Criza de pe piaţa petrolului, care a succedat războiului arabo-israelian din anul 1974, l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu să hipertrofieze industria petrochimică românească. În acele circumstanţe, în anul 1975 a fost aprobată investiţia „Complexul Petrochimic Midia-Năvodari”, devenită ulterior, în temeiul legii nr. 15/1990, SC PETROMIDIA SA. Rafinăria a început să producă în anul 1979, iar ultimele instalaţii din petrochimie au fost puse în funcţiune în perioada 1988-1989. Tehnologiile folosite sunt româneşti şi străine, acestea din urmă fiind achiziţionate de la firme consacrate în domeniu: UOP - SUA, Mitsui - Japonia, SNAM Progetti - Italia. Sectorul petrochimic, integrat cu rafinăria, produce etilenă, oxid de etilenă, propilenă, polietilenă de înaltă şi joasă densitate, polipropilenă, mono- şi dietilenglicol. În perioada 1992-1996, s-au realizat modernizări semnificative, care au costat peste 110 milioane dolari, iar capacitatea de prelucrare a ţiţeiului a crescut de la 3,5 la 4,8 milioane tone/an. Amplasarea societăţii pe malul Mării Negre, în vecinătatea canalului Dunăre-Marea Neagră, ca şi gradul ridicat de integrare reprezintă avantaje strategice deosebite. La începutul anilor ’90, PETROMIDIA era una dintre cele mai performante rafinării din Europa Centrală şi de Est.
O companie atât de atractivă nu putea să scape atenţiei rechinilor din branşă. PETROMIDIA a avut parte de securiştii din firma specializată de comerţ exterior şi de ccontroversatul om de afaceri (şi agent secret, după unii) Marc Rich. La 13 decembrie 1990, SC PETROMIDIA SA a încheiat un contract de cooperare cu firma Marc Rich & Refining Processing AG (devenită ulterior TMR Refining and Processing AG) şi cu PETROLEXPORTIMPORT, prin care a obţinut o „facilitate” de credit, în valoare de 50 milioane dolari. Contractul era valabil 6 ani, cu posibilitate de prelungire şi asigura drept de preempţiune pentru TMR în cazul în care cel puţin 40% din capitalul societăţii va fi privatizat; nerespectarea clauzei impunea penalităţi importante. Din perspectiva privatizării, contractul echivala cu o piatră de moară legată de picioarele PETROMIDIEI.
Neputându-se pune problema privatizării, combinatul petrochimic a început să fie căpuşat. Sigur că aproape toate întreprinderile de stat erau căpuşate, dar cei care „s-au ocupat” de industria petroliferă, ca şi de cea metalurgică, nu au fost nişte oarecare. Dat fiind specificul securisto-comunist al oligarhiei naţionale, nu este de mirare că nimeni nu a fost tras la răspundere, deşi – în numai câţiva ani - prin PETROMIDIA s-au sifonat sute de miloane de dolari. În aceste condiţii, PETROMIDIA s-a aflat în fruntea listei cu întreprinderi generatoare de pierderi din economia naţională, pe care Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) le-a oprit în anul 1999; combinatul de la Midia a fost închis, dar numai după eşuarea unei tentative de privatizare.
Prima privatizare: AKMAYA
FPS a iniţiat privatizarea combinatului în toamna anului 1998, iar la 25 ianuarie 1999 a semnat contractul de vânzare a acţiunilor sale către firma AKMAYA SANAYA VE TIKARET, din Turcia.
Capitalul social al SC PETROMIDIA SA, care fusese de 15,5 miliarde lei (cca o jumătate de miliard de dolari) la începutul anului 1990, când a devenit societate comercială pe acţiuni, ajunsese la 902 miliarde lei (cca 100 milioane dolari) în toamna lui 1998, înaintea lansării procesului de privatizare. Structura acţionariatului era dominată de FPS (69,991%), alături de care erau SIF Transilvania (21,796%) şi mici acţionari (8,213%).
Termenii contractului de privatizare au fost destul de buni pentru partea română. Astfel, AKMAYA a acceptat să plătească 10,107 USD/acţiune, respectiv 238.264.000 USD pe întreg pachetul de acţiuni al FPS; a asumat plata unor datorii de 317.345.905 USD; s-a angajat să investească 12.050.000 USD pentru protecţia mediului şi 73.000.000 USD pentru încheierea procesului de retehnologizare; să aducă 150.000.000 USD ca şi capital de lucru. Însumate, toate acestea ridicau valoarea tranzacţiei la 782.182.905 USD. Din păcate, compania turcă nu a executat contractul, invocând diferite pretexte pentru amânarea plăţii preţului acţiunilor. Până la urmă, FPS a reziliat contractul, iar AKMAYA a pierdut peste zece milioane de dolari, care reprezentau garanţia de participare la licitaţie.
Între două privatizări
În aceste condiţii şi dată fiind situaţia financiară catastrofală în care se găsea combinatul petrochimic, FPS a decis închiderea sa operaţională, pentru limitarea pierderilor. Statul pierdea mult mai puţini bani dacă îi plătea pe angajaţii PETROMIDIEI ca să stea acasă.
În vara anului 1999 am făcut parte din delegaţia prezidenţială română care a efectuat o vizită în Turcia. Cu acea ocazie, preşedintele Constantinescu m-a prezentat preşedintelui Demirel, care mi-a spus că Turcia are o problemă majoră în ce priveşte asigurarea necesarului de carburanţi, mai ales după un recent cutremur de mare intensitate, care distrusese în mare măsură singura lor rafinărie. Pe scurt, voiau PETROMIDIA, iar cumpărătorul urma să fie un consorţiu turco-american, din care făcea parte şi grupul BAYINDIR, proprietarul, între altele, al Băncii Turco-Române, pe atunci înfloritoare. Deoarece combinatul nu se putea salva decât printr-o infuzie de capital pe care doar privatizarea i-o putea asigura, m-am bucurat de apariţia unui „peţitor” pentru „fata” noastră nemăritată. Turcii au îndeplinit condiţiile legale, respectiv au depus o scrisoare de intenţie şi au semnat un angajament de confidenţialitate, după care au avut acces la documentele PETROMIDIEI, pentru a-şi putea construi oferta.
După câtăva, nu multă, vreme, spre consternarea noastră, a celor din FPS, am aflat din presă că a fost arestat la frontieră şi acuzat de spionaj un curier, care transporta documente obţinute în condiţiile de mai sus. Chestionat asupra speţei, răspunsul preşedintelui Constantinescu a fost evaziv, echivoc şi neconvingător. Impresia mea a fost că „serviciile” noastre blochează preluarea de către turci a combinatului PETROMIDIA şi că preşedintele nu controlează situaţia. Pe de o parte, turcii au înţeles semnalul, iar pe de altă parte, preşedintele Demirel a pierdut alegerile, înlocuirea sa antrenând şi prăbuşirea grupului BAYINDIR (ceea ce a provocat şi falimentul Băncii Turco-Române), astfel încât PETROMIDIA a rămas închisă operaţional şi neprivatizată.
Contractul cu ROMPETROL
În luna august a anului 2000, Consiliul de Administraţie al FPS a aprobat relansarea procesului de privatizare a SC PETROMIDIA SA. În intervalul cuprins între data publicării anunţului de vânzare şi termenul de depunere a ofertelor, au fost cumpărate cinci dosare de prezentare a companiei. Interesaţii au fost: SC PETROLEXPORTIMPORT SA Bucureşti, THE ROMPETROL GROUP BV din Rotterdam, Olanda, BTC PARTNERS Inc., din Texas, SUA, SC IMPERIAL OIL SA, din Bacău şi TURCAS PETROL CULUK AS, din Turcia. Oferte de cumpărare au depus doar trei dintre aceştia, respectiv BTC PARTNERS, ROMPETROL GROUP şi PETROLEXPORTIMPORT. Doi dintre ei au fost eliminaţi pentru că ofertele lor nu erau conforme cu legislaţia şi cu caietul de sarcini, astfel încât negocierile s-au purtat numai cu ROMPETROL GROUP BV.
THE ROMPETROL GROUP BV este o companie olandeză, care avea ca asociat unic Romania Fund Investments SARL, din Luxemburg, care – la rândul ei – era deţinută de DANAMA FOUNDATION (36,6%), TUDORI FOUNDATION (36,6%), ambele din Vaduz-Liechtenstein, ROMANIA AND MOLDOVA DIRECT FOUND (24,7%), din Cayman Islands şi managementul companiei (3,2%). Obrazul combinaţiei de off shore - uri era salvat de participaţia International Finance Corporation-The World Bank (48,4%) şi a DEG-Deutsche Investions und Entwicklungsgeseltschaft Gmbh (12,9%) în acţionariatul lui ROMANIA AND MOLDOVA INVESTMENTS FOUND.
THE ROMPETROL GROUP BV Rotterdam era acţionar majoritar la SC ROMPETROL SA România (84,59%), la SC ROMPETROL RAFINARE VEGA SA Ploieşti (78,26%), SC ROMPETROL DISTRIBUŢIE SA Luduş (75%), SC ROMPETROL DOWNSTREEM SA (94,99%), la SC PETROS SA Ploieşti (70,40%) şi la SC PALPLAST SA Sibiu (86,17%). Domeniul principal de activitate al societăţilor din cadrul grupului este legat de industria petrolului, incluzând extracţia ţiţeiului, procesarea acestuia şi distribuţia produselor petroliere.
Termenii financiari ai contractului de privatizare încheiat la 31 octombrie 2000 au fost următorii: 2 USD/acţiune, respectiv 50.517.620 USD pe întreg pachetul; plata preţului acţiunilor s-a făcut în trei rate anuale; asumarea plăţii integrale a datoriilor companiei, adică 225 milioane USD, plus cele 325 milioane USD pentru care PETROMIDIA obţinuse eşalonări la plată de la creditorii BANCOREX şi Ministerul Finanţelor (pentru creditul CHASE MANHATTAN, pentru obligaţia „creanţe Egipt-Iran” şi pentru alte obligaţii); aport de capital social în valoare de 205 milioane USD, din care 55 milioane pentru investiţii tehnologice; 20 milioane USD pentru investiţii în vederea protecţiei mediului.
În februarie 2001, după ce a achitat prima rată, ROMPETROL a intrat în posesia acţiunilor. În scurt timp, rafinăria a fost repusă în funcţiune, iar mai apoi şi sectorul petrochimic. ROMPETROL nu a plătit însă niciodată datoriile istorice ale PETROMIDIEI, ci numai obligaţiile curente. Noul guvern, instalat în urma alegerilor de la sfârşitul anului 2000, a acceptat înmuierea condiţiilor contractuale, prin convertirea datoriilor istorice în obligaţiuni, cu scadenţa la şapte ani. În cazul în care nu vor fi răscumpărate după cei şapte ani, statul va redeveni acţionar, posibil chiar majoritar, la PETROMIDIA. Chiar dacă oportunitatea concesiei făcute cumpărătorului este cel puţin discutabilă, ea este perfect legală.
Curăţirea bilanţului contabil a permis accesarea unor finanţări care au relansat spectaculos PETROMIDIA, una dintre cele mai mari companii din România şi printre puţinele care se extind în străinătate. În ciuda scandalurilor în care a fost implicată, înainte şi după privatizare, sunt temeiuri evidente să considerăm privatizarea companiei PETROMIDIA ca fiind una de succes.
O companie atât de atractivă nu putea să scape atenţiei rechinilor din branşă. PETROMIDIA a avut parte de securiştii din firma specializată de comerţ exterior şi de ccontroversatul om de afaceri (şi agent secret, după unii) Marc Rich. La 13 decembrie 1990, SC PETROMIDIA SA a încheiat un contract de cooperare cu firma Marc Rich & Refining Processing AG (devenită ulterior TMR Refining and Processing AG) şi cu PETROLEXPORTIMPORT, prin care a obţinut o „facilitate” de credit, în valoare de 50 milioane dolari. Contractul era valabil 6 ani, cu posibilitate de prelungire şi asigura drept de preempţiune pentru TMR în cazul în care cel puţin 40% din capitalul societăţii va fi privatizat; nerespectarea clauzei impunea penalităţi importante. Din perspectiva privatizării, contractul echivala cu o piatră de moară legată de picioarele PETROMIDIEI.
Neputându-se pune problema privatizării, combinatul petrochimic a început să fie căpuşat. Sigur că aproape toate întreprinderile de stat erau căpuşate, dar cei care „s-au ocupat” de industria petroliferă, ca şi de cea metalurgică, nu au fost nişte oarecare. Dat fiind specificul securisto-comunist al oligarhiei naţionale, nu este de mirare că nimeni nu a fost tras la răspundere, deşi – în numai câţiva ani - prin PETROMIDIA s-au sifonat sute de miloane de dolari. În aceste condiţii, PETROMIDIA s-a aflat în fruntea listei cu întreprinderi generatoare de pierderi din economia naţională, pe care Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) le-a oprit în anul 1999; combinatul de la Midia a fost închis, dar numai după eşuarea unei tentative de privatizare.
Prima privatizare: AKMAYA
FPS a iniţiat privatizarea combinatului în toamna anului 1998, iar la 25 ianuarie 1999 a semnat contractul de vânzare a acţiunilor sale către firma AKMAYA SANAYA VE TIKARET, din Turcia.
Capitalul social al SC PETROMIDIA SA, care fusese de 15,5 miliarde lei (cca o jumătate de miliard de dolari) la începutul anului 1990, când a devenit societate comercială pe acţiuni, ajunsese la 902 miliarde lei (cca 100 milioane dolari) în toamna lui 1998, înaintea lansării procesului de privatizare. Structura acţionariatului era dominată de FPS (69,991%), alături de care erau SIF Transilvania (21,796%) şi mici acţionari (8,213%).
Termenii contractului de privatizare au fost destul de buni pentru partea română. Astfel, AKMAYA a acceptat să plătească 10,107 USD/acţiune, respectiv 238.264.000 USD pe întreg pachetul de acţiuni al FPS; a asumat plata unor datorii de 317.345.905 USD; s-a angajat să investească 12.050.000 USD pentru protecţia mediului şi 73.000.000 USD pentru încheierea procesului de retehnologizare; să aducă 150.000.000 USD ca şi capital de lucru. Însumate, toate acestea ridicau valoarea tranzacţiei la 782.182.905 USD. Din păcate, compania turcă nu a executat contractul, invocând diferite pretexte pentru amânarea plăţii preţului acţiunilor. Până la urmă, FPS a reziliat contractul, iar AKMAYA a pierdut peste zece milioane de dolari, care reprezentau garanţia de participare la licitaţie.
Între două privatizări
În aceste condiţii şi dată fiind situaţia financiară catastrofală în care se găsea combinatul petrochimic, FPS a decis închiderea sa operaţională, pentru limitarea pierderilor. Statul pierdea mult mai puţini bani dacă îi plătea pe angajaţii PETROMIDIEI ca să stea acasă.
În vara anului 1999 am făcut parte din delegaţia prezidenţială română care a efectuat o vizită în Turcia. Cu acea ocazie, preşedintele Constantinescu m-a prezentat preşedintelui Demirel, care mi-a spus că Turcia are o problemă majoră în ce priveşte asigurarea necesarului de carburanţi, mai ales după un recent cutremur de mare intensitate, care distrusese în mare măsură singura lor rafinărie. Pe scurt, voiau PETROMIDIA, iar cumpărătorul urma să fie un consorţiu turco-american, din care făcea parte şi grupul BAYINDIR, proprietarul, între altele, al Băncii Turco-Române, pe atunci înfloritoare. Deoarece combinatul nu se putea salva decât printr-o infuzie de capital pe care doar privatizarea i-o putea asigura, m-am bucurat de apariţia unui „peţitor” pentru „fata” noastră nemăritată. Turcii au îndeplinit condiţiile legale, respectiv au depus o scrisoare de intenţie şi au semnat un angajament de confidenţialitate, după care au avut acces la documentele PETROMIDIEI, pentru a-şi putea construi oferta.
După câtăva, nu multă, vreme, spre consternarea noastră, a celor din FPS, am aflat din presă că a fost arestat la frontieră şi acuzat de spionaj un curier, care transporta documente obţinute în condiţiile de mai sus. Chestionat asupra speţei, răspunsul preşedintelui Constantinescu a fost evaziv, echivoc şi neconvingător. Impresia mea a fost că „serviciile” noastre blochează preluarea de către turci a combinatului PETROMIDIA şi că preşedintele nu controlează situaţia. Pe de o parte, turcii au înţeles semnalul, iar pe de altă parte, preşedintele Demirel a pierdut alegerile, înlocuirea sa antrenând şi prăbuşirea grupului BAYINDIR (ceea ce a provocat şi falimentul Băncii Turco-Române), astfel încât PETROMIDIA a rămas închisă operaţional şi neprivatizată.
Contractul cu ROMPETROL
În luna august a anului 2000, Consiliul de Administraţie al FPS a aprobat relansarea procesului de privatizare a SC PETROMIDIA SA. În intervalul cuprins între data publicării anunţului de vânzare şi termenul de depunere a ofertelor, au fost cumpărate cinci dosare de prezentare a companiei. Interesaţii au fost: SC PETROLEXPORTIMPORT SA Bucureşti, THE ROMPETROL GROUP BV din Rotterdam, Olanda, BTC PARTNERS Inc., din Texas, SUA, SC IMPERIAL OIL SA, din Bacău şi TURCAS PETROL CULUK AS, din Turcia. Oferte de cumpărare au depus doar trei dintre aceştia, respectiv BTC PARTNERS, ROMPETROL GROUP şi PETROLEXPORTIMPORT. Doi dintre ei au fost eliminaţi pentru că ofertele lor nu erau conforme cu legislaţia şi cu caietul de sarcini, astfel încât negocierile s-au purtat numai cu ROMPETROL GROUP BV.
THE ROMPETROL GROUP BV este o companie olandeză, care avea ca asociat unic Romania Fund Investments SARL, din Luxemburg, care – la rândul ei – era deţinută de DANAMA FOUNDATION (36,6%), TUDORI FOUNDATION (36,6%), ambele din Vaduz-Liechtenstein, ROMANIA AND MOLDOVA DIRECT FOUND (24,7%), din Cayman Islands şi managementul companiei (3,2%). Obrazul combinaţiei de off shore - uri era salvat de participaţia International Finance Corporation-The World Bank (48,4%) şi a DEG-Deutsche Investions und Entwicklungsgeseltschaft Gmbh (12,9%) în acţionariatul lui ROMANIA AND MOLDOVA INVESTMENTS FOUND.
THE ROMPETROL GROUP BV Rotterdam era acţionar majoritar la SC ROMPETROL SA România (84,59%), la SC ROMPETROL RAFINARE VEGA SA Ploieşti (78,26%), SC ROMPETROL DISTRIBUŢIE SA Luduş (75%), SC ROMPETROL DOWNSTREEM SA (94,99%), la SC PETROS SA Ploieşti (70,40%) şi la SC PALPLAST SA Sibiu (86,17%). Domeniul principal de activitate al societăţilor din cadrul grupului este legat de industria petrolului, incluzând extracţia ţiţeiului, procesarea acestuia şi distribuţia produselor petroliere.
Termenii financiari ai contractului de privatizare încheiat la 31 octombrie 2000 au fost următorii: 2 USD/acţiune, respectiv 50.517.620 USD pe întreg pachetul; plata preţului acţiunilor s-a făcut în trei rate anuale; asumarea plăţii integrale a datoriilor companiei, adică 225 milioane USD, plus cele 325 milioane USD pentru care PETROMIDIA obţinuse eşalonări la plată de la creditorii BANCOREX şi Ministerul Finanţelor (pentru creditul CHASE MANHATTAN, pentru obligaţia „creanţe Egipt-Iran” şi pentru alte obligaţii); aport de capital social în valoare de 205 milioane USD, din care 55 milioane pentru investiţii tehnologice; 20 milioane USD pentru investiţii în vederea protecţiei mediului.
În februarie 2001, după ce a achitat prima rată, ROMPETROL a intrat în posesia acţiunilor. În scurt timp, rafinăria a fost repusă în funcţiune, iar mai apoi şi sectorul petrochimic. ROMPETROL nu a plătit însă niciodată datoriile istorice ale PETROMIDIEI, ci numai obligaţiile curente. Noul guvern, instalat în urma alegerilor de la sfârşitul anului 2000, a acceptat înmuierea condiţiilor contractuale, prin convertirea datoriilor istorice în obligaţiuni, cu scadenţa la şapte ani. În cazul în care nu vor fi răscumpărate după cei şapte ani, statul va redeveni acţionar, posibil chiar majoritar, la PETROMIDIA. Chiar dacă oportunitatea concesiei făcute cumpărătorului este cel puţin discutabilă, ea este perfect legală.
Curăţirea bilanţului contabil a permis accesarea unor finanţări care au relansat spectaculos PETROMIDIA, una dintre cele mai mari companii din România şi printre puţinele care se extind în străinătate. În ciuda scandalurilor în care a fost implicată, înainte şi după privatizare, sunt temeiuri evidente să considerăm privatizarea companiei PETROMIDIA ca fiind una de succes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu