miercuri, 25 iunie 2008

CLISEE

Când se referea la sistemul capitalist, propaganda comunistă opera cu clişee impresionante pentru cei mulţi şi neavizaţi. Cele mai frecvent folosite erau trei: „imperialism”, „şomaj” şi „faliment”. După o prelungită şi chinuitoare tranziţie de la economia centralizată de stat la o economie care a căpătat statutul de economie de piaţă funcţională, putem încerca o reevaluare a clişeelor comuniste.
În lumea de azi, marile puteri sunt mai întâi de toate puteri economice. Bătăliile propriu zise se poartă în aer, ori chiar şi mai sus, în cosmos, iar forţa militară nu mai este dependentă de numărul de soldaţi, ci de nivelul tehnologic. Din fericire, armele sofisticate sunt folosite destul de rar, rolul lor fiind mai degrabă unul de descurajare. Astăzi nu se mai ocupă teritorii, ci se câştigă pieţe. Cele mai cunoscute „trupe de ocupaţie” sunt companiile multinaţionale, indicate de propagandiştii regimului de dureroasă amintire ca fiind „imperialiste”. Este adevărat că ceea ce le mână pe ele în „luptă” atunci când investesc în străinătate este profitul, dar avantajele sunt evidente şi pentru ţara gazdă. Tranziţia ne-ar fi fost mai scurtă şi nivelul de trai mai ridicat, dacă ar fi venit mai repede şi mai multe companii multinaţionale în România. Am fi avut, ca şi ungurii ori cehii, mai multe locuri de muncă şi mai bine plătite; dar semnalul politic dat multă vreme de noi a fost că „nu ne vindem ţara”, ca să o putem fura...
Companiile multinaţionale nu vin într-o ţară pentru a da lovitura şi a pleca altundeva. Ele fac investiţii importante şi pe termen lung. În acest fel aduc capital, atât de necesar într-o economie în curs de reformare, dar aduc şi o nouă filosofie organizaţională, împreună cu o altă mentalitate a muncii. Amintiţi-vă care era standardul de calitate al firmelor de fast-food înainte de a apărea pe piaţă McDonald’s ! Sau ce băuturi răcoritoare se găseau înainte de Coca Cola ! Sau cum arătau benzinăriile noastre înainte ca Shell să le construiască pe ale sale! Sau cât de poluate erau oraşele unde se găseau fabricile producătoare de ciment înainte de investiţiile făcute de Lafarge sau Holcim ! Cum ar fi comerţul fără super- şi hiper-marketurile KAUFLAND, BILA, CORA, METRO, SELGROS, CAREFOUR ? Multinaţionalele creează locuri de muncă, generează profituri care sunt fiscalizate în beneficiul bugetului naţional şi asigură suport politic internaţional. Dacă am fi făcut mai degrabă marile privatizări, am fi reuşit să ne integrăm mai repede în NATO şi în UE. Şi am fi trăit mai bine!
Al doilea clişeu este cel al şomajului. În economia comunistă, care era a nimănui pentru că era a tuturor, formal nu exista şomaj; nu de alta dar era interzis! În realitate, şomajul era ascuns. Nu exista nici o singură întreprindere care să nu aibă mai mulţi salariaţi decât cei strict necesari. Firesc, fondul de salarii se împărţea tuturor, ceea ce ducea la descurajarea celor vrednici şi la scăderea randamentului muncii pe ansamblu. Teoriile economice par să concorde asupra unei cifre: toate consideră că un procent al şomajului de până la 5% este util menţinerii unui ritm sănătos de creştere a productivităţii, permiţând şi plata unei indemnizaţii decente. Pentru moment, România se încadrează în acest barem. Parteneriatul social va funcţiona cu atât mai bine cu cât românii se vor adapta mai repede la noile realităţi de pe piaţa muncii şi vor accepta că primii responsabili de soarta lor sunt ei înşişi, nu statul, ca pe vremurile comuniste. Pregătirea şi perfecţionarea profesională continuă, ca şi cursurile de recalificare încep să devină obişnuinţe şi confirmă o nouă atitudine faţă de muncă.
A treia sperietoare era falimentul, care într-o economie planificată era practic imposibil. Într-o economie de piaţă, liberă prin definiţie, obiectivul numărul unu al unei activităţi economice este profitul, iar regula este competiţia. Cine reuşeşte să producă ceva mai bun şi cu costuri mai mici decât concurenţa, prosperă; cine nu, este eliminat. Simplu şi brutal, dar toată lumea cunoaşte regula. Tocmai de aceea, atunci când o afacere dă semne că nu rezistă la competiţia de pe piaţă, întreprinzătorul o opreşte, punând-o în faliment (lichidare voluntară). În acest fel se recuperează suficient pentru a se rambursa creditele bancare şi a se plăti furnizorii. Lichidarea voluntară este un lucru normal în orice economie de piaţă. În Germania, de exemplu, sunt în fiecare an câteva sute de mii de astfel de falimente. Ele reprezinta o ieşire onorabilă dintr-o afacere eşuată. De regulă, investitorii respectivi o iau de la capăt, înfiinţând alte firme, pentru noi afaceri. Statisticile germane arată un echilibru remarcabil între numărul falimentelor şi cel al companiilor nou înfiinţate. Situaţia începe să fie la fel şi în România, unde anul trecut au declarat faliment câteva zeci de mii de firme, alte zeci de mii luând fiinţă.
Atunci când proprietarul nu se comportă responsabil şi nu opreşte activitatea economică neprofitabilă, creditorii sunt cei care, adresându-se instanţelor judecătoreşti, cer şi obţin punerea întreprinderii în lichidare judiciară. Este cazul patronilor iresponsabili ori imorali, dar este şi cazul statului român, care de prea multe ori a preferat populismul bolii lungi deşi moartea era sigură. Recent mediatizatele cazuri ale întreprinderilor braşovene Tractorul şi Rulmentul ilustrează perfect situaţia descrisă. Datoriile acumulate în timp nu vor mai fi recuperate decât în mică măsură, iar multe întreprinderi furnizoare, mici şi mijlocii, vor fi antrenate în crah. Judecând lucrurile cu mintea cea de pe urmă, înţelegem că minciuna cu banii are picioarele cele mai scurte şi că nimeni nu a avut nimic de câştigat, toţi au pierdut. În mod normal, lichidările judiciare ar trebui să îmbrace şi un caracter penal, iar cei responsabili, politicieni sau administratori să fie pedepsiţi.
Întreprinderile au, ca şi oamenii, viaţa lor. Se nasc, cresc şi trăiesc, mai mult sau mai puţin, după priceperea proprietarilor şi administratorilor. Ele trebuie să fie judecate după criterii economice şi sociale, nu politice. Ţările prospere sunt cele în care politicul este subordonat interesului economic.
1 februarie 2007 / FOAIA TRANSILVANĂ

Diversiunea Serviciilor


Ceea ce se întâmplă la vârf în politica românească este un conflict de putere între preşedinte şi primul ministru. Situaţia nu este inedită. Tensiuni au mai fost şi între ceilalţi doi preşedinţi şi premierii „lor”. La început mocnite, confruntările dintre Ion Iliescu şi Petre Roman, Emil Constantinescu şi Radu Vasile sau Ion Iliescu şi Adrian Năstase au răbufnit până la urmă şi în public. Chiar dacă de fiecare dată au câştigat preşedinţii, victoriile au fost a la Pyrus. Preţul plătit a fost întotdeauna mare şi au fost afectate nu numai persoanele implicate şi partidele lor, ci clasa politică în ansamblul ei. Mineriada din septembrie 1991, scandalurile, ca şi circul de azi, „în direct şi la oră de vârf”, nu fac decât să scârbească un electorat care oricum are o conştiinţă civică şi un nivel politic ce lasă mult loc pentru mai bine.
Mi se pare uluitor că scandalurile vin şi trec, iar păgubitul, clasa politică, nu ia măsuri ca să evite repetarea istoriei. Pentru că lucrurile nu se rezolvă tratând efectul, respectiv schimbând premierul, ci eliminând cauza. Iar cauza rezidă în constituţie, care prevede o putere executivă bicefală.
România este o republică care nu-i nici prezidenţială şi nici parlamentară. Originalităţile „tinerei noastre democraţii”, cum îi plăcea s-o numească primul ei beneficiar, Ion Iliescu, ne-au costat destul şi ar trebui să renunţăm la ele. În Uniunea Europeană, unde tocmai am fost acceptaţi, cu excepţia Franţei, toate statele sunt fie monarhii constituţionale, fie republici parlamentare. România trebuie să se hotărască şi să fie ori una, ori alta. După părerea mea, o ţară atât de evident marcată de sechelele regimului totalitar ar trebui să opteze pentru republica parlamentară. Republica prezidenţială concentrează prea multă putere în mâinile unui singur om (preşedintele), iar riscul de a avea parte de derapaje autocrate ar fi prea mare.
Până şi Traian Băsescu a admis o dată (o singură dată!), pe la începuturile mandatului său, necesitatea clarificării raporturilor de forţe prin modificări constituţionale. Din păcate, astăzi, când conflictul preşedinte-premier depăşeşte nu numai limitele bunului simţ, ci chiar şi pe cele ale imaginaţiei, în loc să reia subiectul, preşedintele lansează în mod diversionist tema votului uninominal. S-a creat impresia că acesta va curăţa clasa politică, o va împrospăta şi va rezolva astfel toate problemele. Sunt de acord că votul uninominal va fi un pas spre mai bine, dar maniera în care este purtată dezbaterea indică implicarea păpuşarilor din serviciile secrete, direct interesaţi în conservarea puterilor preşedintelui. De ce? Pentru că relaţia lor cu preşedintele este una privilegiată: el îi numeşte sau revocă şi din această cauză ei au influenţat întotdeauna alegerea preşedintelui. Nici unul dintre preşedinţii post-decembrişti nu a fost ales fără susţinerea serviciilor noastre secrete, iar eu cred că alternanţele la vârful puterii au fost chiar iniţiate de ele. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este guvernul lor, chiar dacă îi cuprinde şi pe primul ministru, pe ministrul de finanţe şi pe cel de externe. Stăpânind informaţia, controlând prin ofiţeri acoperiţi instituţiile statului şi influenţând mediile de informare în masă, CSAŢ reprezintă o forţă. Este nefiresc şi chiar contraproductiv ca această forţă să se manifeste în paralel cu guvernul în loc să fie parte componentă a sa. În acest fel activitatea executivului ar fi mai eficientă, iar serviciile ar fi mai direct supuse controlului parlamentar.
Tentativa (demagogică!) de suspendare din funcţie a preşedintelui a evidenţiat un posibil blocaj de autoritate în relaţia preşedinte-parlament, pentru că ambele părţi au în spate voturile noastre. Însuşi resentimentarul şef al comisiei parlamentare special create a admis că preşedintele nu poate fi obligat să vină la audieri. Într-o republică parlamentară, parlamentul este suveran, iar omul forte, respectiv primul ministru, nu-l poate ignora.
Dacă nu ar fi fost în mod artificial şi în scop diversionist întreţinută, dezbaterea publică ar fi trebuit să se mute deja, de la tema votului uninominal, care are oricum o susţinere majoritară, la eliminarea caracterului bicefal al puterii executive prin modificarea constituţiei. Parlamentară sau prezidenţială, republica românească trebuie să aleagă tranşant. Orice altă dezbatere este iniţiată pentru a deturna atenţia publicului de la problema reală şi - implicit - de la soluţia corectă. Mi se par convingătoare argumentele în favoarea variantei parlamentare, iar prelungirea discuţiilor pe tema votului uninominal nu face altceva decât să confirme caracterul diversionist al abordării. Pentru că în acest moment, după ce şi i-a ridicat pe toţi în cap, preşedintele nu poate fi deloc sigur că ar putea impune varianta prezidenţială. Dar, cine ştie, poate că Traian Băsescu nici nu vrea...


ZIUA /12 martie 2007

Romania si Romanasii- Statistici demografice

Populaţia României scade continuu. De la peste 23 de milioane în anul 1989, am ajuns la aproximativ 21 de milioane în prezent, cam tot atâţia câţi eram cu 30 de ani în urmă. Un studiu realizat de specialişti americani afirmă că tendinţa se va menţine, iar în anul 2050 vom rămâne doar 15 milioane. Cauzele principale sunt scăderea longevităţii, a natalităţii şi emigrarea. Toate trei confirmă precaritatea nivelului nostru de trai. Conform clasamentelor realizate în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), suntem la coada Europei şi pe locul 72 în lume în privinţa venitului pe cap de locuitor, a speranţei de viaţă şi a nivelului de educaţie a populaţiei. Aceste trei elemente definesc indicele de calitate a vieţii. Populaţia României îmbătrâneşte, vârsta medie a ajuns la 38 de ani, crescând cu aproape 3 ani într-un singur deceniu; aproximativ 20% din populaţia ţării are peste 60 de ani.
Conform datelor prezentate de Institutul Naţional de Statistică, 54% dintre români locuiesc la oraş. Dacă “oraş” înseamnă străzi asfaltate, reţele de utilităţi (apă, canal, electricitate şi gaz), magazine şi servicii, atunci cred că doar o treime dintre noi suntem orăşeni. Numai 53% dintre locuinţele românilor au alimentare cu apă, iar cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, dar şi localităţi ca Teiuş, Sângeorz sau Călan sunt departe de standardele citadine minimale. De altfel, după ce timp de treizeci de ani migraţia internă s-a produs de la sat spre oraş, în ultimii ani şi-a inversat sensul. Sunt şi persoane care preferă să-şi construiască vilele în liniştea satului de lângă oraş, dar majoritatea sunt restructuraţii din industriile privatizate şi cei care nu vor sau nu pot să facă faţă competiţiei pe care o impune economia de piaţă. Faptul că sătenii, ţărani sau şomeri reveniţi din oraşe, se mulţumesc să facă o agricultură de subzistenţă, dezinteresându-se de oportunităţile şi facilităţile aduse de procesul de integrare europeană a ţării, are consecinţe dramatice asupra nivelului general de trai în România. Nivelul lor scăzut de aspiraţie nu sufocă, dar în mod cert atenuează ritmurile de dezvoltare a economiei naţionale.
Populaţia activă a României este de 10,5 milioane de persoane, dintre care o jumătate de milion sunt şomeri. Două treimi sunt salariaţi, iar o treime sunt cei care lucrează pe cont propriu. Analfabeţii reprezintă aproape 3% din populaţie. Gradul de ocupare creşte proporţional cu gradul de instruire, şomajul fiind minim în rândul celor cu studii superioare. Statistica pe tipuri de activităţi arată că sectorul agricol cuprinde 32% din persoanele ocupate, în uşoară scădere faţă de anii anteriori. A crescut în schimb ponderea celor din industrie, construcţii şi servicii (în medie, cu 8%).
În ceea ce priveşte persoanele inactive (tot 10,5 milioane), 50% dintre ele sunt pensionari (5,5 milioane), 40% sunt elevi sau studenţi (4,5 milioane), iar 10%, deşi sunt apte de muncă, sunt în întreţinerea cuiva (1,1 milioane de femei casnice, 100.000 de deţinuţi, etc).
În România sunt 6 milioane de săraci, dintre care 2,5 milioane trăiesc în sărăcie extremă. Probabil că şi din această cauză, aproape un milion de familii au cel puţin un membru la muncă în străinătate. Veniturile acestora sunt, în medie, de trei ori mai mari decât ale celorlalte familii.
Produsul intern brut (PIB) a ajuns în anul 2006 la 100 de miliarde de euro, ceea ce înseamnă aproape 5.000 de euro pe cap de locuitor. Aportul populaţiei la realizarea lui este însă inegal. În timp ce locuitorii din mediul rural au o contribuţie nesemnificativă, cei din capitală generează 35% din PIB, adică 35 de miliarde de euro. Raportat la cele două milioane de bucureşteni, rezultă 17.000 de euro pe locuitor, de trei ori peste media naţională şi de şase ori peste regiunile din nord şi sud-est, care au puţine investiţii. Bucureştiul a atins deja nivelul Cehiei, Ungariei sau Portugaliei, iar peste câţiva ani se va apropia de cel al ţărilor dezvoltate. Pe măsură ce în capitală se înmulţesc investiţiile şi scade şomajul, cresc şi salariile, ceea ce determină mutarea centrului de interes al întreprinzătorilor spre provincie. Autorităţile locale au intrat deja într-o competiţie pentru atragerea investitorilor, iar parcurile industriale răsar ca ciupercile după ploaie. Este singura cale. Dacă toţi am produce cât Bucureştiul, PIB-ul României ar fi de 360 de miliarde de euro!
Pentru a trăi ca şi în Uniunea Europeană, trebuie să muncim ca în Uniunea Europeană; şi nu doar orăşenii, ci şi cei din mediul rural. În lumea de astăzi, exişti în măsura în care contribui la schimb. Dacă nu eşti în stare să cumperi ceva de la mine, ori măcar să-mi vinzi ceva, practic nu exişti. De aceea sunt necesare politici guvernamentale de încurajare a investiţiilor şi în localităţile mici, pentru producerea de valoare adăugată de către tot segmentul activ al populaţiei. România nu va putea să se apropie de PIB-ul ţărilor europene dezvoltate câtă vreme o treime din populaţia sa activă aspiră doar la supravieţuire şi practic nu contribuie la sporirea avuţiei naţionale. Atenţia clasei politice trebuie să se concentreze pe aceste obiective, pentru a ameliora speranţa de viaţă, gradul de instruire şi nivelul de trai al românilor. Abia atunci se vor răsturna tendinţele actuale şi populaţia va avea o creştere sănătoasă, cu consecinţe benefice în toate privinţele.
1 martie 2007 / FOAIA TRANSILVANĂ

Bani, minciuni si manipulare

Institutul Naţional de Statistică a anunţat că salariul mediu brut pe economia naţională a ajuns la aproape 1.500 de lei şi la puterea de cumpărare din 1990. În toate mediile informaţia a fost prezentată ca şi cum ar fi o ştire bună: este un succes că ne-am întors la câştigurile care au făcut mămăliga să explodeze! Dacă încercăm să înţelegem de ce a fost nevoie de 17 ani de tranziţie pentru a reveni în punctul de plecare, vom descoperi că explicaţia este simplă: am fost înşelaţi şi furaţi de către “emanaţii” revoluţiei şi de structurile care i-au propulsat şi menţinut la putere!
Orice putere are ca primă preocupare legitimitatea. “Ai noştri” s-au legitimat prin revoluţia pe care au deturnat-o, iar apoi ne-au furat-o de-a binelea. Conştienţi de propria minciună în mai mare măsură decât majoritatea electoratului, şi-au început guvernarea mituindu-l. Guvernul Roman “a dat” şi a tot dat. A dat sâmbete libere, a restituit părţi sociale, a dat portocale şi televizoare color până a “topit” rezervele valutare moştenite de la “odiosul”, a desfiinţat practic taxele vamale, ş.a.m.d. Dar, cel mai grav, a dat salarii tot mai mari unor oameni care munceau tot mai puţin! Dacă pe vremea lui Ceauşescu, oricât de mici erau salariile, ele nu erau complet acoperite cu mărfuri şi servicii, guvernul “de premianţi” (Dumnezeu să-l ierte pe Silviu Brucan, pentru că are de ce!) a inversat raportul: a lansat pe piaţă mai mulţi bani decât produse. Însă minciuna cu banii are picioarele scurte şi efectele economice perverse ar fi răbufnit rapid. Aşa că guvernanţii au înţeles că trebuiau să ia banii înapoi de la români.
Pentru ca nu cumva să ne dăm seama şi - Doamne fereşte! – să nu-i mai votăm, ni i-au luat provocând inflaţia. Caracteristic pentru păpuşari, au botezat-o “liberalizare”. La 1 noiembrie 1990, în România s-au “liberalizat” preţurile şi tarifele. Indicii oficiali ai inflaţiei au fost 38% în anul 1990, 223% - în 1991, 200% - în 1992, şi 296% - în 1993. Sunt cifre pentru vremuri de război, neobişnuite chiar şi în republicile bananiere, dar pe atunci România nu se raporta la Uniunea Europeană, ci îşi instala fire roşii cu Kremlinul.
De-abia astăzi, purtătorul de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale a României recunoaşte public că “a fost pus în mişcare mecanismul inflaţionist, care să adune banii în exces de pe piaţă”, că “preţurile au fost lăsate să galopeze, pentru a se crea un echilibru pe piaţă, pentru că în vremea aceea, la un leu în circulaţie, pe piaţă existau mărfuri de numai 90 de bani” şi că “a existat o tendinţă în această politică de a se crea şi menţine un decalaj, accentuat chiar, între dinamica preţurilor şi dinamica venitului salarial”. Tradus în româneşte, asta înseamnă că salariile au fost indexate cu procente inferioare celor ale creşterii preţurilor şi li s-a redus în mod deliberat puterea de cumpărare; nu mai vorbesc despre pensii… În acelaşi timp, Banca Naţională a dat drumul la tiparniţa de bani. Pe măsură ce treceau anii, bancnotele cele mai mari se devalorizau şi deveneau monede. Amintiţi-vă de bancnota de 1.000 de lei, cu portretul lui Eminescu pe avers, şi comparaţi-o cu moneda de 1.000 de lei, recent înlocuită cu cea de 10 bani…
Hiperinflaţia a fost folosită şi pentru a atenua deficitele bugetare, fiscale, cvasifiscale şi ale agenţilor economici de stat. Tot ei i s-au datorat şi cifrele tot mai mari din bilanţurile contabile, nu creşterii productivităţii muncii. A fost un fel de ascunde mizeria sub preş. Evident, aceasta nu a fost o soluţie ci un paleativ care a provocat agonia prelungită a economiei naţionale, fără să poată evita măsurile radicale. Atâta doar că, atunci când s-a înfăptuit, reforma a fost mult mai dureroasă decât ar fi putut să fie imediat după revoluţie. Nu s-a dorit restructurare şi privatizare pentru că muncitorimea din companiile de stat era mai uşor manipulabilă politic şi – mai ales – pentru că întreprinderile trebuiau să fie căpuşate de clientelă, pentru a fi apoi cumpărate pe nimic.
Ceea ce s-a întâmplat între 1990 şi 1997 a lăsat urme adânci şi dureroase în viaţa românilor. Nu singurii, dar principalii responsabili şi vinovaţi de toate acestea sunt puţin numeroşi: Ion Iliescu – preşedintele tutelar, Petre Roman, Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu – prim miniştri, Teodor Stolojan, Eugen Dijmărescu şi Florin Georgescu – miniştri de finanţe şi Mugur Isărescu – guvernatorul peren al Băncii Naţionale a României. Toţi sunt prezenţi şi astăzi în prim planul vieţii politice din România. Nici unul dintre ei nu are vreo problemă de imagine în percepţia publică! Partidul lor şi-a tot schimbat denumirea, ba s-a şi înmulţit prin diviziune, dar ei sunt mereu acolo sus. Poate îi vom alege şi prin sistemul de vot uninominal…
Articol publicat in Foaia Transilvana /22 februarie 2007

Integrarea Europeana - retrospectivă economică

România a ajuns membră a NATO şi a Uniunii Europene, iar românii se simt mai în siguranţă şi speră la un trai mai bun. Chiar dacă nu am scăpat complet din „ghearele” ruşilor, pentru că, pe de o parte, depindem de resursele lor, iar pe de altă parte societatea românească este încă vulnerabilă la acţiunea agenţilor lor de influenţă, întrezărim o luminiţă la capătul tunelului prin care ne târâm de 60 de ani. Sperăm cu toţii că ceea ce a fost mai rău a trecut, iar ceea ce va fi mai bine va veni cât mai repede. Factorul politic a fost şi rămâne determinant, dar rezultatele se văd mai limpede în plan economic. De aceea, astăzi vă propun o privire retrospectivă asupra evoluţiei economiei naţionale în perioada de tranziţie de la centralismul totalitar, la economia de piaţă funcţională. Vom judeca acţiunea guvernelor care s-au perindat prin Palatul Victoria urmărind evoluţia celui mai sintetic indicator - produsul intern brut (PIB), în corelaţie cu măsurile reformiste adoptate. Guvernanţii noştri s-au comportat foarte diferit unii de alţii.
A fost mai întâi guvernul Roman, numit de Brucan „guvern de premianţi”. Invocând „vidul legislativ” şi pretextând penuria de bunuri de larg consum, guvernul Roman a topit în mai puţin de un an rezervele naţionale, a acceptat muşamalizarea cercetărilor privind conturile „lui Ceauşescu” (care, de fapt, erau ale Securităţii) şi a mituit electoratul, mărindu-i salariile pe măsura scăderii productivităţii muncii. Deoarece cu banii nu se poate minţi, imediat s-a declanşat un proces hiperinflaţionist, iar PIB-ul s-a prăbuşit, scăzând de la aproape 40 de miliarde USD în 1989, la 33 mld. USD în 1990 şi ajungând la 25,1 mld. USD în 1991. Cele câteva mineriade patronate de acest guvern au anulat capitalul de simpatie câştigat de România prin sacrificiile revoluţionarilor şi au instaurat epoca lui „noi muncim, nu gândim!” şi „nu ne vindem ţara!”. În faţa catastrofei iminente, guvernul a iniţiat nişte reforme, făcând chiar primele privatizări, ceea ce i-a atras mazilirea. A „murit” urât, de mineriadă, o armă întoarsă parcă biblic împotriva celui care o „ridicase” de câteva ori.
A urmat guvernul Stolojan, al cărui lider a fost consacrat de făcătorii de imagini ca „tehnocratul apolitic”. Ne-am fi aşteptat la măsuri economice realiste, dar dl Stolojan a declarat că nu doreşte puterea şi că a acceptat mandatul doar până la alegeri. Aşa că am avut parte doar de continuarea politicilor populiste ale guvernului anterior, fără accentele reformiste. PIB-ul s-a prăbuşit în continuare, ajungând la minimul de 15,1 mld. USD în anul 1992. Stolojan a ajuns la măsura extremă de a naţionaliza valuta din conturile agenţilor economici. Ne-am bucurat cu toţii când, în urma alegerilor din toamna lui 1992, am scăpat de el şi nu am înţeles niciodată cum a reuşit să reapară ca „liberal” şi încă lider...
Guvernul Văcăroiu, care în ciuda tuturor pronosticurilor şi-a dus până la capăt mandatul, este bine servit de statistici. În patru ani PIB-ul a crescut de la 15,1 la 28,2 mld. USD. Oţelăriile şi rafinăriile duduiau, dar lucrau în pierdere; la fel ca şi sectorul minier, avicolele şi suinprodurile. Creşterea s-a produs pe stoc, pentru că multe produse nu aveau desfacere asigurată ori, odată livrate, nu erau achitate. Cu toate că activităţile nerentabile au fost subvenţionate, multe întreprinderi nu reuşeau să-şi plătească furnizorii şi obligaţiile faţă de bugetele statului. Economia naţională era asfixiată de blocajul financiar, pentru că mărfurile circulau fără ca banii să vină pe contrasens. Băncile de stat au fost obligate să acorde credite neperformante, ceea ce le-a adus în stare de faliment. Majoritatea privatizărilor s-au făcut în favoarea PAS-urilor (Programul Asociaţiei Salariaţilor), fiind mai degrabă un fel de cooperativizări. Toate instituţiile financiare internaţionale au rupt legăturile cu România, astfel încât ţara se îndrepta spre crah. Falimentul economiei naţionale ar fi generat sărăcie generală, ceea ce ar fi provocat o nouă revoluţie, care nu ar mai fi putut să fie confiscată, aşa că a fost preîntâmpinată: serviciile succesoare fostei Securităţi au manipulat „schimbarea” şi astfel s-a produs prima alternanţă la putere.
Guvernul Ciorbea a găsit o jumătate de miliard de dolari în rezerva Băncii Naţionale în timp ce avea obligaţii de plată de aproape 4 mld. USD doar în anul 1997. Creditele, luate pe termen scurt şi cu dobândă mare de guvernele Roman şi Stolojan, deveniseră scadente, iar ţara continua să consume mai mult decât producea. Tocmai pentru că în lipsa rezervei valutare nu mai avea susţinere, leul s-a prăbuşit în iarna anului 1997. Pentru a relua finanţările externe şi a „rostogoli” obligaţiile de plată, guvernul Ciorbea a acceptat condiţiile impuse de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Mondială şi a început restructurarea economiei naţionale. În anul 1997 Produsul Intern Brut a scăzut cu 6,1%. Sectorul minier a fost primul restructurat, băncile au fost recapitalizate, piaţa de capital s-a înviorat pentru prima oară de la înfiinţare datorită afluxului de capitaluri străine, iar ritmul privatizării a fost accelerat. Cu toate acestea coaliţia majoritară acţiona centrifug, lipsind guvernul de susţinerea politică necesară unor măsuri impopulare, astfel că guvernul a căzut.
Guvernul Radu Vasile, instalat în luna aprilie 1998, nu a mai avut nici o alternativă la reforme. În 1998, dar mai ales în anul 1999, s-au luat cele mai dure măsuri reformiste. S-a ameliorat legea falimentului, astfel încât să poată fi aplicată efectiv; au fost oprite întreprinderile (în frunte cu RAFO şi PETROMIDIA) care provocau pierderi în activitatea de bază, iar sute de mii de salariaţi au fost trecuţi în şomaj prin licenţieri colective. Nu s-a mai permis producţia pe stoc şi s-au luat măsuri pentru reducerea blocajelor financiare. Timp de doi ani s-au privatizat peste 100 de întreprinderi pe lună. S-a făcut ordine în sistemul bancar, fiind declarate falimentare numeroase bănci private ce fuseseră jefuite de proprii administratori; cu BRD şi Bancpost a început privatizarea băncilor de stat, iar BANCOREX a fost „fuzionat” cu BCR. S-au acordat subvenţii producătorilor agricoli. Investiţiile străine, nesemnificative pe vremea guvernelor Roman, Stolojan şi Văcăroiu, au crescut foarte mult. Deşi economia a regresat în 1998 cu 4,8% şi cu 1,2% în 1999, schimbările produse au constituit fundamentul creşterii din anii următori.
În luna iunie a anului 1999, România a adoptat Programul Naţional de Aderare la UE, iar în decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki hotărăşte începerea negocierilor de aderare cu încă şase ţări candidate, între care şi România.
Anul 2000 este considerat momentul de revenire a economiei. Guvernul era acelaşi, dar a avut în frunte un alt prim ministru: pe Mugur Isărescu. Guvernul Isărescu a luat o singură măsură demnă de a fi reţinută şi anume a redus fiscalitatea, respectiv TVA şi impozitul pe profit, mai ales pe profitul obţinut din activităţi de export, care a fost coborât la 5%. Firesc, exporturile au explodat, devenind factorul determinant în creşterea produsului intern brut. În anul 2000 PIB-ul a crescut cu aproape 2%, pentru întâia oară pe o bază sănătoasă, într-o economie puternic restructurată, în bună măsură privatizată şi cu bănci scoase de sub comanda politicului.
Guvernul Năstase, care a administrat ţara în următorii patru ani, a continuat implementarea Programului Naţional de Aderare la Uniunea Europeană. Privatizarea, chiar dacă şi-a redus ritmul, a ajuns la marile companii: SIDEX, Banca Agricolă, ALRO, PETROM ş.a. În anul 2002 România a fost primită în NATO, ceea ce a încurajat investiţiile străine, care au crescut de la an la an. Prin achiziţii făcute în procesul de privatizare sau prin investiţii greenfield, în industrie, servicii ori agricultură, străinii au creat locuri de muncă, au generat venituri la bugetele statului, dar – mai ales – au adus o altă mentalitate, cu consecinţe în creşterea productivităţii muncii. Reducerea inflaţiei a provocat scăderea ratei dobânzilor bancare, iar românii au început să consume pe credit. Creditul ipotecar a crescut spectaculos, relansând industria construcţiilor; iar când construcţiile merg, totul merge.
În ciuda parcursului economic corect şi a creşterii PIB-ului cu 22% (până la aproape 60 mld. de euro), guvernul Năstase rămâne în percepţia publică, internă şi internaţională, ca şi cel mai corupt guvern al unei ţări care se confruntă în mod cronic cu corupţia. Dacă s-ar fi menţinut şi după alegerile din anul 2004, este puţin probabil că am fi fost primiţi în Uniunea Europeană, chiar dacă ni se acordase statutul de economie de piaţă funcţională.
Guvernul Tăriceanu este cel care a avut onoarea de a administra ţara în momentul integrării. Pe lângă succesele în combaterea corupţiei, justiţia ajungând la marii „rechini”, guvernul Tăriceanu a continuat seria privatizărilor spectaculoase cu distribuţiile de energie electrică şi de gaz metan şi cu BCR. Inflaţia este ţinută sub control şi diminuată de la an la an, moneda naţională creşte în raport cu valutele de referinţă, iar veniturile şi consumul populaţiei sporesc încet dar sigur. Fiscalitatea a fost redusă şi oarecum simplificată prin introducerea cotei unice de impozitare, iar disciplina fiscală a fost ameliorată. România a intrat în UE cu un număr de salariaţi înjumătăţit faţă de cei 8,5 milioane din anul 1989, dar Produsul Intern Brut va ajunge în anul 2007 la 100 de mld. de euro.
Privind retrospectiv, am convingerea că, în ciuda unor greşeli şi limite de acţiune, meritele principale pentru integrarea României în Uniunea Europeană revin guvernelor Radu Vasile, Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu.
11 ianuarie 2007 FOAIA TRANSILVANĂ

Romanul fata in fata cu coruptia

Integrarea în Uniunea Europeană am obţinut-o graţie unei derogări, acordate în domeniul luptei împotriva corupţiei. Aceasta înseamnă că, după ce am biruit în lupta pentru înverzirea steguleţelor roşii sau galbene şi după ce am obţinut chiar şi statutul de economie de piaţă funcţională, mai avem o restanţă. Eşecul în depăşirea ei poate activa temuta clauză de salvgardare, pe care europenii, sceptici, sau mai bine zis realişti în ceea ce ne priveşte, au introdus-o în tratatul de aderare. Situaţia este gravă, iar pericolul este mare, deoarece corupţia este o problemă de mentalitate. Mentalităţile se schimbă cel mai greu, mai ales când sunt atât de bine înrădăcinate.
Mihai Cazacu, profesor la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris, susţine că nu turcii ne-au învăţat să fim corupţi, ci ai noştri îi corupeau pe turci. De multe ori, succesiunile domnitorilor din Ţările Române aveau la bază delaţiunile boierilor şi promisiunile de sporire a birurilor. Mihai Viteazul ar fi fost un mare supralicitator, iar Constantin Brâncoveanu a plătit şi el sume enorme pentru a-l împiedica pe Dimitrie Cantemir să-i ia tronul. Exemplele sunt mai numeroase...
Nici după obţinerea independenţei nu a fost mai bine din acest punct de vedere. Caragiale nu a scris despre actuala noastră clasă politică, ci despre năravurile celei din secolul al XIX-lea. Corupţia „alor noştri” este confirmată şi în memoriile multor oameni politici din prima jumătate a secolului al XX-lea. Se pare că românii au considerat întotdeauna funcţiile din administraţia publică, la orice nivel, dar mai ales la cel de jos, ca fiind nişte sinecuri. Lucrurile s-au înrăutăţit pe măsura trecerii timpului, iar comunismul ne-a dat lovitura de graţie. Vedem astăzi că un popor care îşi extermină elitele, plăteşte multă vreme preţul. Pe lângă crimele sale sângeroase, pe lângă devastarea economiei naţionale şi sărăcirea românilor, comunismul a generalizat corupţia la nivelul întregii populaţii, coborând-o „la firul ierbii”. Un popor care decenii de-a rândul a fost obligat să corupă pentru lemnele de foc sau pentru un sac cu porumb, o bucată de unt, o felie de salam, o carte, o butelie pentru aragaz, o adeverinţă de la primărie sau de la medic, se familiarizează cu fenomenul şi crede că aşa funcţionează lumea. Pare normal să fure şi cel care are pâinea şi cuţitul, aşa că nu ne surprinde şi nu reacţionăm la scandal când mai este prins câte unul. Corupţia nu mai este apanajul potentaţilor, ci face parte şi din viaţa omului simplu. Jean-Pierre Vigroux, care a fost preşedintele Consiliului Investitorilor Străini, spunea că oriunde în lume este corupţie, dar specifică României este corupţia “măruntă”, de care te loveşti în fiecare zi.
Din păcate, corupţia este doar vârful aisbergului, partea vizibilă a problemei majore, care este criza morală profundă a societăţii noastre. Intrăm în Europa cu nişte oameni rupţi de Dumnezeu şi lipsiţi de orice fel de educaţie, religioasă sau laică. Sărbătorile creştine sunt folclorizate şi constituie doar prilejuri de îmbuibare, nu de reculegere spirituală. Cum să practici iubirea aproapelui, măcar sub forma solidarităţii comunitare, când te caracterizează zicala „Să moară şi capra vecinului!” ? Sunt prea numeroşi aceia dintre noi care admiră şmecherii şi descurcăreţii, nu valorile reale. Cred că terenul este pregătit de primele zicători care se întipăresc în mintea copiilor noştri, cele din „Amintiri din copilărie”: „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”, „Decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate” şi altele asemănătoare. Mă tem că micuţilor cititori le scapă nuanţa ironică a lui Ion Creangă.
Rupţi de proprietate în timpul comunismului, oamenii nu mai cred în legile care garantează proprietatea. Pe lângă pierderea tradiţiilor, consecinţa imediată este deresponsabilizarea, anihilarea spiritului de întreprinzător şi proletarizarea maselor de ţărani şi de muncitori. Nivelul de aspiraţie al unor astfel de oameni nu depăşeşte dorinţa de supravieţuire, iar calea lor este „descurcatul”. „S-a descurcat”, se spune despre unul îmbogăţit peste noapte. Eufemismul este confortabil şi lasă să transpară invidia. Românul practică standardele duble, scopul pare să prevaleze faţă de mijloace, iar banii, casele şi maşinile sunt singurele deziderate. Românul nu are încredere în el şi, deci, nici respect pentru sine; de aceea nu-i respectă nici pe ceilalţi, nici proprietăţile lor şi nici chiar timpul altora, pe care tind să-l irosească.
Acesta fiind nivelul la baza societăţii, marea corupţie pare firească. Din păcate, la noi a fost organizată chiar de exponenţii forţelor care ar fi trebuit să o combată. Ofiţerii fostei Securităţi au iniţiat jaful sistematic încă din primele zile de după căderea comunismului. Ei şi nomenclaturiştii din eşaloanele doi şi trei ale PCR au acţionat în stil mafiot, construind reţele ce şi-au împărţit economia naţională aşa cum s-ar împărţi o portocală în clini. Băncile şi întreprinderile economice, toate aparţinând statului, au fost golite de resurse, iar apoi cumpărate pe nimic. Acum vreo 12 ani se vorbea cu cinism despre admiterea corupţiei ca metodă - neoficială, dar reală – de privatizare. Adevărul este că înainte de a se vinde întreprinderile, li s-au “privatizat” câştigurile. Totul a fost securizat prin coruperea actului de justiţie. Privind astăzi tabloul societăţii româneşti vedem că toate punctele nodale sunt ocupate de componenţii cupolelor mafiote. Ei sunt uşor de identificat. Sunt oamenii politici longevivi pentru că au fost protejaţi, sunt mogulii presei, sunt liderii pereni ai sindicatelor, sunt miliardarii gonflaţi prin afaceri cu statul, sunt ofiţerii acoperiţi din fruntea sistemului bancar, sunt magistraţii propulsaţi tot mereu în funcţii de conducere, sunt şefii companiilor naţionale, sunt funcţionarii superiori din administraţia publică ş.a.m.d.
Într-o societate coruptă de sus până jos, degeaba vorbim mereu despre reforma morală a clasei politice. Salvatoare nu poate fi decât reforma morală a naţiunii, pentru că ea conţine toate relele; politicienii doar le evidenţiază. Ei nu pot fi mai buni decât poporul din care provin şi pe care-l reprezintă. Oricare ar fi sistemul electoral, pe listă sau uninominal, compoziţia morală a parlamentului nu se va ameliora până nu se schimbă în bine moralitatea bazei de selecţie. Dar cine să o facă? Aici ajungem la cauza cauzelor: dacă turma o ia pe arătură, oare nu păstorul este de vină? Privind în jur, vedem că în plan moral sistemul comunist a avut efecte mult mai devastatoare în ţările ortodoxe. Bulgaria, Moldova şi Rusia sunt “competitoarele” noastre în planul corupţiei la nivel european. Nu ortodoxia, ci slăbiciunile instituţionale ale bisericii ortodoxe autocefale par să explice criza morală profundă din aceste ţări.
Reforma morală a naţiunii trebuie să înceapă cu reforma bisericii. Reforma trebuie să pornească de la capul bisericii, să coboare la baza ei şi să urce în societatea românească. Doar cu învăţători mai buni, care să ne facă să uităm o altă vorbă de-a noastră – “Fă ce zice popa, nu ce face popa!” – românii pot depăşi criza morală în care se complac astăzi. După aceea totul va veni firesc: repere morale corecte, autentice elite profesionale, şcoală bună şi profesori devotaţi, responsabilitate şi spirit de întreprinzător renăscute, productivitate şi un trai mai bun. Abia atunci vom depăşi statutul de “aderaţi” şi ne vom simţi Aacasă în Uniunea Europeană, pentru că vom fi cu adevărat integraţi.
FOAIA TRANSILVANĂ 12 aprilie 2007

Omul Nou

Comunismul ne-a intrat în oase sub forma egalitarismului şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost destul, a exacerbat toate trăsăturile negative specifice naţiei. Ne-am obişnuit să gândim ceva, să spunem altceva şi să facem cu totul altceva. Cu toate acestea, nu suntem dispuşi să ne asumăm consecinţele propriilor alegeri. Dacă trăim rău, alţii sunt de vină, nu noi, cei care am făcut alegeri greşite. În timp ce alte popoare au sărbătoarea naţională de ziua independenţei sau a proclamării republicii, noi am ales ziua unirii, dar nu suntem solidari şi nu avem un minim spirit comunitar. Nu avem repere morale şi nu ne respectăm unii pe alţii. Suntem mai degrabă superstiţioşi, decât credincioşi. Mergem la biserică, însă nu respectăm canoanele, iar sărbătorile creştine le-am folclorizat. Nu avem proiecte comune. Singurul proiect la nivel naţional este cel de integrare în structurile euro-atlantice, care nu este un proiect românesc, chiar dacă ne convine şi îl susţinem. Mă întreb dacă mai suntem un popor sau am devenit o populaţie; îmi este frică să accept că lui Ceauşescu i-a reuşit proiectul cu „omul nou”.
Bătrânii aveau o vorbă înţeleaptă: „un lucru bun nu te întreabă nimeni în cât timp l-ai făcut”. Noi am uitat-o, ba mai rău, am înlocuit-o cu: „merge şi aşa”. Din păcate, cred că astăzi nimic nu ne defineşte mai bine decât această expresie. Trăim în epoca lui „merge şi aşa”. Dar merge? Eu cred că nu. Noi, românii, părem să nu înţelegem că înşelându-i pe alţii, ne înşelăm pe noi. Dacă nu mătur bine strada, dacă nu strâng destul şurubul, dacă nu respect reţeta, dacă nu predau conştiincios lecţia, dacă, în general, nu-mi fac riguros datoria, va avea de suferit şi calitatea vieţii mele, nu numai a celorlalţi.
Mă întreb dacă arhitecţii care au proiectat cartierul Mănăştur au vreo problemă de conştiinţă când îl străbat. Mă întreb dacă inginerii de drumuri şi poduri roşesc când văd că asfaltul de pe poduri este distrus în fiecare iarnă - doar în România, nu şi în ţările situate mai la vest; sau când văd că nu sunt în stare să menţină asfaltul de-a lungul şinelor de tramvai – doar în România, nu şi în ţările situate mai la vest. Mă întreb dacă funcţionarii serviciilor de urbanism din primăriile din România se simt responsabili pentru caracterul alienant al noilor cartiere. Mă întreb cum pot să doarmă bine judecătorii care „trântesc” procesele, ori procurorii care construiesc cazuri la comandă politică. Mă întreb ce are în suflet un medic care condiţionează actul medical de primirea plicului cu bani. Iar şirul întrebărilor poate continua...
Când germanii de la CONTINENTAL au inaugurat fabrica de anvelope de la Timişoara, şeful lor a spus, în prezenţa primului ministru român, că este bucuros că a reuşit în ciuda tuturor dificultăţilor. Din punctul lor de vedere, cel mai greu le-a fost să-i dezbare pe români de două expresii caracteristice: „nici o problemă, mâine!” şi „merge şi aşa!”. Muncitorii români au râs, însă nemţii, nu. Se impuseseră, dar erau la capătul puterilor. Cred că investiţiile străine din economia noastră au fost binevenite nu numai din perspectiva capitalurilor aportate, ci, mai ales, pentru că au impus o altă mentalitate, o altă atitudine faţă de muncă, în general, şi faţă de datoria fiecăruia, în particular. Lecţia o deprind şi cele peste două milioane de români care lucrează peste hotare; şi tinerii care se angajează în sectorul privat, fără să fi lucrat la stat. Cel mai greu le este să se schimbe celor care s-au nărăvit în timpul comunismului.
Caracteristic, „omul nou” aşteaptă să vadă ce capătă de la ţara lui, iar dacă nu este mulţumit, pleacă. Nici o clipă nu-şi pune problema ce dă el ţării. De fapt, nu este vorba despre ţară, ci despre oamenii ei, despre noi, românii. Este vorba despre solidaritate. Dacă fiecare dintre noi am lucra cu gândul că o facem şi pentru ceilalţi, altfel ar arăta România şi altfel ar trăi românii. Este vorba despre patriotism. Din păcate, patriotismul nostru este mai degrabă retrospectiv. Suntem mândri nu de realizările noastre, ci de faptele înaintaşilor. Personalităţile reprezentative ale istoriei noastre sunt scutul după care ne ascundem propria indolenţă. Încercăm zadarnic să ne legitimăm prin înaintaşi, iar pe aceia dintre noi care sunt gata de sacrificiu îi preferăm (vorba lui Andrei Pleşu) ca statui şi portrete în manuale, pentru că, în viaţă fiind, ne irită, sunt prea radicali, nu au simţul realităţii, nu vor să priceapă că „nu năvălesc turcii”, ori că lucrurile se pot aranja şi, deci, este o prostie să te lupţi cu morile de vânt.
Un citat din Elisabeta Rizea este elocvent: „Noi ne spuneam că luptăm pentru popor. Sus, în munţi, mâncam frig, foame, alergătura, frică şi gloanţe. Jos, amestecat cu securiştii din el, cu comuniştii din el, cu ruşii, poporul – pentru care noi luptam – îşi tăia porcul, sărbătorea Crăciunul, Paştile, îşi vedea de treabă, făcea copii la beţie şi, atunci cand coboram să mai facem rost de un cartof, de o slănină, de pâine, poporul, pentru care noi credeam că luptăm, ne vindea la jendari”. Se vede că „omul nou” nu-i chiar atât de nou...
93,7% dintre noi suntem mândri pentru că suntem români. Mândria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămâne ceea ce este de multa vreme: un drog, un somnifer şi un text de muzică populară. România are nevoie de un om cu adevărat nou!
FOAIA TRANSILVANĂ din data de 19 aprilie 2007

Noi şi aşezările noastre

Se spune că românii sunt oameni aşezaţi. ‘Om fi. Dar în privinţa modului în care ne aşezăm şi a felului în care arată aşezările noastre, este mult loc de mai bine... Călătorul într-o ţară străină remarcă mai întâi condiţiile naturale, de relief şi climă, iar apoi, observând localităţile, încearcă să-şi formeze o părere despre locuitori. Sunt ţări frumoase, precum Austria, în care construcţiile oamenilor se integrează perfect în ambientul natural, pe care nu numai că nu-l deranjează, dar parcă îl pun şi mai bine în evidenţă.
Sunt şi ţări cu un relief anost, ca Olanda, de pildă, unde tot ce este interesant de văzut este făcut de mâna omului. Şi sunt şi ţări ca România, dăruită de Dumnezeu cu munţi frumoşi, cu dealuri împădurite, cu câmpii mănoase, cu râuri şi lacuri, cu Dunărea şi delta sa fabuloasă, cu Marea Neagră, dar... populată de nişte oameni care par să nu fie în stare să trăiască în armonie cu frumuseţile naturii. Din punct de vedere geografic, ne situăm exact în mijlocul continentului, dar la marginea răsăriteană Uniunii Europene. Oricine poate vedea acest lucru privind o hartă. Vizitându-ne aşezările însă, va descoperi că suntem tot la margine - ca să nu spun la limită - şi din perspectiva civilizaţiei.
Localităţile româneşti seamănă între ele până-ntr-atât încât ne vine greu să le deosebim. Dacă am fi abandonaţi într-un cartier de blocuri, ne-ar fi imposibil să ştim dacă suntem în Iaşi, Cluj, Craiova, Bucureşti sau altundeva. Cartiere alienante, construite deliberat pentru anihilarea personalităţii oamenilor, supravieţuiesc multă vreme comunismului şi îşi pun în continuare amprenta asupra locuitorilor lor. Efectul esenţial constă în omogenizarea socială, pentru care, de altminteri, au fost în mod deliberat concepute. Locatarii lor reacţionează similar la manipulările politice la care sunt supuşi astăzi, la fel ca şi ieri. Şi totuşi, nu sunt solidari între ei. Nici nu-i de mirare. Mizeria condiţiei locative, manifestă sub aspectul suprafeţei, al temperaturii din camere, al zgomotelor de la vecini, al transportului în comun, al acceselor rutiere meschine, al lipsei parcărilor şi locurilor de joacă, toate acestea la un loc şi zi de zi, marchează atitudinea şi explică mina posomorâtă, încrâncenată chiar, a acestor oameni, care constituie majoritatea cetăţenilor din mediul nostru urban. Dezinteresul şi incompetenţa administraţiei publice îi obligă să caute soluţii pe cont propriu. Însă soluţiile individuale sunt costisitoare şi nu pot fi decât parţiale. De multe ori sunt şi greşite...
Dacă blocurile comuniste le fac ruşinos de asemănătoare, oraşele noastre se deosebesc între ele prin clădirile şi zonele vechi. În această privinţă sunt deosebiri majore între Ardeal (care a mai fost în "Europa") şi Vechiul Regat, unde doar Bucureştiul şi Iaşiul au mai mult decât unele clădiri emblematice, reuşind să păstreze câteva cartiere ce vorbesc frumos despre românii altor timpuri. Transilvania stă mai bine. Farmecul oraşelor transilvane se datorează zonelor centrale vechi, construite anterior betoanelor armate comuniste. Inima lor este vechea cetate, din care au mai rămas fragmente de ziduri şi câte o poartă sau un bastion. Între zidurile vechi se află bisericile, clădirile administrative, câteva palate, casele notabilităţilor de pe timpuri, iar în jur sunt cartierele construite până la al doilea război mondial. Braşovul, Sibiul, Sighişoara, Clujul, Bistriţa, Alba Iulia sunt oraşe frumoase, fiecare în felul său. Meritele nu revin românilor ardeleni, pentru că burgurile sau oraşele-cetate din Transilvania au fost construite de saşi şi dezvoltate apoi de unguri.
Deosebirile dintre noi şi regăţeni sunt vizibile şi la sate. Aici, în Ardeal, se observă cu uşurinţă mentalităţi diferite. Satele săseşti şi ungureşti s-au dezvoltat în jurul unei pieţe centrale, în mijlocul căreia este - întotdeauna! - biserica, de multe ori, biserica-cetate. În jurul bisericii sunt cele mai mari şi mai frumoase dintre case; sunt casele fruntaşilor comunităţii. Uliţele pleacă din piaţa centrală spre marginea satului. O astfel de structurare demonstrează importanţa acordată de oameni bisericii şi respectul pentru ierarhiile sociale. Cu totul altfel arată satele româneşti. Sunt lungi, cu casele aliniate la drumul principal, având, de regulă, câte un colţ împins în faţă, spre drum. Biserica este clădită undeva în spate, pe o înălţime dacă se poate, într-o poziţie dominatoare. Nu au trotuare, fiecare rezolvându-şi doar ieşirea carului din propria curte. În această privinţă, satele ardelene româneşti seamănă mult cu cele regăţene şi reflectă acelaşi tip de mentalitate: frică de Dumnezeu, dar nici un respect pentru celălalt, pentru ierahie ori pentru comunitate.
Să încercăm să ne vedem prin ochii unui turist european. Oare ce înţelege el văzând cartierele de blocuri din prefabricate de beton? Sau privind casele nou construite, cu camere mici, dar multe, ca să ne "răzbunăm" pe apartamentul mic de la bloc? Sau din acoperişurile cu cât mai multe pante şi intersecţii aberante, de parcă-s hulubării? Cum ne judecă văzând cabinele telefonice devastate, banchetele scrijelite din mijloacele de transport în comun, capacele de canal furate, sticlele din plastic de pe râuri, pungile indestructibile agăţate pe buruieni, câinii vagabonzi, agresivi pentru că sunt flămânzi, mizeria closetelor noastre publice, drumurile proaste şi - firesc - privirile noastre mohorâte?
Trăim cum trăim pentru că suntem într-un permanent conflict: fiecare cu fiecare şi fiecare cu (aproape) toţi ceilalţi. Nu putem să ne împăcăm cu ceilalţi, pentru că nu suntem împăcaţi cu noi înşine. Iar aceasta se vede; se vede din privirile noastre, din casele noastre, din oraşele noastre...
FOAIA TRANSILVANĂ 26 aprilie 2007

Privatizarea SNTR , tutun, terenuri, procese şi corupţie


În ţările române, cele mai vechi însemnări cu privire la fumat datează din anul 1722. În perioada interbelică tutunul era monopol de stat, iar Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României deţinea 6 manufacturi de tutun, un institut de cercetare şi 12 inspectorate care supravegheau cultura şi fermentarea tutunului. Fabricile de ţigarete se aflau la Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Sf. Gheorghe. Centrala Industriei Tutunului din timpul comunismului, a devenit în anul 1990, printr-o hotărâre de guvern, Regia Autonomă a Tutunului din România. În vederea privatizării, regia a fost transformată în anul 1997 în Societatea Naţională Tutunul Românesc (SNTR). SNTR era organizată ca o societate comercială pe acţiuni şi avea 18 subunităţi la nivel naţional, dintre care 8 fabrici de fermentare a tutunului, 6 fabrici de ţigarete, o Staţiune Centrală de Cercetare pentru Cultivarea şi Industrializarea Tutunului, o fabrică de piese şi câteva mii de salariaţi.
Industria tutunului este rentabilă oriunde în lume, dar în lipsa investiţiilor, cu un management dezinteresat, ca „la stat", şi cu competitori care au dus la pierderea monopolului, cota de piaţă a SNTR a scăzut până la 15%. Declinul s-a accentuat după anul 1997, odată cu intrarea pe piaţă, ca producători, a multinaţionalelor British American Tobacco, Philip Morris şi JTI. Cu siguranţă că nu întâmplător, odată cu apariţia concurenţei, ministerul finanţelor a început să adopte politici aberante (ca să nu le spun corupte) de accizare mai severă a ţigărilor ieftine, favorizându-i pe cei puternici. SNTR a ajuns să acumuleze datorii faţă de bugetele statului, iar în anul 2000 Ministerul Agriculturii a iniţiat procesul de privatizare a SNTR.
Potenţialul de creştere a pieţei româneşti ar fi trebuit să stârnească interesul multor investitori la privatizare. Totuşi, nu a fost aşa, deoarece s-au prezentat doar doi ofertanţi: compania grecească Leaf Tabacco Michailides şi o puternică firmă românească, Interagro SA, care controlează, între altele, rafinăria ASTRA, societatea de asigurări ASIROM SA, câteva combinate de îngrăşăminte chimice şi câteva comcerealuri.
Licitaţia a fost adjudecată de Interagro, care a oferit 40 milioane dolari pe pachetul de acţiuni şi a acceptat să asume plata datoriilor de 55 milioane dolari ale SNTR. Compania Leaf Tabacco Michailides, a cărei ofertă a fost de numai 32 milioane dolari, a contestat rezultatul invocând neprimirea certificatului fiscal, prin care, conform legii privatizării, ministerul finanţelor cuantifica valoarea exactă a datoriilor societăţii privatizate. Grupul de presă Intact, al lui Dan Voiculescu, a pornit o campanie devastatoare împotriva ministrului agriculturii, Ioan Avram Mureşan, iar Curtea de Apel a anulat privatizarea. Dată fiind virulenţa campaniei de presă, par să fie credibile informaţiile cu privire la interesul d-lui Voiculescu faţă de activele imobiliare extrem de valoroase ale SNTR; în orice caz, imaginea ministrului nu este recuperată nici până astăzi.
Până să se pronunţe instanţele judecătoreşti, adjudecătoarea Interagro a plătit un avans de 10 milioane dolari ministerului agriculturii. Caz singular în privatizările din România, după anularea licitaţiei, statul nu a rambursat banii! Pentru a şi-i recupera, Interagro a dat statul în judecată. Evident, a câştigat. Dar justiţia este lentă şi din nou a trecut un timp, în care - sub administrarea noului acţionar - stocurile SNTR au scăzut, iar datoriile au crescut cu cca 20 milioane dolari. Prin sentinţă, Interagro a obţinut nu numai recuperarea celor 10 milioane plătite în avans, ci şi dobânzi şi penalităţi. Guvernul Năstase a evitat să plătească sumele datorate şi - în decembrie 2001 - a încheiat un contract de stingere a datoriei. In schimbul datoriei de 210 miliarde lei, ministerul ceda către SC INTERAGRO SA 1.591.778 acţiuni, reprezentând 53,72% din SNTR. Incredibil, dar adevărat: Interagro, care acceptase să achite 40 milioane dolari pentru SNTR, obţine controlul absolut cu doar un sfert din sumă! Lucrurile nu s-au oprit însă aici. SNTR a dus-o rău sub administrarea Interagro. Presa a scris despre sifonarea profiturilor în firmele de distribuţie, iar informaţiile au fost confirmate de raportul Curţii de Conturi. Compania s-a afundat şi mai tare în datorii: între mai 2000 şi decembrie 2003, datoriile SNTR au crescut de la 55, la 122 milioane dolari! Dar tandemul Muşetescu & Năstase au „depanat-o" din nou.
Legea nr. 137 prevedea posibilitatea ca guvernul să treacă la datoria publică datoriile unor societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, „în vederea privatizării". Deoarece SNTR avea capital majoritar privat şi nu se încadra în prevederile legii, au inversat raportul dintre acţionari, prin majorarea capitalului social cu contravaloarea unor terenuri ale statului. Astfel, statul a ajuns să deţină 56,4% din acţiuni, iar SNTR a fost trecută de la ministerul agriculturii la APAPS, pentru privatizare „transparentă". Pentru „mărirea şanselor de reuşită a privatizării", SNTR a fost scutită de plata datoriilor de 122 milioane dolari! După preluarea de către APAPS, producţia - oprită din cauza datoriilor - a fost reluată prin repunerea în funcţiune a fabricilor de la Bucureşti, Sf.Gheorghe şi Tg.Jiu. Fabricile de ţigarete de la Râmnicu Sărat, Timişoara şi Iaşi au rămas închise. În ianuarie 2004, guvernul a anulat şi datoriile faţă de bugetul de stat acumulate în anul 2003.
A treia privatizare a SNTR s-a perfectat în luna ianuarie 2004. Consorţiul Tobacco UE/2003, format din firmele CTS, din Italia, şi Galaxy Energy International, înregistrată în Insulele Virgine, a plătit suma de 1,6 milioane euro pentru pachetul de 56,4% al APAPS, a acceptat să achite 11 milioane dolari în contul datoriilor şi să investească 5 milioane dolari în companie. SNTR şi-a schimbat numele în GALAXY TOBACCO. Totalul (!) tranzacţiei este ridicol de mic, deoarece numai terenul de 6,6 ha al fabricii de ţigarete din Bucureşti valorează de 5 ori mai mult! Prin contract, timp de cinci ani, trebuiau să fie păstraţi cei 1700 de angajaţi; totuşi, astăzi numărul lor a scăzut sub 500.
CTS este o firmă italiană cu tradiţie în industria tutunului, desfăşurând activităţi în domeniu încă din secolul trecut. CTS deţine suprafeţe importante atât în Italia, cât şi în ţări din Europa de Est, inclusiv în România unde, prin firma "Tiber Tobaco" din Arad, cultivă tutun pe suprafeţe importante. În ultimii ani, producţia de tutun realizată în România a fost procesată la fabrica de ţigarete a SNTR de la Râmnicu Sărat. Despre Galaxy Energy International, înregistrată într-un paradis fiscal, nu se ştie nimic, dar presa susţine că în spatele off-shore-ului se află tot Ioan Nicolae, patronul Interagro.
În ceea ce priveşte viitorul, Galaxy Tobacco doreşte să nu se limiteze la ţigările ieftine, ci să producă şi pe segmentele medium si premium. De asemenea, compania este producător de ţigarete biologice, cu filtru ce reduce temperatura. Galaxy Tobacco este pe cale de a fi acreditată de către UE. Datorită costurilor reduse, ţigările româneşti se exportă în cantităţi tot mai semnificative, încasările depăşind 6 milioane euro pe lună.
Piaţa internă este şi ea în creştere: în anul 2006, ţigările au ocupat primul loc în topul celor mai vândute bunuri de larg consum, ajungând la o valoare de aproximativ 1,22 miliarde de euro, cu o creştere anuală de 15%. Românii au dat pe ţigări cât pentru bere, băuturi răcoritoare carbonatate şi apă minerală, la un loc.
Privatizarea SNTR, prin felul în care a fost făcută, a constituit unul dintre motivele pentru care guvernul Năstase a fost considerat corupt. Reprezentanta de la Bucureşti a Fondului Monetar Internaţional a afirmat că privatizarea Societăţii Naţionale Tutunul Românesc este "controversată, deoarece a fost organizată în mare grabă, fără competiţie şi fără o evaluare clară a companiei". Putem vedea că are perfectă dreptate, comparând termenii celor trei privatizări:
- I.A.Mureşan: 40 milioane dolari - preţul acţiunilor, plus asumarea de către cumpărător a plăţii datoriilor de 55 milioane dolari;
- Ovidiu Muşetescu: 10 milioane dolari pentru 54% din acţiuni, plus anularea unor datorii de 122 milioane dolari;
- Mircea Ursache: 1,6 milioane dolari - preţul acţiunilor, plus achitarea unor datorii de 11 milioane dolari.
Mă întreb de ce ministrul Mureşan a fost răstignit în presă, iar Muşetescu şi Ursache au fost cruţaţi?!? Răspunsul necesită o analiză mai atentă a patrimoniului imobiliar al SNTR şi - mai ales - a beneficiarilor lui.
Sursa :BURSA, 15 mai 2007

Afacerea ROMPETROL

Compania a fost înfiinţată în anul 1974 şi a avut ca obiect de activitate comerţul exterior cu produse petroliere. Personalul său era format aproape în exclusivitate din ofiţeri de securitate, iar activitatea sa era controlată în mai mare măsură de către Securitate, decât de ministerul comerţului exterior. Ca şi toate celelalte firme de comerţ exterior, s-a privatizat repede (în anul 1993), prin metoda MEBO, în favoarea gradaţilor săi salariaţi. Se vede că nu s-au înţeles la fel de bine ca atunci când acţionau la ordin, pentru că cifra de afaceri a scăzut, iar businessul cel mai mare l-au făcut la vânzarea concesiunii libiene către o companie spaniolă. Rămâne un mister cum de, imediat după aceea, toţi acţionarii (gradaţi, pentru că se ştie, asta-i pe viaţă) s-au hotărât, ca la un semn, să-şi vândă participaţiile lui Dinu Patriciu. Oricum, era deja de notorietate că un grup condus de Dinu Patriciu încearcă să cumpere PETROMIDIA, scop pentru care înfiinţase o companie "americană", PETROMIDIA USA. Aceasta nu a convins FPS-ul în anul 1997, astfel încât s-a ales un alt vehicol, construit pe scheletul ROMPETROL SA.

Odată cumpărat, ROMPETROL a fost cosmetizat printr-o structură extrem de stufoasă a acţionariatului, mai ales de off-shore-uri (vezi caseta alăturată) şi a fost mutat în Olanda. Ca şi în cazul RAFO, nimeni nu se întreabă de ce oare declaratul acţionar majoritar, Dinu Patriciu, nu s-a înregistrat ca atare în mod explicit?!? De ce a utilizat toată această încrengătură de companii şi fundaţii, cu proprietari nedetectabili?!? Câţi şi mai ales CINE se ascunde în felul acesta? De ce singurul partener la vedere este fiul unui fost director al CIA? Probabil că nu vom şti niciodată. În orice caz, respectivii şi-au făcut datoria faţă de ROMPETROL BV. Cum altfel s-ar putea explica sprijinul de care s-a bucurat "grupul" pentru a creşte? Cum altfel s-ar fi obţinut finanţările substanţiale necesare? Pentru că acum zece ani, Dinu Patriciu nu era un om bogat.

Acţionariatul ROMPETROL BV din anul 2000:
THE ROMPETROL GROUP BV este o companie olandeză, care avea ca asociat unic Romania Fund Investments SARL, din Luxemburg, care - la rândul ei - era deţinută de DANAMA FOUNDATION (36,6%), TUDORI FOUNDATION (36,6%), ambele din Vaduz-Liechtenstein, ROMANIA AND MOLDOVA DIRECT FOUND (24,7%), din Cayman Islands şi managementul companiei (3,2%). Obrazul combinaţiei de off shore - uri era salvat de participaţia International Finance Corporation-The World Bank (48,4%) şi a DEG-Deutsche Investions und Entwicklungsgeseltschaft Gmbh (12,9%) în acţionariatul lui ROMANIA AND MOLDOVA INVESTMENTS FOUND. THE ROMPETROL GROUP BV Rotterdam era acţionar majoritar la SC ROMPETROL SA România (84,59%), la SC ROMPETROL RAFINARE VEGA SA Ploieşti (78,26%), SC ROMPETROL DISTRIBUŢIE SA Luduş (75%), SC ROMPETROL DOWNSTREEM SA (94,99%), la SC PETROS SA Ploieşti (70,40%) şi la SC PALPLAST SA Sibiu (86,17%).

http://www.pntcd.ro/radu-sarbu/jurnal/2007-06-06/articol/oligarhia-si-alternanta-la-putere va lamureste cu privire la ce s-a intamplat.


Neamul nostru romanesc