Deşi nu sunt economist, am acceptat propunerea de a colabora regulat la pagina economică a FOII TRANSILVANE pentru că, în virtutea unei experienţe personale, am înţeles determinanta politică a deciziei economice, ştiu cum funcţionează mecanismele care guvernează economia românească şi cred că este bine ca „fenomenul” să fie înţeles de cât mai mulţi.
Când cetăţenii unui stat democratic încearcă să-şi amelioreze circumstanţele activităţii lor economice şi, până la urmă, condiţia materială, ei sunt nevoiţi să apeleze la pârghia politică. Vor reuşi sau nu să-şi atingă scopul, în măsura în care vor alege corect politici/programe. Din păcate, de prea multe ori şi în prea mare măsură, în perioadele electorale, atenţia românilor a fost în mod deliberat deturnată spre false probleme, astfel încât, deşi au ales de trei ori „schimbarea”, au fost de fiecare dată rapid dezamăgiţi.
Prin anii ’80, Mircea Danieliuc a făcut un film-parabolă care se numea Glissando. Acţiunea se petrecea într-un sanatoriu de nebuni, care avea la parter un cazinou. Eleganţi, jucătorii jucau sub privirile apatice ale nebunilor zdrenţăroşi, care, uneori, îi mai şi aplaudau. Filmul viza statul totalitar, dar el rămâne actual pentru că eroii şi-au păstrat rolurile şi după 1989. Să mă explic:
Dictatura a fost posibilă numai datorită aparatului represiv, în frunte cu Securitatea. Dar dictatorul a făcut un lucru elementar pentru a se proteja: a lărgit planul doi, înlocuind ierarhia cu o structură de tip cupolă. În aceste condiţii, eliminarea dictatorului a eliberat cupola de singurul şef. Chiar dacă răsturnarea lui Ceauşescu a fost iniţiată de Moscova şi înfăptuită cu ajutorul unei părţi minoritare a serviciilor secrete române (agenţii KGB şi GRU din Securitate, Armată şi din PCR), majoritatea celorlalţi a aderat, înţelegând imediat miza: nemaiavând şef, EI controlează puterea. Iar cine are puterea, controlează economia şi finanţele ţării, pe scurt, dispune de bani. EI şi-au transformat puterea poliţienească, conferită de statul totalitar, în putere financiară. După unele estimări, ţara a fost furată de aproape 100 de miliarde de dolari (Cotidianul, 16 noiembrie 2004). Priviţi clasamentul primelor 300 de averi şi veţi constata că beneficiarii tranziţiei sunt, cu puţine excepţii, “foştii ”.
Cum au procedat? Simplu! În timp ce noi ne mai uitam la televizor, ca să ne asigurăm că săracul dl. Iliescu reuşeşte să preia puterea, ei au luat bani din bănci, mai ales din BANCOREX, au deturnat contravaloarea unor exporturi realizate şi neîncasate, şi-au privatizat comerţul exterior cu beneficiile sale enorme, au provocat un proces hiperinflaţionist care a pauperizat populaţia, a decapitalizat întreprinderile şi a falimentat băncile, au căpuşat întreprinderile, întârziind cât s-a putut de mult privatizarea lor, pentru a le cumpăra apoi pe nimic.
Ştefan Andrei, ex vice-prim-ministru, responsabil cu relaţiile eonomice internaţionale, a declarat că „după 1989, în ianuarie şi februarie 1990, din BRCE au dispărut 1,8 miliarde de dolari.” (Naţional TV, 23 martie 2006). Într-un interviu, Răzvan Temeşan spunea că, “din sutele de milioane de dolari rulaţi de Securitate în exterior, au mai intrat unele tranşe doar până pe 18 ianuarie 1990. Apoi n-a mai venit nimic.” (România liberă, 15 iunie 2006). Dacă la sfârşitul lui 1989 România nu avea nici o datorie externă, ba dimpotrivă, dispunea de peste două miliarde de dolari, în toamna anului 1990 vistieria ţării era goală, iar România a contractat primele credite post-ceauşescu, pe termen scurt şi cu dobândă mare, având scadenţe copleşitoare în perioada 1997-1999.
Nimeni nu a răspuns în faţa justiţiei pentru că s-a furat cu legea în mână. Limitarea şi reducerea influenţei lor asupra actului de guvernare a constituit dificultatea esenţială a procesului de aderare a ţării la structurile euro-atlantice. Deşi România a fost până la urmă acceptată, partida nu este nici pe departe câştigată, deoarece structurile de sorginte securisto-comunistă şi-au plasat oameni în toate punctele cheie ale sistemului financiar-bancar, economic şi chiar politic. Aceştia sunt de regulă tineri, fără nici o legătură formală cu fosta Securitate, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior de elită, care controlează o bună parte din informaţiile valorificabile financiar. Ei alcătuiesc reţeaua de informatori a acestor vremuri, înlocuind vechile reţele ale statului totalitar. Astăzi, când fiecare este liber să spună ce vrea, informatorii poliţiei politice nu mai sunt necesari. După părerea mea, dosariada la care asistăm confirmă schimbul de generaţii şi de obiective în cadrul serviciilor secrete. Serveşte imaginii externe a ţării (vezi, Doamne, că românii fac în sfârşit curăţenie!), dar serveşte în şi mai mare măsură interese clientelare. Cupola funcţionează în continuare, chiar dacă o bună parte a ei a difuzat, sub formă de ofiţeri acoperiţi sau nu, în societate. Într-un interviu recent, Ioan Talpeş, cunoscător în materie, a recunoscut acest lucru.
Soluţiile nu sunt miraculoase şi nu vor veni de afară. Noi trebuie să le găsim! O societate civilă puternică şi o presă independentă sunt indispensabile. Doar aşa vom reuşi să-i facem pe europeni să-şi schimbe opinia despre noi, atât de plastic exprimată de fostul lor ambasador, dl. J. Scheele: “Corupţia este o problemă în România, care, în final, va fi rezolvată, dar numai atunci când va exista un sistem juridic şi o administraţie publică eficientă. România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.”
Deşi nu sunt economist, am acceptat propunerea de a colabora regulat la pagina economică a FOII TRANSILVANE pentru că, în virtutea unei experienţe personale, am înţeles determinanta politică a deciziei economice, ştiu cum funcţionează mecanismele care guvernează economia românească şi cred că este bine ca „fenomenul” să fie înţeles de cât mai mulţi.
Când cetăţenii unui stat democratic încearcă să-şi amelioreze circumstanţele activităţii lor economice şi, până la urmă, condiţia materială, ei sunt nevoiţi să apeleze la pârghia politică. Vor reuşi sau nu să-şi atingă scopul, în măsura în care vor alege corect politici/programe. Din păcate, de prea multe ori şi în prea mare măsură, în perioadele electorale, atenţia românilor a fost în mod deliberat deturnată spre false probleme, astfel încât, deşi au ales de trei ori „schimbarea”, au fost de fiecare dată rapid dezamăgiţi.
Prin anii ’80, Mircea Danieliuc a făcut un film-parabolă care se numea Glissando. Acţiunea se petrecea într-un sanatoriu de nebuni, care avea la parter un cazinou. Eleganţi, jucătorii jucau sub privirile apatice ale nebunilor zdrenţăroşi, care, uneori, îi mai şi aplaudau. Filmul viza statul totalitar, dar el rămâne actual pentru că eroii şi-au păstrat rolurile şi după 1989. Să mă explic:
Dictatura a fost posibilă numai datorită aparatului represiv, în frunte cu Securitatea. Dar dictatorul a făcut un lucru elementar pentru a se proteja: a lărgit planul doi, înlocuind ierarhia cu o structură de tip cupolă. În aceste condiţii, eliminarea dictatorului a eliberat cupola de singurul şef. Chiar dacă răsturnarea lui Ceauşescu a fost iniţiată de Moscova şi înfăptuită cu ajutorul unei părţi minoritare a serviciilor secrete române (agenţii KGB şi GRU din Securitate, Armată şi din PCR), majoritatea celorlalţi a aderat, înţelegând imediat miza: nemaiavând şef, EI controlează puterea. Iar cine are puterea, controlează economia şi finanţele ţării, pe scurt, dispune de bani. EI şi-au transformat puterea poliţienească, conferită de statul totalitar, în putere financiară. După unele estimări, ţara a fost furată de aproape 100 de miliarde de dolari (Cotidianul, 16 noiembrie 2004). Priviţi clasamentul primelor 300 de averi şi veţi constata că beneficiarii tranziţiei sunt, cu puţine excepţii, “foştii ”.
Cum au procedat? Simplu! În timp ce noi ne mai uitam la televizor, ca să ne asigurăm că săracul dl. Iliescu reuşeşte să preia puterea, ei au luat bani din bănci, mai ales din BANCOREX, au deturnat contravaloarea unor exporturi realizate şi neîncasate, şi-au privatizat comerţul exterior cu beneficiile sale enorme, au provocat un proces hiperinflaţionist care a pauperizat populaţia, a decapitalizat întreprinderile şi a falimentat băncile, au căpuşat întreprinderile, întârziind cât s-a putut de mult privatizarea lor, pentru a le cumpăra apoi pe nimic.
Ştefan Andrei, ex vice-prim-ministru, responsabil cu relaţiile eonomice internaţionale, a declarat că „după 1989, în ianuarie şi februarie 1990, din BRCE au dispărut 1,8 miliarde de dolari.” (Naţional TV, 23 martie 2006). Într-un interviu, Răzvan Temeşan spunea că, “din sutele de milioane de dolari rulaţi de Securitate în exterior, au mai intrat unele tranşe doar până pe 18 ianuarie 1990. Apoi n-a mai venit nimic.” (România liberă, 15 iunie 2006). Dacă la sfârşitul lui 1989 România nu avea nici o datorie externă, ba dimpotrivă, dispunea de peste două miliarde de dolari, în toamna anului 1990 vistieria ţării era goală, iar România a contractat primele credite post-ceauşescu, pe termen scurt şi cu dobândă mare, având scadenţe copleşitoare în perioada 1997-1999.
Nimeni nu a răspuns în faţa justiţiei pentru că s-a furat cu legea în mână. Limitarea şi reducerea influenţei lor asupra actului de guvernare a constituit dificultatea esenţială a procesului de aderare a ţării la structurile euro-atlantice. Deşi România a fost până la urmă acceptată, partida nu este nici pe departe câştigată, deoarece structurile de sorginte securisto-comunistă şi-au plasat oameni în toate punctele cheie ale sistemului financiar-bancar, economic şi chiar politic. Aceştia sunt de regulă tineri, fără nici o legătură formală cu fosta Securitate, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior de elită, care controlează o bună parte din informaţiile valorificabile financiar. Ei alcătuiesc reţeaua de informatori a acestor vremuri, înlocuind vechile reţele ale statului totalitar. Astăzi, când fiecare este liber să spună ce vrea, informatorii poliţiei politice nu mai sunt necesari. După părerea mea, dosariada la care asistăm confirmă schimbul de generaţii şi de obiective în cadrul serviciilor secrete. Serveşte imaginii externe a ţării (vezi, Doamne, că românii fac în sfârşit curăţenie!), dar serveşte în şi mai mare măsură interese clientelare. Cupola funcţionează în continuare, chiar dacă o bună parte a ei a difuzat, sub formă de ofiţeri acoperiţi sau nu, în societate. Într-un interviu recent, Ioan Talpeş, cunoscător în materie, a recunoscut acest lucru.
Soluţiile nu sunt miraculoase şi nu vor veni de afară. Noi trebuie să le găsim! O societate civilă puternică şi o presă independentă sunt indispensabile. Doar aşa vom reuşi să-i facem pe europeni să-şi schimbe opinia despre noi, atât de plastic exprimată de fostul lor ambasador, dl. J. Scheele: “Corupţia este o problemă în România, care, în final, va fi rezolvată, dar numai atunci când va exista un sistem juridic şi o administraţie publică eficientă. România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.”
Când cetăţenii unui stat democratic încearcă să-şi amelioreze circumstanţele activităţii lor economice şi, până la urmă, condiţia materială, ei sunt nevoiţi să apeleze la pârghia politică. Vor reuşi sau nu să-şi atingă scopul, în măsura în care vor alege corect politici/programe. Din păcate, de prea multe ori şi în prea mare măsură, în perioadele electorale, atenţia românilor a fost în mod deliberat deturnată spre false probleme, astfel încât, deşi au ales de trei ori „schimbarea”, au fost de fiecare dată rapid dezamăgiţi.
Prin anii ’80, Mircea Danieliuc a făcut un film-parabolă care se numea Glissando. Acţiunea se petrecea într-un sanatoriu de nebuni, care avea la parter un cazinou. Eleganţi, jucătorii jucau sub privirile apatice ale nebunilor zdrenţăroşi, care, uneori, îi mai şi aplaudau. Filmul viza statul totalitar, dar el rămâne actual pentru că eroii şi-au păstrat rolurile şi după 1989. Să mă explic:
Dictatura a fost posibilă numai datorită aparatului represiv, în frunte cu Securitatea. Dar dictatorul a făcut un lucru elementar pentru a se proteja: a lărgit planul doi, înlocuind ierarhia cu o structură de tip cupolă. În aceste condiţii, eliminarea dictatorului a eliberat cupola de singurul şef. Chiar dacă răsturnarea lui Ceauşescu a fost iniţiată de Moscova şi înfăptuită cu ajutorul unei părţi minoritare a serviciilor secrete române (agenţii KGB şi GRU din Securitate, Armată şi din PCR), majoritatea celorlalţi a aderat, înţelegând imediat miza: nemaiavând şef, EI controlează puterea. Iar cine are puterea, controlează economia şi finanţele ţării, pe scurt, dispune de bani. EI şi-au transformat puterea poliţienească, conferită de statul totalitar, în putere financiară. După unele estimări, ţara a fost furată de aproape 100 de miliarde de dolari (Cotidianul, 16 noiembrie 2004). Priviţi clasamentul primelor 300 de averi şi veţi constata că beneficiarii tranziţiei sunt, cu puţine excepţii, “foştii ”.
Cum au procedat? Simplu! În timp ce noi ne mai uitam la televizor, ca să ne asigurăm că săracul dl. Iliescu reuşeşte să preia puterea, ei au luat bani din bănci, mai ales din BANCOREX, au deturnat contravaloarea unor exporturi realizate şi neîncasate, şi-au privatizat comerţul exterior cu beneficiile sale enorme, au provocat un proces hiperinflaţionist care a pauperizat populaţia, a decapitalizat întreprinderile şi a falimentat băncile, au căpuşat întreprinderile, întârziind cât s-a putut de mult privatizarea lor, pentru a le cumpăra apoi pe nimic.
Ştefan Andrei, ex vice-prim-ministru, responsabil cu relaţiile eonomice internaţionale, a declarat că „după 1989, în ianuarie şi februarie 1990, din BRCE au dispărut 1,8 miliarde de dolari.” (Naţional TV, 23 martie 2006). Într-un interviu, Răzvan Temeşan spunea că, “din sutele de milioane de dolari rulaţi de Securitate în exterior, au mai intrat unele tranşe doar până pe 18 ianuarie 1990. Apoi n-a mai venit nimic.” (România liberă, 15 iunie 2006). Dacă la sfârşitul lui 1989 România nu avea nici o datorie externă, ba dimpotrivă, dispunea de peste două miliarde de dolari, în toamna anului 1990 vistieria ţării era goală, iar România a contractat primele credite post-ceauşescu, pe termen scurt şi cu dobândă mare, având scadenţe copleşitoare în perioada 1997-1999.
Nimeni nu a răspuns în faţa justiţiei pentru că s-a furat cu legea în mână. Limitarea şi reducerea influenţei lor asupra actului de guvernare a constituit dificultatea esenţială a procesului de aderare a ţării la structurile euro-atlantice. Deşi România a fost până la urmă acceptată, partida nu este nici pe departe câştigată, deoarece structurile de sorginte securisto-comunistă şi-au plasat oameni în toate punctele cheie ale sistemului financiar-bancar, economic şi chiar politic. Aceştia sunt de regulă tineri, fără nici o legătură formală cu fosta Securitate, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior de elită, care controlează o bună parte din informaţiile valorificabile financiar. Ei alcătuiesc reţeaua de informatori a acestor vremuri, înlocuind vechile reţele ale statului totalitar. Astăzi, când fiecare este liber să spună ce vrea, informatorii poliţiei politice nu mai sunt necesari. După părerea mea, dosariada la care asistăm confirmă schimbul de generaţii şi de obiective în cadrul serviciilor secrete. Serveşte imaginii externe a ţării (vezi, Doamne, că românii fac în sfârşit curăţenie!), dar serveşte în şi mai mare măsură interese clientelare. Cupola funcţionează în continuare, chiar dacă o bună parte a ei a difuzat, sub formă de ofiţeri acoperiţi sau nu, în societate. Într-un interviu recent, Ioan Talpeş, cunoscător în materie, a recunoscut acest lucru.
Soluţiile nu sunt miraculoase şi nu vor veni de afară. Noi trebuie să le găsim! O societate civilă puternică şi o presă independentă sunt indispensabile. Doar aşa vom reuşi să-i facem pe europeni să-şi schimbe opinia despre noi, atât de plastic exprimată de fostul lor ambasador, dl. J. Scheele: “Corupţia este o problemă în România, care, în final, va fi rezolvată, dar numai atunci când va exista un sistem juridic şi o administraţie publică eficientă. România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.”
Deşi nu sunt economist, am acceptat propunerea de a colabora regulat la pagina economică a FOII TRANSILVANE pentru că, în virtutea unei experienţe personale, am înţeles determinanta politică a deciziei economice, ştiu cum funcţionează mecanismele care guvernează economia românească şi cred că este bine ca „fenomenul” să fie înţeles de cât mai mulţi.
Când cetăţenii unui stat democratic încearcă să-şi amelioreze circumstanţele activităţii lor economice şi, până la urmă, condiţia materială, ei sunt nevoiţi să apeleze la pârghia politică. Vor reuşi sau nu să-şi atingă scopul, în măsura în care vor alege corect politici/programe. Din păcate, de prea multe ori şi în prea mare măsură, în perioadele electorale, atenţia românilor a fost în mod deliberat deturnată spre false probleme, astfel încât, deşi au ales de trei ori „schimbarea”, au fost de fiecare dată rapid dezamăgiţi.
Prin anii ’80, Mircea Danieliuc a făcut un film-parabolă care se numea Glissando. Acţiunea se petrecea într-un sanatoriu de nebuni, care avea la parter un cazinou. Eleganţi, jucătorii jucau sub privirile apatice ale nebunilor zdrenţăroşi, care, uneori, îi mai şi aplaudau. Filmul viza statul totalitar, dar el rămâne actual pentru că eroii şi-au păstrat rolurile şi după 1989. Să mă explic:
Dictatura a fost posibilă numai datorită aparatului represiv, în frunte cu Securitatea. Dar dictatorul a făcut un lucru elementar pentru a se proteja: a lărgit planul doi, înlocuind ierarhia cu o structură de tip cupolă. În aceste condiţii, eliminarea dictatorului a eliberat cupola de singurul şef. Chiar dacă răsturnarea lui Ceauşescu a fost iniţiată de Moscova şi înfăptuită cu ajutorul unei părţi minoritare a serviciilor secrete române (agenţii KGB şi GRU din Securitate, Armată şi din PCR), majoritatea celorlalţi a aderat, înţelegând imediat miza: nemaiavând şef, EI controlează puterea. Iar cine are puterea, controlează economia şi finanţele ţării, pe scurt, dispune de bani. EI şi-au transformat puterea poliţienească, conferită de statul totalitar, în putere financiară. După unele estimări, ţara a fost furată de aproape 100 de miliarde de dolari (Cotidianul, 16 noiembrie 2004). Priviţi clasamentul primelor 300 de averi şi veţi constata că beneficiarii tranziţiei sunt, cu puţine excepţii, “foştii ”.
Cum au procedat? Simplu! În timp ce noi ne mai uitam la televizor, ca să ne asigurăm că săracul dl. Iliescu reuşeşte să preia puterea, ei au luat bani din bănci, mai ales din BANCOREX, au deturnat contravaloarea unor exporturi realizate şi neîncasate, şi-au privatizat comerţul exterior cu beneficiile sale enorme, au provocat un proces hiperinflaţionist care a pauperizat populaţia, a decapitalizat întreprinderile şi a falimentat băncile, au căpuşat întreprinderile, întârziind cât s-a putut de mult privatizarea lor, pentru a le cumpăra apoi pe nimic.
Ştefan Andrei, ex vice-prim-ministru, responsabil cu relaţiile eonomice internaţionale, a declarat că „după 1989, în ianuarie şi februarie 1990, din BRCE au dispărut 1,8 miliarde de dolari.” (Naţional TV, 23 martie 2006). Într-un interviu, Răzvan Temeşan spunea că, “din sutele de milioane de dolari rulaţi de Securitate în exterior, au mai intrat unele tranşe doar până pe 18 ianuarie 1990. Apoi n-a mai venit nimic.” (România liberă, 15 iunie 2006). Dacă la sfârşitul lui 1989 România nu avea nici o datorie externă, ba dimpotrivă, dispunea de peste două miliarde de dolari, în toamna anului 1990 vistieria ţării era goală, iar România a contractat primele credite post-ceauşescu, pe termen scurt şi cu dobândă mare, având scadenţe copleşitoare în perioada 1997-1999.
Nimeni nu a răspuns în faţa justiţiei pentru că s-a furat cu legea în mână. Limitarea şi reducerea influenţei lor asupra actului de guvernare a constituit dificultatea esenţială a procesului de aderare a ţării la structurile euro-atlantice. Deşi România a fost până la urmă acceptată, partida nu este nici pe departe câştigată, deoarece structurile de sorginte securisto-comunistă şi-au plasat oameni în toate punctele cheie ale sistemului financiar-bancar, economic şi chiar politic. Aceştia sunt de regulă tineri, fără nici o legătură formală cu fosta Securitate, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior de elită, care controlează o bună parte din informaţiile valorificabile financiar. Ei alcătuiesc reţeaua de informatori a acestor vremuri, înlocuind vechile reţele ale statului totalitar. Astăzi, când fiecare este liber să spună ce vrea, informatorii poliţiei politice nu mai sunt necesari. După părerea mea, dosariada la care asistăm confirmă schimbul de generaţii şi de obiective în cadrul serviciilor secrete. Serveşte imaginii externe a ţării (vezi, Doamne, că românii fac în sfârşit curăţenie!), dar serveşte în şi mai mare măsură interese clientelare. Cupola funcţionează în continuare, chiar dacă o bună parte a ei a difuzat, sub formă de ofiţeri acoperiţi sau nu, în societate. Într-un interviu recent, Ioan Talpeş, cunoscător în materie, a recunoscut acest lucru.
Soluţiile nu sunt miraculoase şi nu vor veni de afară. Noi trebuie să le găsim! O societate civilă puternică şi o presă independentă sunt indispensabile. Doar aşa vom reuşi să-i facem pe europeni să-şi schimbe opinia despre noi, atât de plastic exprimată de fostul lor ambasador, dl. J. Scheele: “Corupţia este o problemă în România, care, în final, va fi rezolvată, dar numai atunci când va exista un sistem juridic şi o administraţie publică eficientă. România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.”
Articol publicat la 23 noiembrie 2006 în revista FOAIA TRANSILVANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu