Comunismul ne-a intrat în oase sub forma egalitarismului şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost destul, a exacerbat toate trăsăturile negative specifice naţiei. Ne-am obişnuit să gândim ceva, să spunem altceva şi să facem cu totul altceva. Cu toate acestea, nu suntem dispuşi să ne asumăm consecinţele propriilor alegeri. Dacă trăim rău, alţii sunt de vină, nu noi, cei care am făcut alegeri greşite. În timp ce alte popoare au sărbătoarea naţională de ziua independenţei sau a proclamării republicii, noi am ales ziua unirii, dar nu suntem solidari şi nu avem un minim spirit comunitar. Nu avem repere morale şi nu ne respectăm unii pe alţii. Suntem mai degrabă superstiţioşi, decât credincioşi. Mergem la biserică, însă nu respectăm canoanele, iar sărbătorile creştine le-am folclorizat. Nu avem proiecte comune. Singurul proiect la nivel naţional este cel de integrare în structurile euro-atlantice, care nu este un proiect românesc, chiar dacă ne convine şi îl susţinem. Mă întreb dacă mai suntem un popor sau am devenit o populaţie; îmi este frică să accept că lui Ceauşescu i-a reuşit proiectul cu „omul nou”.
Bătrânii aveau o vorbă înţeleaptă: „un lucru bun nu te întreabă nimeni în cât timp l-ai făcut”. Noi am uitat-o, ba mai rău, am înlocuit-o cu: „merge şi aşa”. Din păcate, cred că astăzi nimic nu ne defineşte mai bine decât această expresie. Trăim în epoca lui „merge şi aşa”. Dar merge? Eu cred că nu. Noi, românii, părem să nu înţelegem că înşelându-i pe alţii, ne înşelăm pe noi. Dacă nu mătur bine strada, dacă nu strâng destul şurubul, dacă nu respect reţeta, dacă nu predau conştiincios lecţia, dacă, în general, nu-mi fac riguros datoria, va avea de suferit şi calitatea vieţii mele, nu numai a celorlalţi.
Mă întreb dacă arhitecţii care au proiectat cartierul Mănăştur au vreo problemă de conştiinţă când îl străbat. Mă întreb dacă inginerii de drumuri şi poduri roşesc când văd că asfaltul de pe poduri este distrus în fiecare iarnă - doar în România, nu şi în ţările situate mai la vest; sau când văd că nu sunt în stare să menţină asfaltul de-a lungul şinelor de tramvai – doar în România, nu şi în ţările situate mai la vest. Mă întreb dacă funcţionarii serviciilor de urbanism din primăriile din România se simt responsabili pentru caracterul alienant al noilor cartiere. Mă întreb cum pot să doarmă bine judecătorii care „trântesc” procesele, ori procurorii care construiesc cazuri la comandă politică. Mă întreb ce are în suflet un medic care condiţionează actul medical de primirea plicului cu bani. Iar şirul întrebărilor poate continua...
Când germanii de la CONTINENTAL au inaugurat fabrica de anvelope de la Timişoara, şeful lor a spus, în prezenţa primului ministru român, că este bucuros că a reuşit în ciuda tuturor dificultăţilor. Din punctul lor de vedere, cel mai greu le-a fost să-i dezbare pe români de două expresii caracteristice: „nici o problemă, mâine!” şi „merge şi aşa!”. Muncitorii români au râs, însă nemţii, nu. Se impuseseră, dar erau la capătul puterilor. Cred că investiţiile străine din economia noastră au fost binevenite nu numai din perspectiva capitalurilor aportate, ci, mai ales, pentru că au impus o altă mentalitate, o altă atitudine faţă de muncă, în general, şi faţă de datoria fiecăruia, în particular. Lecţia o deprind şi cele peste două milioane de români care lucrează peste hotare; şi tinerii care se angajează în sectorul privat, fără să fi lucrat la stat. Cel mai greu le este să se schimbe celor care s-au nărăvit în timpul comunismului.
Caracteristic, „omul nou” aşteaptă să vadă ce capătă de la ţara lui, iar dacă nu este mulţumit, pleacă. Nici o clipă nu-şi pune problema ce dă el ţării. De fapt, nu este vorba despre ţară, ci despre oamenii ei, despre noi, românii. Este vorba despre solidaritate. Dacă fiecare dintre noi am lucra cu gândul că o facem şi pentru ceilalţi, altfel ar arăta România şi altfel ar trăi românii. Este vorba despre patriotism. Din păcate, patriotismul nostru este mai degrabă retrospectiv. Suntem mândri nu de realizările noastre, ci de faptele înaintaşilor. Personalităţile reprezentative ale istoriei noastre sunt scutul după care ne ascundem propria indolenţă. Încercăm zadarnic să ne legitimăm prin înaintaşi, iar pe aceia dintre noi care sunt gata de sacrificiu îi preferăm (vorba lui Andrei Pleşu) ca statui şi portrete în manuale, pentru că, în viaţă fiind, ne irită, sunt prea radicali, nu au simţul realităţii, nu vor să priceapă că „nu năvălesc turcii”, ori că lucrurile se pot aranja şi, deci, este o prostie să te lupţi cu morile de vânt.
Un citat din Elisabeta Rizea este elocvent: „Noi ne spuneam că luptăm pentru popor. Sus, în munţi, mâncam frig, foame, alergătura, frică şi gloanţe. Jos, amestecat cu securiştii din el, cu comuniştii din el, cu ruşii, poporul – pentru care noi luptam – îşi tăia porcul, sărbătorea Crăciunul, Paştile, îşi vedea de treabă, făcea copii la beţie şi, atunci cand coboram să mai facem rost de un cartof, de o slănină, de pâine, poporul, pentru care noi credeam că luptăm, ne vindea la jendari”. Se vede că „omul nou” nu-i chiar atât de nou...
93,7% dintre noi suntem mândri pentru că suntem români. Mândria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămâne ceea ce este de multa vreme: un drog, un somnifer şi un text de muzică populară. România are nevoie de un om cu adevărat nou!
Bătrânii aveau o vorbă înţeleaptă: „un lucru bun nu te întreabă nimeni în cât timp l-ai făcut”. Noi am uitat-o, ba mai rău, am înlocuit-o cu: „merge şi aşa”. Din păcate, cred că astăzi nimic nu ne defineşte mai bine decât această expresie. Trăim în epoca lui „merge şi aşa”. Dar merge? Eu cred că nu. Noi, românii, părem să nu înţelegem că înşelându-i pe alţii, ne înşelăm pe noi. Dacă nu mătur bine strada, dacă nu strâng destul şurubul, dacă nu respect reţeta, dacă nu predau conştiincios lecţia, dacă, în general, nu-mi fac riguros datoria, va avea de suferit şi calitatea vieţii mele, nu numai a celorlalţi.
Mă întreb dacă arhitecţii care au proiectat cartierul Mănăştur au vreo problemă de conştiinţă când îl străbat. Mă întreb dacă inginerii de drumuri şi poduri roşesc când văd că asfaltul de pe poduri este distrus în fiecare iarnă - doar în România, nu şi în ţările situate mai la vest; sau când văd că nu sunt în stare să menţină asfaltul de-a lungul şinelor de tramvai – doar în România, nu şi în ţările situate mai la vest. Mă întreb dacă funcţionarii serviciilor de urbanism din primăriile din România se simt responsabili pentru caracterul alienant al noilor cartiere. Mă întreb cum pot să doarmă bine judecătorii care „trântesc” procesele, ori procurorii care construiesc cazuri la comandă politică. Mă întreb ce are în suflet un medic care condiţionează actul medical de primirea plicului cu bani. Iar şirul întrebărilor poate continua...
Când germanii de la CONTINENTAL au inaugurat fabrica de anvelope de la Timişoara, şeful lor a spus, în prezenţa primului ministru român, că este bucuros că a reuşit în ciuda tuturor dificultăţilor. Din punctul lor de vedere, cel mai greu le-a fost să-i dezbare pe români de două expresii caracteristice: „nici o problemă, mâine!” şi „merge şi aşa!”. Muncitorii români au râs, însă nemţii, nu. Se impuseseră, dar erau la capătul puterilor. Cred că investiţiile străine din economia noastră au fost binevenite nu numai din perspectiva capitalurilor aportate, ci, mai ales, pentru că au impus o altă mentalitate, o altă atitudine faţă de muncă, în general, şi faţă de datoria fiecăruia, în particular. Lecţia o deprind şi cele peste două milioane de români care lucrează peste hotare; şi tinerii care se angajează în sectorul privat, fără să fi lucrat la stat. Cel mai greu le este să se schimbe celor care s-au nărăvit în timpul comunismului.
Caracteristic, „omul nou” aşteaptă să vadă ce capătă de la ţara lui, iar dacă nu este mulţumit, pleacă. Nici o clipă nu-şi pune problema ce dă el ţării. De fapt, nu este vorba despre ţară, ci despre oamenii ei, despre noi, românii. Este vorba despre solidaritate. Dacă fiecare dintre noi am lucra cu gândul că o facem şi pentru ceilalţi, altfel ar arăta România şi altfel ar trăi românii. Este vorba despre patriotism. Din păcate, patriotismul nostru este mai degrabă retrospectiv. Suntem mândri nu de realizările noastre, ci de faptele înaintaşilor. Personalităţile reprezentative ale istoriei noastre sunt scutul după care ne ascundem propria indolenţă. Încercăm zadarnic să ne legitimăm prin înaintaşi, iar pe aceia dintre noi care sunt gata de sacrificiu îi preferăm (vorba lui Andrei Pleşu) ca statui şi portrete în manuale, pentru că, în viaţă fiind, ne irită, sunt prea radicali, nu au simţul realităţii, nu vor să priceapă că „nu năvălesc turcii”, ori că lucrurile se pot aranja şi, deci, este o prostie să te lupţi cu morile de vânt.
Un citat din Elisabeta Rizea este elocvent: „Noi ne spuneam că luptăm pentru popor. Sus, în munţi, mâncam frig, foame, alergătura, frică şi gloanţe. Jos, amestecat cu securiştii din el, cu comuniştii din el, cu ruşii, poporul – pentru care noi luptam – îşi tăia porcul, sărbătorea Crăciunul, Paştile, îşi vedea de treabă, făcea copii la beţie şi, atunci cand coboram să mai facem rost de un cartof, de o slănină, de pâine, poporul, pentru care noi credeam că luptăm, ne vindea la jendari”. Se vede că „omul nou” nu-i chiar atât de nou...
93,7% dintre noi suntem mândri pentru că suntem români. Mândria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămâne ceea ce este de multa vreme: un drog, un somnifer şi un text de muzică populară. România are nevoie de un om cu adevărat nou!
FOAIA TRANSILVANĂ din data de 19 aprilie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu