Sistemul ticăloşit nu trage cu praştia după bătrâni, ci fură în mod organizat banul public. De fapt, sintagma defineşte oligarhia care s-a articulat, cu iuţeala fulgerului, imediat după prăbuşirea comunismului, din doi părinţi odioşi: partidul comunist şi Securitatea care l-a ţinut la putere. Carne din carnea lor, sânge din sângele lor, spirit din spiritul lor, oligarhii noştri nu puteau să aibă alte apucături decât cele moştenite în virtutea unei eredităţi atât de încărcate. Serviciile succesoare fostei Securităţi i-au asigurat infrastructura, iar când afirm acest lucru nu mă refer doar la ofiţerii activi, ci - în egală măsură - şi la cei acoperiţi. Dacă la început serviciile hotărau cine (dintre cei trimişi sub acoperire în „civilie") să se îmbogăţească cu banul public, astăzi raportul de forţe s-a inversat. Cei „din afară", cei cu bani îşi promovează oamenii în servicii şi în funcţiile de conducere neexpuse fluctuaţiilor politice din ministere şi din celelalte instituţii ale statului, iar politicienii de prim plan au imagine bună numai în măsura în care sunt obedienţi. În aceste circumstanţe, nu este de mirare că sunt iniţiate şi fructificate afaceri enorme în detrimentul interesului public. Procesul de privatizare a redus substanţial ponderea întreprinderilor care pot fi căpuşate doar pentru că sunt ale statului, adică mai degrabă ale nimănui, decât ale tuturor. Multe dintre ele au fost privatizate abia când ajunseseră de facto în stare de faliment, pentru a externaliza problema - cu toate complicaţiile socio-politice - şi pentru că nu mai era nimic de furat. A fost cazul băncilor (cu excepţia BCR), jefuite ca-n codru, reanimate cu bani publici şi date pe nimic unora care, administrându-le onest, le-au făcut extrem de profitabile. A fost şi cazul industriei metalurgice, cu excepţia performantei ALRO, aparent cedată (tot pe nimic!) la bună înţelegere colegilor ruşi. Sistemul ticăloşit s-a despărţit cu greu de bucăţele consistente, precum PETROM şi câteva distribuţii de energie electrică ori de gaz. Nu a avut ce face, pentru că altfel nu am fi fost admişi în Uniunea Europeană... Atâta doar că, după aderare, marile privatizări au început să fie amânate şi - până la urmă - stopate complet. Iar ceea ce se pregăteşte în domeniul energiei pare să fie un start în contrasens. În anul 1998 a început restructurarea sectorului energetic, prin transformarea regiei mamut RENEL în mai multe companii, dintre care cea mai importantă, CONEL, îngloba producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea energiei electrice. Apoi, CONEL a fost „spart" în mai multe bucăţi: de producţie - Hidroelectrica, Termoelectrica, Nuclearelectrica, Electrocentrale Bucureşti, complexurile energetice de la Craiova, Turceni şi Rovinari, o companie de transport, Transelectrica şi opt de distribuţie - Electrica (Moldova, Muntenia Sud, Muntenia Nord, Oltenia, Transilvania Nord, Transilvania Sud, Dobrogea, Banat). Dintre toate acestea, s-au privatizat patru distribuţii şi mai multe hidrocentrale de capacitate mică. Restul a rămas neatins, dar numai sub raportul privatizării, pentru că producţia de megawaţi-oră este căpuşată... energic! Cifrele din tabelul de mai jos sunt elocvente! Putere instalată (MW) Număr salariaţi Cifra de afaceri (mld. lei) Profit net (mil. lei) Hidroelectrica 6.325 5.250 2,0 25 Complex Turceni 2.310 3.906 1,6 40 Complex Rovinari 1.320 3.862 0,8 110 Hidroelectrica, cel mai ieftin producător, are cea mai mare putere instalată, cea mai mare cifră de afaceri, dar cel mai mic profit! Practic este imposibil! Aşa că nu se poate să nu ne punem întrebarea: unde o fi ajuns profitul real rezultat din comercializarea energiei hidroelectrice?!? Mai mult decât atât, contractele au fost astfel încheiate încât, în anii secetoşi, când Hidroelectrica nu a reuşit să producă megawaţii-oră contractaţi, a fost obligată să cumpere energie scumpă de la Termoelectrica şi să o revândă ieftin clienţilor săi privilegiaţi. Afacerea este imensă, dar preşedintele Băsescu şi presa s-au mulţumit să-i numească „băieţi deştepţi" pe beneficiarii contractelor cu Hidroelectrica... Dacă privatizările ar continua, numărul şi valoarea contractelor respective ar scădea. Singura apărare este şi foarte simplă: blocarea privatizării! Iar guvernul, care numai liberal nu se comportă, pare să accepte. Ideea a fost lansată în plină perioadă electorală, când atenţia tuturor este bine distrasă de circul de campanie (sau „campanie de circ"?). Proiectul sistemului ticăloşit constă în reconstruirea unui CONEL mai mic, în care Electrica, cu cele patru distribuţii neprivatizate, să absoarbă Hidroelectrica şi complexurile energetice de la Turceni şi Rovinari. Iniţiativa a stârnit critici atât din partea Comisiei Europene, cât şi de la Banca Mondială. Directorii companiilor care ar urma să fie absorbite au aflat despre perspectivă din presă, ceea ce confirmă că toată construcţia emană din laboratoarele „băieţilor deştepţi" ai oligarhiei naţionale. Argumentele invocate public sunt slabe: ţărişoara ar avea nevoie de o companie puternică, care să aibă costuri de producţie mai mici, datorită integrării pe verticală şi o pondere de 50% pe piaţa naţională. Abia apoi, peste câţiva ani, ar urma să fie scoasă la privatizare, dar parţial şi numai pe bursă. Cum se reduc costurile sub administrarea statului s-a văzut la „perla coroanei", PETROM, care a fost iertată de datorii de câteva sute de milioane de euro pentru a putea fi privatizată, atât de rentabilă fusese pentru oligarhie. Pe când eram preşedintele Consiliului de Administraţie al FPS, rinocerii din ministerul industriilor au încercat în două rânduri să blocheze privatizările din siderurgie prin astfel de „strategii". Îmi amintesc că au propus ca toate combinatele siderurgice din România să se unească într-o unică companie, pentru „rentabilizare". Vă puteţi imagina că aceasta ar fi fost neprivatizabilă (patriotic corect, doar oţelul este „strategic"!), singurii care ar fi putut-o eventual cumpăra fiind ruşii. Poate că asta se şi dorea?!? Revenind la prezent şi la energia electrică, trebuie să conştientizăm că vorbim despre o piaţă care anul acesta depăşeşte patru miliarde de euro, sumă comparabilă cu fondurile europene care ne sunt alocate. Atunci nu este de mirare că „băieţii deştepţi" se îngrijesc să-şi mai pună deoparte încă o halcă din energia electrică. Foarte recent, guvernul a aruncat în aer negocierile cu investitorii chemaţi chiar de el să participe la construirea reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă, pentru că, brusc şi fără explicaţii, a hotărât să majoreze propria participaţie, de la 20% la 51%! Se vede treaba că în 20% nu „încăpea" toată clientela. Unii dintre partenerii străini s-au retras, alţii „analizează" noile circumstanţe, dar un lucru este cert: lucrările nu vor mai putea începe anul acesta, iar alegerile vor prelungi amânarea lor. Varujan Vosganian nu a scos nici un cuvinţel despre sursele de finanţare ale guvernului, ori străinii fuseseră chemaţi tocmai pentru că nouă nu ne ajung banii pentru tot ce este de (re)construit în ţara aceasta. Lipsa totală de transparenţă nu poate decât să amplifice suspiciunile privitoare la interese oculte şi corupţie. Apucăturile acestea, caracteristice guvernelor PDSR/PSD, au fost preluate de liberali. Susţinerea parlamentară costă, iar PNL pare dispus să plătească oricât, dacă o face din bani publici. Mă întreb: până la urmă, care este preţul pe care, de fapt, noi toţi îl plătim pentru ca guvernul Tăriceanu să stea patru ani în Palatul Victoria? Câte compromisuri şi câte decizii păgubitoare pentru contribuabil mai trebuie să suportăm? Sistemul ticăloşit nu trage cu praştia după bătrâni, dar le ia banii în mod sistematic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu