cât s-a putut de mult, pentru a putea fi căpuşat în continuare. Ea s-a produs doar atunci când o nouă tergiversare ar fi periclitat aderarea ţării la UE. Făcându-se sub presiune, negocierile au dezavantajat partea română. Preţul obţinut a fost mult mai mic decât valoarea reală a companiei, iar clauzele contractuale, cel puţin cele cunoscute, sunt doar în favoarea cumpărătorului. Anularea privatizării şi, implicit, renaţionalizarea PETROM ar obliga statul român la plata unor daune substanţiale şi ar transmite un semnal catastrofal mediilor de afaceri internaţionale, cu consecinţe dramatice asupra investiţiilor străine, atât de necesare pentru menţinerea ritmurilor ridicate de creştere economică. Nu ne rămâne decât să regretăm că privatizarea PETROM a fost făcută de cel mai corupt guvern din istoria ţării. Şi să plătim ponoasele…

BURSA din 13 februarie 2007

Odiseea privatizarii SIDEX

În anul 1965 a început construcţia Combinatului Siderurgic Galaţi, cel care, în baza legii nr.15/1990 şi a H.G. nr.29/1991, a devenit SIDEX SA. SIDEX este un combinat complet integrat, având o capacitate proiectată de 10 milioane tone de oţel pe an, reprezentând 70% din producţia naţională de oţel şi 95% din cea de laminate plate. Obiectul principal de activitate al companiei este producerea şi comercializarea produselor laminate la cald şi la rece din oţel, a ţevilor cu diametre mari, sudate longitudinal, a utilajelor şi pieselor de schimb pentru metalurgie şi a produselor secundare rezultate din fluxul tehnologic, produse cocso-chimice, oxigen, azot, argon. În anul 2000, când a fost lansată privatizarea, SIDEX domina piaţa internă, iar exportul reprezenta jumătate din cifra sa de afaceri. SIDEX realiza 5% din produsul intern brut al României, dar influenţa direct şi indirect 25% din PIB.
În ciuda acestor circumstanţe, în cei zece ani de la căderea comunismului SIDEX şi-a redus permanent producţia, în paralel cu deteriorarea situaţiei sale financiare. Cauzele sunt numeroase, dar la loc de frunte se situează politicile guvernamentale iresponsabile, care au ignorat nevoia stringentă de restructurare tehnologică şi de personal a siderurgiei româneşti. Deşi fiecare guvern a adoptat câte o astfel de strategie, nici una nu a fost implementată. Mai grav, hiperinflaţia declanşată deliberat (după cum tocmai a confirmat purtătorul de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale), a accentuat procesul de decapitalizare a întreprinderilor şi a generat condiţii optime pentru căpuşarea lor. Ca şi celelalte combinate din domeniu, SIDEX a rămas la discreţia administratorilor săi, a reprezentanţilor FPS în AGA şi CA şi a căpuşelor. Fiind cea mai mare companie românească, a fost şi cea mai furată. Firmele prin care SIDEX se aproviziona şi cele prin care îşi desfăcea produsele erau de toate dimensiunile, aveau conexiuni în toate partidele, iar cele mai importante dintre ele aveau spatele asigurat de foşti sau actuali ofiţeri superiori din serviciile secrete.
Un partener privilegiat a fost compania BALLI STEEL, despre care se spune că a fost adusă în România de generalul Victor Atanasie Stănculescu. SIDEX INTERNATIONAL Ltd, cu sediul la Londra, avându-i ca asociaţi pe SIDEX (40%) şi BALLI (60%), a ajuns să aibă o pondere majoritară în relaţiile comerciale ale combinatului, ceea ce a deranjat pe ceilalţi „beneficiari” în aşa măsură încât au reacţionat. Părerea mea este că schimbarea lui Sorin Dimitriu, el însuşi considerat ca fiind un apropiat al generalului, s-a produs şi la presiunea cercurilor de interese legate de SIDEX şi deranjate de aducerea în pole position a lui BALLI.
Cifrele care apar în documentele privatizării se referă la anul 1999 şi arată îngrozitor. SIDEX avea un capital social de 290 milioane de dolari, 27.000 de salariaţi şi o producţie de 3.234 de tone oţel. Bilanţul contabil arăta o pierdere de 41 milioane dolari, un grad de îndatorare de 328%, datoriile totale fiind de 886 milioane dolari (fără penalităţi în valoare de peste 600 milioane!), din care 581 milioane dolari faţă de bugetele statului, lichiditatea generală era de 0,86%, cea parţială de 0,42% şi îşi acoperea din surse proprii doar 2% din nevoile de capital circulant. SIDEX avea un acces limitat la surse de finanţare externe, în condiţiile în care sistemul bancar românesc era incapabil să acopere necesarul său de finanţare, care depăşea cu mult 20% din capitalul oricărei bănci româneşti. Situaţia sa era agravată de existenţa unui volum important de plăţi restante faţă de furnizorii majori: ROMGAZ, ELECTRICA, SNCFR, PETROM, porturi, etc. Combinatului îi lipseau şi 75 milioane dolari pentru investiţii de ecologizare. Practic, SIDEX se afla în stare de faliment. Atâta doar că nimeni nu îndrăznea să-l declare. Intrarea în incapacitate de plată a combinatului ar fi antrenat prăbuşirea BCR, ceea ce – în acel moment - ar fi provocat crahul economiei naţionale. Evident, nu exista nici voinţa politică...
De această nenorocită stare de fapt au profitat „cercurile de interese” care înlănţuiau SIDEX-ul. Companiile căpuşă finanţau aprovizionarea combinatului cu minereu de fier şi cu cărbune, practicând adausuri medii de 2%, la fel ca şi la vânzarea produselor finite, cu care erau plătite de către SIDEX în barter. Numai că, mai ales în ultimii ani, marja SIDEX-ului fusese foarte rar de 2%, aşa că lucra în pierdere „calculată”, spre deosebire de firmele partenere, care aveau profitul asigurat, indiferent de situaţia mamutului. Uriaşul ajunsese să fie înlănţuit şi dependent de pitici, la fel ca şi Guliver, în celebra poveste. Pentru această situaţie există responsabili politici, care ar trebui să fie judecaţi pentru subminarea economiei naţionale!
SIDEX-ul nu putea fi salvat decât printr-o capitalizare masivă, iar în anii aceia guvernul, care a reuşit performanţa să achite vârfurile de plată la serviciul datoriei externe şi să evite prăbuşirea economiei naţionale, nu avea banii necesari. Singura soluţie era privatizarea, dar şi aceasta a fost cu peripeţii.
Mai întâi, funcţionari superiori din FPS au încercat să caroteze privatizarea, angajând o bancă de investiţii (FLEMINGS) pentru a elabora o strategie de vânzare a 35% din acţiuni. Scoţienii au făcut analizele, şi-au luat banii, dar era evident că nimeni nu va accepta să fie acţionar minoritar, la paritate cu guvernul, într-o companie bolnavă, dintr-o ţară în care economicul era atât de mult şi de păgubitor influenţat de politic.
Apoi, am încercat să aduc un management american, care să pregătească compania pentru privatizare. Negocierile cu USX, subsidiară a lui US Steel, au ajuns până la convenirea salariilor (foarte mari!) pe care le-au solicitat, FPS a cerut convocarea AGA pentru schimbarea administratorilor, dar – în ultima clipă – americanii ne-au anunţat că renunţă. M-am întrebat mereu dacă cineva le-a cerut să se lase păgubaşi...
În sfârşit, dată fiind situaţia combinatului şi dificultatea probabilă în găsirea unui investitor adecvat, SIDEX a fost inclus în programul PSAL, încheiat de guvernul României cu Banca Mondială. Banca s-a angajat să finanţeze echipele de consultanţi internaţionali care urmau să facă efectiv privatizările pentru câteva zeci de întreprinderi. Selectarea consultanţilor s-a făcut după procedurile transparente ale Băncii Mondiale, de către o comisie formată din nouă experţi români, câte trei de la FPS, ministerul finanţelor şi BNR. Consultantul desemnat pentru privatizarea SIDEX a fost un consorţiu format din banca americană de investiţii FIELDSTONE, specializată în tranzacţii cu companii siderurgice, şi celebra DELOITTE & TOUCHE. Numai că reprezentantul Băncii Mondiale a refuzat să confirme rezultatul, intervenind în favoarea băncii FLEMINGS, la care aflasem că fusese angajat înainte de a ajunge la Banca Mondială. Blocajul s-a prelungit atât de mult, încât am propus, iar guvernul a acceptat ca privatizarea SIDEX să se facă de către FPS, în afara programului PSAL, dar cu consultantul desemnat după criteriile Băncii Mondiale.
Evaluarea făcută de experţii americani a arătat că SIDEX nu poate fi vândut fără o restructurare financiară prealabilă, prin care să se anuleze penalităţile cauzate de neplata datoriilor faţă de bugetele statului, iar acestea din urmă să fie capitalizate, prin transformare în acţiuni. Valoarea estimată de ei, în cazul restructurării recomandate, se ridica la 211 milioane dolari. FPS şi-a însuşit punctul de vedere al consultanţilor şi a obţinut aprobarea prin hotărâre de guvern a strategiei de privatizare a SIDEX, implicând convertirea în acţiuni a datoriilor faţă de bugetele statului şi anularea penalităţilor. Era în luna noiembrie a anului 2000, în plină campanie electorală, iar sindicatele, manipulate politic de opoziţie, au blocat ţinerea AGA, astfel încât, pentru a face ireversibilă privatizarea SIDEX, FPS a lansat anunţul publicitar cu oferta de privatizare pe structura nemodificată a acţionariatului.
Au urmat alegerile şi schimbarea decidenţilor. Scandalurile provocate de sindicate au încetat ca prin minune, datoriile au fost convertite în acţiuni, iar privatizarea s-a putut finaliza. Depuseseră scrisori de intenţie: MARCEGAGLIA SPA, din Italia, EREGLI DEMIR CELIK FABRIKALARI TAS, din Turcia, TATA INTERNATIONAL Ltd, din India şi ISPAT în consorţiu cu BALLI STEEL, din Anglia. Dintre toţi, ofertă concretă a depus doar ISPAT, care a şi cumpărat acţiunile deţinute de către statul român la SIDEX. Au fost de departe cei mai motivaţi, dl Lakshmi Niwas Mittal vizitând împreună cu echipa sa de mai multe ori FPS, încă de la începutul anului 2000, de când s-a iniţiat procesul de privatizare. LNM Holdings a plătit 70,2 milioane dolari pentru 91,6% din acţiunile SIDEX şi s-a angajat să investească cel puţin 351 milioane dolari în următorii 10 ani, din care cel puţin 275 milioane pentru programul de investiţii tehnologice şi 76 milioane pentru programele de mediu.
În raport cu estimările consultanţilor, termenii tranzacţiei au fost nejustificat de dezavantajoşi pentru statul român. Pe lângă faptul că plata preţului acţiunilor s-a făcut în rate, guvernul Năstase a capitalizat sub formă de acţiuni nu doar creanţele bugetului de stat, ci şi creanţele băncilor, ale furnizorilor de energie şi transporturi (ROMGAZ, ELECTRICA, SNCFR, PETROM), precum şi creanţele AVAB. Transformarea datoriilor în acţiuni s-a făcut la valoarea de 25.000 de lei/acţiune, iar LNM a plătit numai 10 cenţi/acţiune. Preţul acceptat a fost de doar o treime din cel evaluat de experţii americani.
În realitate, guvernul Năstase a luat cu o mână 70 de milioane, iar cu cealaltă a dat aproape 1,8 miliarde dolari! Pe lângă anularea penalităţilor de 600 milioane dolari şi vinderea pe nimic a datoriilor de 886 milioane dolari, guvernul a acceptat şi alte înlesniri: scutirea de taxe vamale a importului de echipamente pentru investiţiile asumate şi preluarea de către guvern a costurilor restructurării de personal: 200 de milioane dolari pentru ajutorul de şomaj pe doi ani şi alte 20 de milioane dolari pentru indemnizaţii de completare a ajutorului de şomaj. În plus, guvernul a acordat celui de-al doilea (pe atunci) producător de oţel din lume un credit fiscal enorm faţă de starea precară a finanţelor naţionale: 800 milioane dolari, reprezentând TVA şi 200 milioane dolari, reprezentând impozitul pe profit, amânate la plată pentru 5 ani. Tranzacţia a contribuit semnificativ la suspiciunile de corupţie de care a „beneficiat” fostul guvern al României.
Când indienii au preluat combinatul, au dat un răgaz de 10 minute direcţiei comerciale pentru a părăsi birourile. În acest fel au început „curăţenia” la SIDEX. A urmat recapitalizarea, plata datoriilor restante faţă de furnizori şi relansarea profitabilă a activităţii. Parcă pentru a demonstra dimensiunile jafului de până atunci, combinatul a trecut pe profit înainte ca să se facă vreo investiţie tehnologică; s-au schimbat doar regulile şi motivaţiile. Astăzi, SIDEX produce mai mult oţel, cu mult mai puţini salariaţi (au rămas 60% faţă de momentul privatizării), nu are datorii restante şi plăteşte sume importante la bugetele statului şi la cele locale. Sigur că creşterea pieţei mondiale a oţelului are o contribuţie importantă la succesul actual al întreprinderii gălăţene, dar cauza esenţială a schimbării rezidă în privatizare. Privatizarea SIDEX poate fi socotită, nu prin termenii tranzacţiei, ci prin consecinţele sale, ca fiind una de succes.

Foaia Transilvana 26 februarie 2007