România a ajuns membră a NATO şi a Uniunii Europene, iar românii se simt mai în siguranţă şi speră la un trai mai bun. Chiar dacă nu am scăpat complet din „ghearele” ruşilor, pentru că, pe de o parte, depindem de resursele lor, iar pe de altă parte societatea românească este încă vulnerabilă la acţiunea agenţilor lor de influenţă, întrezărim o luminiţă la capătul tunelului prin care ne târâm de 60 de ani. Sperăm cu toţii că ceea ce a fost mai rău a trecut, iar ceea ce va fi mai bine va veni cât mai repede. Factorul politic a fost şi rămâne determinant, dar rezultatele se văd mai limpede în plan economic. De aceea, astăzi vă propun o privire retrospectivă asupra evoluţiei economiei naţionale în perioada de tranziţie de la centralismul totalitar, la economia de piaţă funcţională. Vom judeca acţiunea guvernelor care s-au perindat prin Palatul Victoria urmărind evoluţia celui mai sintetic indicator - produsul intern brut (PIB), în corelaţie cu măsurile reformiste adoptate. Guvernanţii noştri s-au comportat foarte diferit unii de alţii.
A fost mai întâi guvernul Roman, numit de Brucan „guvern de premianţi”. Invocând „vidul legislativ” şi pretextând penuria de bunuri de larg consum, guvernul Roman a topit în mai puţin de un an rezervele naţionale, a acceptat muşamalizarea cercetărilor privind conturile „lui Ceauşescu” (care, de fapt, erau ale Securităţii) şi a mituit electoratul, mărindu-i salariile pe măsura scăderii productivităţii muncii. Deoarece cu banii nu se poate minţi, imediat s-a declanşat un proces hiperinflaţionist, iar PIB-ul s-a prăbuşit, scăzând de la aproape 40 de miliarde USD în 1989, la 33 mld. USD în 1990 şi ajungând la 25,1 mld. USD în 1991. Cele câteva mineriade patronate de acest guvern au anulat capitalul de simpatie câştigat de România prin sacrificiile revoluţionarilor şi au instaurat epoca lui „noi muncim, nu gândim!” şi „nu ne vindem ţara!”. În faţa catastrofei iminente, guvernul a iniţiat nişte reforme, făcând chiar primele privatizări, ceea ce i-a atras mazilirea. A „murit” urât, de mineriadă, o armă întoarsă parcă biblic împotriva celui care o „ridicase” de câteva ori.
A urmat guvernul Stolojan, al cărui lider a fost consacrat de făcătorii de imagini ca „tehnocratul apolitic”. Ne-am fi aşteptat la măsuri economice realiste, dar dl Stolojan a declarat că nu doreşte puterea şi că a acceptat mandatul doar până la alegeri. Aşa că am avut parte doar de continuarea politicilor populiste ale guvernului anterior, fără accentele reformiste. PIB-ul s-a prăbuşit în continuare, ajungând la minimul de 15,1 mld. USD în anul 1992. Stolojan a ajuns la măsura extremă de a naţionaliza valuta din conturile agenţilor economici. Ne-am bucurat cu toţii când, în urma alegerilor din toamna lui 1992, am scăpat de el şi nu am înţeles niciodată cum a reuşit să reapară ca „liberal” şi încă lider...
Guvernul Văcăroiu, care în ciuda tuturor pronosticurilor şi-a dus până la capăt mandatul, este bine servit de statistici. În patru ani PIB-ul a crescut de la 15,1 la 28,2 mld. USD. Oţelăriile şi rafinăriile duduiau, dar lucrau în pierdere; la fel ca şi sectorul minier, avicolele şi suinprodurile. Creşterea s-a produs pe stoc, pentru că multe produse nu aveau desfacere asigurată ori, odată livrate, nu erau achitate. Cu toate că activităţile nerentabile au fost subvenţionate, multe întreprinderi nu reuşeau să-şi plătească furnizorii şi obligaţiile faţă de bugetele statului. Economia naţională era asfixiată de blocajul financiar, pentru că mărfurile circulau fără ca banii să vină pe contrasens. Băncile de stat au fost obligate să acorde credite neperformante, ceea ce le-a adus în stare de faliment. Majoritatea privatizărilor s-au făcut în favoarea PAS-urilor (Programul Asociaţiei Salariaţilor), fiind mai degrabă un fel de cooperativizări. Toate instituţiile financiare internaţionale au rupt legăturile cu România, astfel încât ţara se îndrepta spre crah. Falimentul economiei naţionale ar fi generat sărăcie generală, ceea ce ar fi provocat o nouă revoluţie, care nu ar mai fi putut să fie confiscată, aşa că a fost preîntâmpinată: serviciile succesoare fostei Securităţi au manipulat „schimbarea” şi astfel s-a produs prima alternanţă la putere.
Guvernul Ciorbea a găsit o jumătate de miliard de dolari în rezerva Băncii Naţionale în timp ce avea obligaţii de plată de aproape 4 mld. USD doar în anul 1997. Creditele, luate pe termen scurt şi cu dobândă mare de guvernele Roman şi Stolojan, deveniseră scadente, iar ţara continua să consume mai mult decât producea. Tocmai pentru că în lipsa rezervei valutare nu mai avea susţinere, leul s-a prăbuşit în iarna anului 1997. Pentru a relua finanţările externe şi a „rostogoli” obligaţiile de plată, guvernul Ciorbea a acceptat condiţiile impuse de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Mondială şi a început restructurarea economiei naţionale. În anul 1997 Produsul Intern Brut a scăzut cu 6,1%. Sectorul minier a fost primul restructurat, băncile au fost recapitalizate, piaţa de capital s-a înviorat pentru prima oară de la înfiinţare datorită afluxului de capitaluri străine, iar ritmul privatizării a fost accelerat. Cu toate acestea coaliţia majoritară acţiona centrifug, lipsind guvernul de susţinerea politică necesară unor măsuri impopulare, astfel că guvernul a căzut.
Guvernul Radu Vasile, instalat în luna aprilie 1998, nu a mai avut nici o alternativă la reforme. În 1998, dar mai ales în anul 1999, s-au luat cele mai dure măsuri reformiste. S-a ameliorat legea falimentului, astfel încât să poată fi aplicată efectiv; au fost oprite întreprinderile (în frunte cu RAFO şi PETROMIDIA) care provocau pierderi în activitatea de bază, iar sute de mii de salariaţi au fost trecuţi în şomaj prin licenţieri colective. Nu s-a mai permis producţia pe stoc şi s-au luat măsuri pentru reducerea blocajelor financiare. Timp de doi ani s-au privatizat peste 100 de întreprinderi pe lună. S-a făcut ordine în sistemul bancar, fiind declarate falimentare numeroase bănci private ce fuseseră jefuite de proprii administratori; cu BRD şi Bancpost a început privatizarea băncilor de stat, iar BANCOREX a fost „fuzionat” cu BCR. S-au acordat subvenţii producătorilor agricoli. Investiţiile străine, nesemnificative pe vremea guvernelor Roman, Stolojan şi Văcăroiu, au crescut foarte mult. Deşi economia a regresat în 1998 cu 4,8% şi cu 1,2% în 1999, schimbările produse au constituit fundamentul creşterii din anii următori.
În luna iunie a anului 1999, România a adoptat Programul Naţional de Aderare la UE, iar în decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki hotărăşte începerea negocierilor de aderare cu încă şase ţări candidate, între care şi România.
Anul 2000 este considerat momentul de revenire a economiei. Guvernul era acelaşi, dar a avut în frunte un alt prim ministru: pe Mugur Isărescu. Guvernul Isărescu a luat o singură măsură demnă de a fi reţinută şi anume a redus fiscalitatea, respectiv TVA şi impozitul pe profit, mai ales pe profitul obţinut din activităţi de export, care a fost coborât la 5%. Firesc, exporturile au explodat, devenind factorul determinant în creşterea produsului intern brut. În anul 2000 PIB-ul a crescut cu aproape 2%, pentru întâia oară pe o bază sănătoasă, într-o economie puternic restructurată, în bună măsură privatizată şi cu bănci scoase de sub comanda politicului.
Guvernul Năstase, care a administrat ţara în următorii patru ani, a continuat implementarea Programului Naţional de Aderare la Uniunea Europeană. Privatizarea, chiar dacă şi-a redus ritmul, a ajuns la marile companii: SIDEX, Banca Agricolă, ALRO, PETROM ş.a. În anul 2002 România a fost primită în NATO, ceea ce a încurajat investiţiile străine, care au crescut de la an la an. Prin achiziţii făcute în procesul de privatizare sau prin investiţii greenfield, în industrie, servicii ori agricultură, străinii au creat locuri de muncă, au generat venituri la bugetele statului, dar – mai ales – au adus o altă mentalitate, cu consecinţe în creşterea productivităţii muncii. Reducerea inflaţiei a provocat scăderea ratei dobânzilor bancare, iar românii au început să consume pe credit. Creditul ipotecar a crescut spectaculos, relansând industria construcţiilor; iar când construcţiile merg, totul merge.
În ciuda parcursului economic corect şi a creşterii PIB-ului cu 22% (până la aproape 60 mld. de euro), guvernul Năstase rămâne în percepţia publică, internă şi internaţională, ca şi cel mai corupt guvern al unei ţări care se confruntă în mod cronic cu corupţia. Dacă s-ar fi menţinut şi după alegerile din anul 2004, este puţin probabil că am fi fost primiţi în Uniunea Europeană, chiar dacă ni se acordase statutul de economie de piaţă funcţională.
Guvernul Tăriceanu este cel care a avut onoarea de a administra ţara în momentul integrării. Pe lângă succesele în combaterea corupţiei, justiţia ajungând la marii „rechini”, guvernul Tăriceanu a continuat seria privatizărilor spectaculoase cu distribuţiile de energie electrică şi de gaz metan şi cu BCR. Inflaţia este ţinută sub control şi diminuată de la an la an, moneda naţională creşte în raport cu valutele de referinţă, iar veniturile şi consumul populaţiei sporesc încet dar sigur. Fiscalitatea a fost redusă şi oarecum simplificată prin introducerea cotei unice de impozitare, iar disciplina fiscală a fost ameliorată. România a intrat în UE cu un număr de salariaţi înjumătăţit faţă de cei 8,5 milioane din anul 1989, dar Produsul Intern Brut va ajunge în anul 2007 la 100 de mld. de euro.
Privind retrospectiv, am convingerea că, în ciuda unor greşeli şi limite de acţiune, meritele principale pentru integrarea României în Uniunea Europeană revin guvernelor Radu Vasile, Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu.
A fost mai întâi guvernul Roman, numit de Brucan „guvern de premianţi”. Invocând „vidul legislativ” şi pretextând penuria de bunuri de larg consum, guvernul Roman a topit în mai puţin de un an rezervele naţionale, a acceptat muşamalizarea cercetărilor privind conturile „lui Ceauşescu” (care, de fapt, erau ale Securităţii) şi a mituit electoratul, mărindu-i salariile pe măsura scăderii productivităţii muncii. Deoarece cu banii nu se poate minţi, imediat s-a declanşat un proces hiperinflaţionist, iar PIB-ul s-a prăbuşit, scăzând de la aproape 40 de miliarde USD în 1989, la 33 mld. USD în 1990 şi ajungând la 25,1 mld. USD în 1991. Cele câteva mineriade patronate de acest guvern au anulat capitalul de simpatie câştigat de România prin sacrificiile revoluţionarilor şi au instaurat epoca lui „noi muncim, nu gândim!” şi „nu ne vindem ţara!”. În faţa catastrofei iminente, guvernul a iniţiat nişte reforme, făcând chiar primele privatizări, ceea ce i-a atras mazilirea. A „murit” urât, de mineriadă, o armă întoarsă parcă biblic împotriva celui care o „ridicase” de câteva ori.
A urmat guvernul Stolojan, al cărui lider a fost consacrat de făcătorii de imagini ca „tehnocratul apolitic”. Ne-am fi aşteptat la măsuri economice realiste, dar dl Stolojan a declarat că nu doreşte puterea şi că a acceptat mandatul doar până la alegeri. Aşa că am avut parte doar de continuarea politicilor populiste ale guvernului anterior, fără accentele reformiste. PIB-ul s-a prăbuşit în continuare, ajungând la minimul de 15,1 mld. USD în anul 1992. Stolojan a ajuns la măsura extremă de a naţionaliza valuta din conturile agenţilor economici. Ne-am bucurat cu toţii când, în urma alegerilor din toamna lui 1992, am scăpat de el şi nu am înţeles niciodată cum a reuşit să reapară ca „liberal” şi încă lider...
Guvernul Văcăroiu, care în ciuda tuturor pronosticurilor şi-a dus până la capăt mandatul, este bine servit de statistici. În patru ani PIB-ul a crescut de la 15,1 la 28,2 mld. USD. Oţelăriile şi rafinăriile duduiau, dar lucrau în pierdere; la fel ca şi sectorul minier, avicolele şi suinprodurile. Creşterea s-a produs pe stoc, pentru că multe produse nu aveau desfacere asigurată ori, odată livrate, nu erau achitate. Cu toate că activităţile nerentabile au fost subvenţionate, multe întreprinderi nu reuşeau să-şi plătească furnizorii şi obligaţiile faţă de bugetele statului. Economia naţională era asfixiată de blocajul financiar, pentru că mărfurile circulau fără ca banii să vină pe contrasens. Băncile de stat au fost obligate să acorde credite neperformante, ceea ce le-a adus în stare de faliment. Majoritatea privatizărilor s-au făcut în favoarea PAS-urilor (Programul Asociaţiei Salariaţilor), fiind mai degrabă un fel de cooperativizări. Toate instituţiile financiare internaţionale au rupt legăturile cu România, astfel încât ţara se îndrepta spre crah. Falimentul economiei naţionale ar fi generat sărăcie generală, ceea ce ar fi provocat o nouă revoluţie, care nu ar mai fi putut să fie confiscată, aşa că a fost preîntâmpinată: serviciile succesoare fostei Securităţi au manipulat „schimbarea” şi astfel s-a produs prima alternanţă la putere.
Guvernul Ciorbea a găsit o jumătate de miliard de dolari în rezerva Băncii Naţionale în timp ce avea obligaţii de plată de aproape 4 mld. USD doar în anul 1997. Creditele, luate pe termen scurt şi cu dobândă mare de guvernele Roman şi Stolojan, deveniseră scadente, iar ţara continua să consume mai mult decât producea. Tocmai pentru că în lipsa rezervei valutare nu mai avea susţinere, leul s-a prăbuşit în iarna anului 1997. Pentru a relua finanţările externe şi a „rostogoli” obligaţiile de plată, guvernul Ciorbea a acceptat condiţiile impuse de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Mondială şi a început restructurarea economiei naţionale. În anul 1997 Produsul Intern Brut a scăzut cu 6,1%. Sectorul minier a fost primul restructurat, băncile au fost recapitalizate, piaţa de capital s-a înviorat pentru prima oară de la înfiinţare datorită afluxului de capitaluri străine, iar ritmul privatizării a fost accelerat. Cu toate acestea coaliţia majoritară acţiona centrifug, lipsind guvernul de susţinerea politică necesară unor măsuri impopulare, astfel că guvernul a căzut.
Guvernul Radu Vasile, instalat în luna aprilie 1998, nu a mai avut nici o alternativă la reforme. În 1998, dar mai ales în anul 1999, s-au luat cele mai dure măsuri reformiste. S-a ameliorat legea falimentului, astfel încât să poată fi aplicată efectiv; au fost oprite întreprinderile (în frunte cu RAFO şi PETROMIDIA) care provocau pierderi în activitatea de bază, iar sute de mii de salariaţi au fost trecuţi în şomaj prin licenţieri colective. Nu s-a mai permis producţia pe stoc şi s-au luat măsuri pentru reducerea blocajelor financiare. Timp de doi ani s-au privatizat peste 100 de întreprinderi pe lună. S-a făcut ordine în sistemul bancar, fiind declarate falimentare numeroase bănci private ce fuseseră jefuite de proprii administratori; cu BRD şi Bancpost a început privatizarea băncilor de stat, iar BANCOREX a fost „fuzionat” cu BCR. S-au acordat subvenţii producătorilor agricoli. Investiţiile străine, nesemnificative pe vremea guvernelor Roman, Stolojan şi Văcăroiu, au crescut foarte mult. Deşi economia a regresat în 1998 cu 4,8% şi cu 1,2% în 1999, schimbările produse au constituit fundamentul creşterii din anii următori.
În luna iunie a anului 1999, România a adoptat Programul Naţional de Aderare la UE, iar în decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki hotărăşte începerea negocierilor de aderare cu încă şase ţări candidate, între care şi România.
Anul 2000 este considerat momentul de revenire a economiei. Guvernul era acelaşi, dar a avut în frunte un alt prim ministru: pe Mugur Isărescu. Guvernul Isărescu a luat o singură măsură demnă de a fi reţinută şi anume a redus fiscalitatea, respectiv TVA şi impozitul pe profit, mai ales pe profitul obţinut din activităţi de export, care a fost coborât la 5%. Firesc, exporturile au explodat, devenind factorul determinant în creşterea produsului intern brut. În anul 2000 PIB-ul a crescut cu aproape 2%, pentru întâia oară pe o bază sănătoasă, într-o economie puternic restructurată, în bună măsură privatizată şi cu bănci scoase de sub comanda politicului.
Guvernul Năstase, care a administrat ţara în următorii patru ani, a continuat implementarea Programului Naţional de Aderare la Uniunea Europeană. Privatizarea, chiar dacă şi-a redus ritmul, a ajuns la marile companii: SIDEX, Banca Agricolă, ALRO, PETROM ş.a. În anul 2002 România a fost primită în NATO, ceea ce a încurajat investiţiile străine, care au crescut de la an la an. Prin achiziţii făcute în procesul de privatizare sau prin investiţii greenfield, în industrie, servicii ori agricultură, străinii au creat locuri de muncă, au generat venituri la bugetele statului, dar – mai ales – au adus o altă mentalitate, cu consecinţe în creşterea productivităţii muncii. Reducerea inflaţiei a provocat scăderea ratei dobânzilor bancare, iar românii au început să consume pe credit. Creditul ipotecar a crescut spectaculos, relansând industria construcţiilor; iar când construcţiile merg, totul merge.
În ciuda parcursului economic corect şi a creşterii PIB-ului cu 22% (până la aproape 60 mld. de euro), guvernul Năstase rămâne în percepţia publică, internă şi internaţională, ca şi cel mai corupt guvern al unei ţări care se confruntă în mod cronic cu corupţia. Dacă s-ar fi menţinut şi după alegerile din anul 2004, este puţin probabil că am fi fost primiţi în Uniunea Europeană, chiar dacă ni se acordase statutul de economie de piaţă funcţională.
Guvernul Tăriceanu este cel care a avut onoarea de a administra ţara în momentul integrării. Pe lângă succesele în combaterea corupţiei, justiţia ajungând la marii „rechini”, guvernul Tăriceanu a continuat seria privatizărilor spectaculoase cu distribuţiile de energie electrică şi de gaz metan şi cu BCR. Inflaţia este ţinută sub control şi diminuată de la an la an, moneda naţională creşte în raport cu valutele de referinţă, iar veniturile şi consumul populaţiei sporesc încet dar sigur. Fiscalitatea a fost redusă şi oarecum simplificată prin introducerea cotei unice de impozitare, iar disciplina fiscală a fost ameliorată. România a intrat în UE cu un număr de salariaţi înjumătăţit faţă de cei 8,5 milioane din anul 1989, dar Produsul Intern Brut va ajunge în anul 2007 la 100 de mld. de euro.
Privind retrospectiv, am convingerea că, în ciuda unor greşeli şi limite de acţiune, meritele principale pentru integrarea României în Uniunea Europeană revin guvernelor Radu Vasile, Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu.
11 ianuarie 2007 FOAIA TRANSILVANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu