Integrarea în Uniunea Europeană am obţinut-o graţie unei derogări, acordate în domeniul luptei împotriva corupţiei. Aceasta înseamnă că, după ce am biruit în lupta pentru înverzirea steguleţelor roşii sau galbene şi după ce am obţinut chiar şi statutul de economie de piaţă funcţională, mai avem o restanţă. Eşecul în depăşirea ei poate activa temuta clauză de salvgardare, pe care europenii, sceptici, sau mai bine zis realişti în ceea ce ne priveşte, au introdus-o în tratatul de aderare. Situaţia este gravă, iar pericolul este mare, deoarece corupţia este o problemă de mentalitate. Mentalităţile se schimbă cel mai greu, mai ales când sunt atât de bine înrădăcinate.
Mihai Cazacu, profesor la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris, susţine că nu turcii ne-au învăţat să fim corupţi, ci ai noştri îi corupeau pe turci. De multe ori, succesiunile domnitorilor din Ţările Române aveau la bază delaţiunile boierilor şi promisiunile de sporire a birurilor. Mihai Viteazul ar fi fost un mare supralicitator, iar Constantin Brâncoveanu a plătit şi el sume enorme pentru a-l împiedica pe Dimitrie Cantemir să-i ia tronul. Exemplele sunt mai numeroase...
Nici după obţinerea independenţei nu a fost mai bine din acest punct de vedere. Caragiale nu a scris despre actuala noastră clasă politică, ci despre năravurile celei din secolul al XIX-lea. Corupţia „alor noştri” este confirmată şi în memoriile multor oameni politici din prima jumătate a secolului al XX-lea. Se pare că românii au considerat întotdeauna funcţiile din administraţia publică, la orice nivel, dar mai ales la cel de jos, ca fiind nişte sinecuri. Lucrurile s-au înrăutăţit pe măsura trecerii timpului, iar comunismul ne-a dat lovitura de graţie. Vedem astăzi că un popor care îşi extermină elitele, plăteşte multă vreme preţul. Pe lângă crimele sale sângeroase, pe lângă devastarea economiei naţionale şi sărăcirea românilor, comunismul a generalizat corupţia la nivelul întregii populaţii, coborând-o „la firul ierbii”. Un popor care decenii de-a rândul a fost obligat să corupă pentru lemnele de foc sau pentru un sac cu porumb, o bucată de unt, o felie de salam, o carte, o butelie pentru aragaz, o adeverinţă de la primărie sau de la medic, se familiarizează cu fenomenul şi crede că aşa funcţionează lumea. Pare normal să fure şi cel care are pâinea şi cuţitul, aşa că nu ne surprinde şi nu reacţionăm la scandal când mai este prins câte unul. Corupţia nu mai este apanajul potentaţilor, ci face parte şi din viaţa omului simplu. Jean-Pierre Vigroux, care a fost preşedintele Consiliului Investitorilor Străini, spunea că oriunde în lume este corupţie, dar specifică României este corupţia “măruntă”, de care te loveşti în fiecare zi.
Din păcate, corupţia este doar vârful aisbergului, partea vizibilă a problemei majore, care este criza morală profundă a societăţii noastre. Intrăm în Europa cu nişte oameni rupţi de Dumnezeu şi lipsiţi de orice fel de educaţie, religioasă sau laică. Sărbătorile creştine sunt folclorizate şi constituie doar prilejuri de îmbuibare, nu de reculegere spirituală. Cum să practici iubirea aproapelui, măcar sub forma solidarităţii comunitare, când te caracterizează zicala „Să moară şi capra vecinului!” ? Sunt prea numeroşi aceia dintre noi care admiră şmecherii şi descurcăreţii, nu valorile reale. Cred că terenul este pregătit de primele zicători care se întipăresc în mintea copiilor noştri, cele din „Amintiri din copilărie”: „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”, „Decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate” şi altele asemănătoare. Mă tem că micuţilor cititori le scapă nuanţa ironică a lui Ion Creangă.
Rupţi de proprietate în timpul comunismului, oamenii nu mai cred în legile care garantează proprietatea. Pe lângă pierderea tradiţiilor, consecinţa imediată este deresponsabilizarea, anihilarea spiritului de întreprinzător şi proletarizarea maselor de ţărani şi de muncitori. Nivelul de aspiraţie al unor astfel de oameni nu depăşeşte dorinţa de supravieţuire, iar calea lor este „descurcatul”. „S-a descurcat”, se spune despre unul îmbogăţit peste noapte. Eufemismul este confortabil şi lasă să transpară invidia. Românul practică standardele duble, scopul pare să prevaleze faţă de mijloace, iar banii, casele şi maşinile sunt singurele deziderate. Românul nu are încredere în el şi, deci, nici respect pentru sine; de aceea nu-i respectă nici pe ceilalţi, nici proprietăţile lor şi nici chiar timpul altora, pe care tind să-l irosească.
Acesta fiind nivelul la baza societăţii, marea corupţie pare firească. Din păcate, la noi a fost organizată chiar de exponenţii forţelor care ar fi trebuit să o combată. Ofiţerii fostei Securităţi au iniţiat jaful sistematic încă din primele zile de după căderea comunismului. Ei şi nomenclaturiştii din eşaloanele doi şi trei ale PCR au acţionat în stil mafiot, construind reţele ce şi-au împărţit economia naţională aşa cum s-ar împărţi o portocală în clini. Băncile şi întreprinderile economice, toate aparţinând statului, au fost golite de resurse, iar apoi cumpărate pe nimic. Acum vreo 12 ani se vorbea cu cinism despre admiterea corupţiei ca metodă - neoficială, dar reală – de privatizare. Adevărul este că înainte de a se vinde întreprinderile, li s-au “privatizat” câştigurile. Totul a fost securizat prin coruperea actului de justiţie. Privind astăzi tabloul societăţii româneşti vedem că toate punctele nodale sunt ocupate de componenţii cupolelor mafiote. Ei sunt uşor de identificat. Sunt oamenii politici longevivi pentru că au fost protejaţi, sunt mogulii presei, sunt liderii pereni ai sindicatelor, sunt miliardarii gonflaţi prin afaceri cu statul, sunt ofiţerii acoperiţi din fruntea sistemului bancar, sunt magistraţii propulsaţi tot mereu în funcţii de conducere, sunt şefii companiilor naţionale, sunt funcţionarii superiori din administraţia publică ş.a.m.d.
Într-o societate coruptă de sus până jos, degeaba vorbim mereu despre reforma morală a clasei politice. Salvatoare nu poate fi decât reforma morală a naţiunii, pentru că ea conţine toate relele; politicienii doar le evidenţiază. Ei nu pot fi mai buni decât poporul din care provin şi pe care-l reprezintă. Oricare ar fi sistemul electoral, pe listă sau uninominal, compoziţia morală a parlamentului nu se va ameliora până nu se schimbă în bine moralitatea bazei de selecţie. Dar cine să o facă? Aici ajungem la cauza cauzelor: dacă turma o ia pe arătură, oare nu păstorul este de vină? Privind în jur, vedem că în plan moral sistemul comunist a avut efecte mult mai devastatoare în ţările ortodoxe. Bulgaria, Moldova şi Rusia sunt “competitoarele” noastre în planul corupţiei la nivel european. Nu ortodoxia, ci slăbiciunile instituţionale ale bisericii ortodoxe autocefale par să explice criza morală profundă din aceste ţări.
Reforma morală a naţiunii trebuie să înceapă cu reforma bisericii. Reforma trebuie să pornească de la capul bisericii, să coboare la baza ei şi să urce în societatea românească. Doar cu învăţători mai buni, care să ne facă să uităm o altă vorbă de-a noastră – “Fă ce zice popa, nu ce face popa!” – românii pot depăşi criza morală în care se complac astăzi. După aceea totul va veni firesc: repere morale corecte, autentice elite profesionale, şcoală bună şi profesori devotaţi, responsabilitate şi spirit de întreprinzător renăscute, productivitate şi un trai mai bun. Abia atunci vom depăşi statutul de “aderaţi” şi ne vom simţi Aacasă în Uniunea Europeană, pentru că vom fi cu adevărat integraţi.
Mihai Cazacu, profesor la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris, susţine că nu turcii ne-au învăţat să fim corupţi, ci ai noştri îi corupeau pe turci. De multe ori, succesiunile domnitorilor din Ţările Române aveau la bază delaţiunile boierilor şi promisiunile de sporire a birurilor. Mihai Viteazul ar fi fost un mare supralicitator, iar Constantin Brâncoveanu a plătit şi el sume enorme pentru a-l împiedica pe Dimitrie Cantemir să-i ia tronul. Exemplele sunt mai numeroase...
Nici după obţinerea independenţei nu a fost mai bine din acest punct de vedere. Caragiale nu a scris despre actuala noastră clasă politică, ci despre năravurile celei din secolul al XIX-lea. Corupţia „alor noştri” este confirmată şi în memoriile multor oameni politici din prima jumătate a secolului al XX-lea. Se pare că românii au considerat întotdeauna funcţiile din administraţia publică, la orice nivel, dar mai ales la cel de jos, ca fiind nişte sinecuri. Lucrurile s-au înrăutăţit pe măsura trecerii timpului, iar comunismul ne-a dat lovitura de graţie. Vedem astăzi că un popor care îşi extermină elitele, plăteşte multă vreme preţul. Pe lângă crimele sale sângeroase, pe lângă devastarea economiei naţionale şi sărăcirea românilor, comunismul a generalizat corupţia la nivelul întregii populaţii, coborând-o „la firul ierbii”. Un popor care decenii de-a rândul a fost obligat să corupă pentru lemnele de foc sau pentru un sac cu porumb, o bucată de unt, o felie de salam, o carte, o butelie pentru aragaz, o adeverinţă de la primărie sau de la medic, se familiarizează cu fenomenul şi crede că aşa funcţionează lumea. Pare normal să fure şi cel care are pâinea şi cuţitul, aşa că nu ne surprinde şi nu reacţionăm la scandal când mai este prins câte unul. Corupţia nu mai este apanajul potentaţilor, ci face parte şi din viaţa omului simplu. Jean-Pierre Vigroux, care a fost preşedintele Consiliului Investitorilor Străini, spunea că oriunde în lume este corupţie, dar specifică României este corupţia “măruntă”, de care te loveşti în fiecare zi.
Din păcate, corupţia este doar vârful aisbergului, partea vizibilă a problemei majore, care este criza morală profundă a societăţii noastre. Intrăm în Europa cu nişte oameni rupţi de Dumnezeu şi lipsiţi de orice fel de educaţie, religioasă sau laică. Sărbătorile creştine sunt folclorizate şi constituie doar prilejuri de îmbuibare, nu de reculegere spirituală. Cum să practici iubirea aproapelui, măcar sub forma solidarităţii comunitare, când te caracterizează zicala „Să moară şi capra vecinului!” ? Sunt prea numeroşi aceia dintre noi care admiră şmecherii şi descurcăreţii, nu valorile reale. Cred că terenul este pregătit de primele zicători care se întipăresc în mintea copiilor noştri, cele din „Amintiri din copilărie”: „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”, „Decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate” şi altele asemănătoare. Mă tem că micuţilor cititori le scapă nuanţa ironică a lui Ion Creangă.
Rupţi de proprietate în timpul comunismului, oamenii nu mai cred în legile care garantează proprietatea. Pe lângă pierderea tradiţiilor, consecinţa imediată este deresponsabilizarea, anihilarea spiritului de întreprinzător şi proletarizarea maselor de ţărani şi de muncitori. Nivelul de aspiraţie al unor astfel de oameni nu depăşeşte dorinţa de supravieţuire, iar calea lor este „descurcatul”. „S-a descurcat”, se spune despre unul îmbogăţit peste noapte. Eufemismul este confortabil şi lasă să transpară invidia. Românul practică standardele duble, scopul pare să prevaleze faţă de mijloace, iar banii, casele şi maşinile sunt singurele deziderate. Românul nu are încredere în el şi, deci, nici respect pentru sine; de aceea nu-i respectă nici pe ceilalţi, nici proprietăţile lor şi nici chiar timpul altora, pe care tind să-l irosească.
Acesta fiind nivelul la baza societăţii, marea corupţie pare firească. Din păcate, la noi a fost organizată chiar de exponenţii forţelor care ar fi trebuit să o combată. Ofiţerii fostei Securităţi au iniţiat jaful sistematic încă din primele zile de după căderea comunismului. Ei şi nomenclaturiştii din eşaloanele doi şi trei ale PCR au acţionat în stil mafiot, construind reţele ce şi-au împărţit economia naţională aşa cum s-ar împărţi o portocală în clini. Băncile şi întreprinderile economice, toate aparţinând statului, au fost golite de resurse, iar apoi cumpărate pe nimic. Acum vreo 12 ani se vorbea cu cinism despre admiterea corupţiei ca metodă - neoficială, dar reală – de privatizare. Adevărul este că înainte de a se vinde întreprinderile, li s-au “privatizat” câştigurile. Totul a fost securizat prin coruperea actului de justiţie. Privind astăzi tabloul societăţii româneşti vedem că toate punctele nodale sunt ocupate de componenţii cupolelor mafiote. Ei sunt uşor de identificat. Sunt oamenii politici longevivi pentru că au fost protejaţi, sunt mogulii presei, sunt liderii pereni ai sindicatelor, sunt miliardarii gonflaţi prin afaceri cu statul, sunt ofiţerii acoperiţi din fruntea sistemului bancar, sunt magistraţii propulsaţi tot mereu în funcţii de conducere, sunt şefii companiilor naţionale, sunt funcţionarii superiori din administraţia publică ş.a.m.d.
Într-o societate coruptă de sus până jos, degeaba vorbim mereu despre reforma morală a clasei politice. Salvatoare nu poate fi decât reforma morală a naţiunii, pentru că ea conţine toate relele; politicienii doar le evidenţiază. Ei nu pot fi mai buni decât poporul din care provin şi pe care-l reprezintă. Oricare ar fi sistemul electoral, pe listă sau uninominal, compoziţia morală a parlamentului nu se va ameliora până nu se schimbă în bine moralitatea bazei de selecţie. Dar cine să o facă? Aici ajungem la cauza cauzelor: dacă turma o ia pe arătură, oare nu păstorul este de vină? Privind în jur, vedem că în plan moral sistemul comunist a avut efecte mult mai devastatoare în ţările ortodoxe. Bulgaria, Moldova şi Rusia sunt “competitoarele” noastre în planul corupţiei la nivel european. Nu ortodoxia, ci slăbiciunile instituţionale ale bisericii ortodoxe autocefale par să explice criza morală profundă din aceste ţări.
Reforma morală a naţiunii trebuie să înceapă cu reforma bisericii. Reforma trebuie să pornească de la capul bisericii, să coboare la baza ei şi să urce în societatea românească. Doar cu învăţători mai buni, care să ne facă să uităm o altă vorbă de-a noastră – “Fă ce zice popa, nu ce face popa!” – românii pot depăşi criza morală în care se complac astăzi. După aceea totul va veni firesc: repere morale corecte, autentice elite profesionale, şcoală bună şi profesori devotaţi, responsabilitate şi spirit de întreprinzător renăscute, productivitate şi un trai mai bun. Abia atunci vom depăşi statutul de “aderaţi” şi ne vom simţi Aacasă în Uniunea Europeană, pentru că vom fi cu adevărat integraţi.
FOAIA TRANSILVANĂ 12 aprilie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu