sâmbătă, 21 iunie 2008

Operaţiunea „Independentu’ ”


Românii par să se fi împăcat cu gândul că sunt conduşi de oligarhie. Ultimele evoluţii electorale demonstrează că oligarhii noştri nu mai acţionează unitar (doar sunt şi ei români!) şi că raporturile de forţă din interiorul oligarhiei s-au răsturnat. Dacă la început serviciile hotărau cine să fie preşedinte şi cine (dintre cei trimişi sub acoperire în „civilie”) să se îmbogăţească cu banul public, astăzi cei „din afară”, cei cu bani, îşi promovează oamenii în servicii, în instituţiile statului şi la Cotroceni. Ca şi clasa politică, oligarhii se împart în funcţie de atitudinea faţă de preşedinte. Cei care au trăit bine în spatele lui
Adrian Năstase sunt majoritari şi sunt împotriva lui Băsescu. Fractura oligarhiei este extinsă şi în componenta ei fundamentală, serviciile secrete, divizate şi ele cel puţin la nivelul ofiţerilor superiori. Băsescu nu le mai controlează, dacă le-a ţinut vreodată cu adevărat în mână. Grupurile de afaceri (de genul Golden Blitz) din apropierea sa, ca şi şefii numiţi de el în serviciile secrete, sunt copleşite sub toate aspectele de potrivnicii săi.

Păi, dacă preşedintele nu este în stare să le stăpâneasca, de ce să nu-l trădeze? Şi l-au trădat! Este primul preşedinte trădat. Alternanţa Iliescu-Constantinescu, din 1996, a fost făcută cu ştiinţa – poate chiar şi cu acordul lui Iliescu - care a fost „retras” temporar, pentru evitarea crahului. La revenirea lui Iliescu din anul 2000, Constantinescu nu a fost trădat, pentru că el fusese cu bună ştiinţă preşedinte interimar; precum Faust, făcuse pact cu diavolul/oligarhia, pentru a fi preşedinte, măcar un mandat. Şi a fost... Dar să revenim la berbecul nostru: dovada trădării este operaţiunea „Independentu’ pentru Bucureşti”.

Reeşaparea lui Sorin Oprescu cu prilejul alegerilor pentru primăria Capitalei este o operă de artă, care demonstrează profesionalismul laboratoarelor din culisele puterii de la noi şi superioritatea mijloacelor de care dispun în comparaţie cu tot felul de guru electorali, aduşi pe bani grei din Israel ori din Statele Unite. Lucrarea este întoarsă din condei ca un film produs la Hollywood; are happy end şi va avea – sunt convins – o continuare: „Independentu’ pentru Cotroceni”. De fapt, aceasta este miza reală: crearea contracandidatului lui Traian Băsescu. Între liderii de prim plan ai partidelor parlamentare nu există nici unul cu carisma necesară - respectiv cu şanse pentru prezidenţiale – şi pentru că nici partidele nu au forţa de a-şi impune candidatul, s-a inventat „independentu’ ”, în spatele căruia se vor uni partidele anti-Băsescu.

Datele personajului Oprescu nu îi dădeau vreo şansă la primăria Bucureştiului. A fost învins în anii 1998 şi 2000, iar o partidă pierdută de două ori, de regulă nici nu se mai joacă. Părinţii lui au fost securişti cu grad mare (despre taică-său, general de securitate, spune admirativ că „a fost superbăiat în ţara băieţilor”, că doar a lor era România), dar Dan Voiculescu ne-a demonstrat în mod repetat că poporul nu se dă în vânt după securişti. Este membru marcant al PSD şi apropiat al lui Ion Iliescu, dar bucureştenii au luat destulă bătaie de la minerii aduşi de „patron”, pentru a nu mai vota cu el şi cu ai lui. Mai degrabă director decât doctor, este un şmecheraş din cartierul Primăverii, care se spală cu spirt după ce dă mâna cu „pulimea”, iar mulţimea nu se poate identifica în el, chiar dacă zâmbeşte strâmb şi trage tot timpul cu ochiul. Nu are nici o viziune asupra dezvoltării Capitalei, nu are proiect, nu are substanţă, are doar tupeu. Şi totuşi, a câştigat alegerile.

Dar ce scenariu! Ce lucrătură! Amploarea campaniei de imagine, instituţiile implicate (în primul rând, justiţia şi presa) şi sumele imense de bani cheltuite, toate acestea demonstrează importanţa forţelor angajate şi a mizei jocului. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare. Totul a început cu un sondaj de opinie din iarnă, care-l desemna pe locul întâi în preferinţele bucureştenilor la capitolul încredere. De unde până unde încredere în Oprescu?!? Probabil de la cine a plătit sondajul... Povestea s-a repetat în preajma campaniei electorale, când conducea nu numai la „încredere”, ci şi la „opţiunea de vot”. Apoi a venit partea cea mai frumoasă, cu victimizarea; mai întâi în partid, care parcă a înnebunit şi nu l-a vrut de candidat, iar apoi în justiţie. S-a luptat şi cu PSD-ul şi cu justiţia – două instituţii corupte - şi a învins: măi, ce om! De aşa o mitizare nu a avut parte nici măcar Traian Băsescu, „alergat” doar de Adrian Năstase. A urmat perioada electorală, când i s-a confecţionat un discurs antisistem, lui, omul sistemului.

La noi, bătălia politică nu se duce între stânga şi dreapta şi nici între un independent şi sistem. De fapt, se luptă oligarhii între ei. Dacă aşa stau lucrurile, iar eu cred că aşa stau, atunci mişcările următoare sunt previzibile.

În primul rând se va pompa în imaginea lui Sorin Oprescu, care va trebui să dea impresia că îşi îndeplineşte promisiunile. În acelaşi timp, va fi în continuare victimizat (ca şi Băsescu în primul mandat de primar general) în confruntarea cu opoziţia pedelistă: el, săracul, ar vrea mai multe, dar ăia răi nu-l lasă.

Apoi, mi se pare probabil ca alegerile parlamentare să fie amânate spre primăvara anului 2009. PDL trebuie să scadă cât mai mult, procesul amplificându-se după pierderea Bucureştiului, iar previzibilul lor eşec (relativ) de la „generale” să fie cât mai apropiat de campania prezidenţială. Vor continua atacurile la adresa preşedintelui Băsescu, în care, oricum, trag deja toţi, din toate poziţiile. Simultan, se va urmări consolidarea mitului „independentului” în mintea electoratului. Parcă văd cum, la anul, românii vor „descoperi” că pot fi salvaţi numai de un independent.

Operaţiunea necesită nu numai timp destul, dar şi bani foarte mulţi. Nu pare să fie vreo problemă nici cu una, nici cu alta.





CRESTIN DEMOCRATIA -TRADITIE SI MODERNITATE


Aş dori să încep cu o mărturisire de credinţă: înainte de a fi creştin democrat, sunt naţional ţărănist, aşa cum au fost moşii şi strămoşii mei, la fel ca şi ai dumneavoastră. În Transilvania aflată sub stăpânire maghiară, interesele românilor erau apărate şi promovate de Partidul Naţional Român, a cărui acţiune politică se baza pe programul politic în 16 „punturi" enunţat de Simion Bărnuţiu la Adunarea Naţională de la Blaj, la 5/17 mai 1848. În această sală, ca şi de altminteri în întreaga Transilvanie, nu sunt români ai căror străbunici şi stră-străbunici să nu fi fost membri ai Partidului Naţional Român. Nu-i vorbă goală aceea care spune că românii din Ardeal se năşteau practic în Partidul Naţional Român. De aceea, noi ne putem mândri cu oameni ca Alexandru Mocioni, Ilie Măcelaru, Ioan Raţiu-memorandistul, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, care au făcut România Mare, iar apoi, în ţara întregită, au unit Partidul Naţional Român cu Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, înfiinţând Partidul Naţional Ţărănesc. Nu este momentul să reamintim contribuţiile PNŢ la consolidarea şi dezvoltarea României până la al doilea război mondial.
După război, naţional-ţărăniştii au intrat în puşcării ca învingători ai alegerilor din 1946. Nu a fost o victorie oarecare, ci una obţinută la un scor zdrobitor, care a demonstrat că românii ştiau că ei erau alternativa la comunişti. Acest fapt, ca şi jertfele din anii dictaturii au făcut ca, la renaşterea sa din 1989, partidul să se bucure de o aură singulară şi - chiar dacă şi-a completat denumirea cu adjectivele „creştin" şi „democrat" - tradiţia a prevalat şi a continuat să fie apelat ca „naţional ţărănist". Noi suntem „ţărăniştii" sau „naţional ţărănştii", nimeni nu ne spune „creştin democraţi" şi am greşit când am încercat să schimbăm acest lucru.
PNŢCD este un partid esenţial diferit de toate celelalte tocmai pentru valorile noastre fundamentale: morala creştină, naţionalismul luminat, dreptatea socială şi ţărănismul. Naţionalismul nostru este cu adevărat luminat, pentru că nu este îndreptat împotriva altora; nu ne-am transformat din asupriţi în asupritori, ci ne-am subordonat politicile intereselor neamului nostru: din totdeauna am urmărit întregirea ţării, independenţa şi propăşirea ei. Morala creştină ne-a impus urmărirea dreptăţii sociale. Nu în ultimul rând, memoria colectivă ne reţine ca singurul partid care s-a interesat de ţărănime, într-o ţară în care ponderea populaţiei rurale a fost - şi este şi astăzi - foarte mare.
Ultima guvernare naţional-ţărănistă, cea din perioada 1996-2000, a fost una de succes, prin reformele realizate - în exclusivitate! - de miniştrii noştri. Alinierea învăţământului românesc la standardele europene, lansarea masivă a lucrărilor publice (în primul rând la sate, dar nu numai: aducţiuni de apă, alimentări cu gaz, construcţii de drumuri şi poduri), politicile agrare de încurajare a producătorului privat, inclusiv subvenţionarea pentru prima dată a ţăranului, în detrimentul unităţilor de stat, accelerarea privatizării în industrie şi oprirea întreprinderilor cu pierderi, restructurarea şi privatizarea sistemului bancar, cooptarea UDMR la guvernare, reorientarea politicii externe a ţării, de la firul roşu cu Moscova, spre NATO şi Uniunea Europeană, toate acestea au făcut ca - în decembrie 1999 - România să fie invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Dacă astăzi România este membră în NATO şi în Uniunea Europeană, meritele cele mai mari ne revin nouă, naţional-ţărăniştilor! Ritmurile ridicate de creştere economică, începând din anul 2000, se datorează tocmai guvernării noastre reformiste! Trebuie să fim mândri de guvernarea noastră şi trebuie să ne-o apărăm în faţa atacurilor de rea credinţă, care creează în mod deliberat confuzie între acţiunea administrativă a PNŢCD şi cea politică.
În plan administrativ, am avut o guvernare de succes. Din păcate, în plan politic am înregistrat numai eşecuri. PNŢCD a pierdut TOATE disputele politice. Conducerea politică a partidului a fost departe de cerinţele impuse de împrejurările foarte grele în care am ajuns la guvernare. Consecinţele cele mai grave le-a avut incapacitatea partidului de a-şi implementa politicile care-l defineau identitar. Identitatea noastră nu a fost niciodată definită de CINEVA, pentru că nu am avut lideri carismatici. Noi am fost întotdeauna votaţi pentru CEVA. Acel CEVA, care ne-a singularizat pe scena politică românească, a fost percepţia electoratului că noi vom face 1. reforma morală a clasei politice, prin ceea ce ar fi trebuit să fie Legea Ticu, de deconspirare a securiştilor şi 2. că vom restitui proprietăţile. Acestea au fost MESAJELE IDENTITARE ale PNŢCD şi tocmai aici am ratat. Legile respective s-au adoptat prea târziu şi au fost „mutilate" de Partidul Democrat, partener de coaliţie. S-a ajuns ca - sub presiunea UE - restituirile să se facă de către adversarii lor (şi ai noştri) din PSD şi PD; nu de către PNŢCD! Ne-am dovedit incapabili să facem exact ceea ce oamenii aşteptau cel mai mult de la noi! Iar dacă nu suntem cei care reformează moral clasa politică şi restituie proprietăţile, atunci CINE SUNTEM? Ce ne singularizează pe noi în percepţia publică? Nimic, pentru că din 2001 încoace, nici una dintre conducerile partidului nu a fost capabilă să construiască un nou set de mesaje identitare. Dacă nici noi nu mai ştim care este oferta noastră politică esenţială, cea care ne defineşte în faţa cetăţenilor, atunci cum să ştie ei, cetăţenii, cărora le cerem votul? În politologie este un truism faptul că oamenii nu te urmează dacă nu ştiu CINE eşti. Nu este suficient să fim urmaşii cuiva. Trebuie să fim noi înşine cineva. Degeaba ne mândrim cu trecutul, dacă nu suntem în stare să construim viitorul şi să oferim soluţii problemelor din agenda electoratului.
Timp de şase ani, PNŢCD a stat cu spatele la electorat şi s-a preocupat obsesiv de false probleme. Am avut parte de adevărate războaie interne între aşa-zişii lideri, care s-au exclus unii pe alţii; în loc să adoptăm politici, am irosit congresele pentru reorganizări interne, complet neinteresante pentru public; am schimbat denumirea partidului, renunţând la prestigiul său şi ignorând faptul că oricât de frumoasă ar fi eticheta, nu ea, ci conţinutul vinde sticla; am pierdut enorm de multă vreme încercând să facem alianţe cu partide cu mult mai mici decât noi, deşi continuam să scădem în sondajele de opinie. Toate acestea au deturnat atenţia şi energiile partidului de la problema sa principală: criza identitară.
Toate partidele care au ratat de două ori la rând intrarea în parlament au dispărut. PNŢCD nu! Nu numai că nu am dispărut, dar ni se alătură mereu membri noi. Uitaţi-vă în sală şi veţi vedea cât de mulţi colegi noi avem. Acest lucru demonstrează că partidul supravieţuieşte nu numai prin spiritul său, ci şi prin „carnea" sa. Este limpede pentru oricine că noii colegi nu au venit din interes, ci din convingerea că noi suntem singurul instrument politic care ar putea să schimbe România. Cei care ni s-au alăturat sunt doar o mică parte dintre cei care ne-ar vota, dacă am construi o ofertă convingătoare!
Candidez pentru conducerea organizaţiei judeţene Cluj din dorinţa de a ajuta partidul să depăşească criza prelungită în care se află. Împreună cu cei care mi-au făcut onoarea de a-mi fi alături pe moţiune şi în viitorul Birou Judeţean, vom desfăşura o acţiune politică pentru consolidarea organizaţiei judeţene, în ansamblu, şi a organizaţiilor locale, în particular. Imediat după aceste alegeri, vom porni la treabă: vom actualiza evidenţele şi vom încerca să atragem oameni noi; vom dezbate statutul partidului şi vom propune amendamente; vom încerca să îmbunătăţim imaginea partidului în opinia publică clujeană, prin identificarea şi promovarea unor lideri autentici şi a unor soluţii convingătoare pentru problemele clujenilor; vom desemna şi vom consacra public candidaţii noştri pentru alegerile locale şi parlamentare din anul 2008.
În acelaşi timp însă, vom folosi forţa organizaţiei noastre pentru a influenţa linia politică a partidului la nivel naţional. Partidul nu se poate limita la o politică de tip reactiv, de criticare a guvernării, specifică unui partid de opoziţie; de altminteri, nici nu mai suntem în opoziţie, pentru că am devenit partenerii politici ai partidului aflat la guvernare. Cu atât mai mult, PNŢCD trebuie să-şi consacre propriul proiect politic!
Politicienii români au dovedit că nu au viziune, nu au proiect şi că sunt preocupaţi până la obsesie numai de prezervarea şi fructificarea puterii, atâta câtă are fiecare, ca deputat, senator, ministru, etc. Majoritatea parlamentară constituită după alegeri s-a dovedit fluidă, reconfigurându-se mereu după interese momentane. Alianţe împotriva firii, ca şi cele dintre PSD, PNL, UDMR, PRM, PC, pun pe primul plan interesele de partid sau de grup, uneori chiar în detrimentul interesului naţional. Acest fapt demonstrează că asemănările dintre politicienii partidelor parlamentare sunt mult mai importante decât deosebirile. Nevoia de împrospătare a clasei politice a devenit evidentă pentru oricine, iar PNŢCD ar trebui să se folosească de actuala conjunctură pentru a demonstra că este singura alternativă reală. Cei care au venit deja alături de noi, ca şi cei care ne urmăresc mai de departe, ştiu că noi suntem altfel, iar aceasta ne obligă să construim alternativa!
Cred că revenirea în atenţia opiniei publice ar avea şanse mai mari de succes dacă s-ar face prin mesaje legate chiar de adjectivele din numele partidului. Mesajul nostru pe tema naţională ar trebui să vizeze procesul de integrare europeană a ţării. Integrarea este salutară, dar nu este tot una cum se va realiza. România nu trebuie să se topească în creuzetul european, ci dimpotrivă; scăpaţi de ruşi, trebuie să folosim circumstanţele democratice din singurul imperiu în care nu am fost târâţi cu forţa, ci în care noi am dorit să intrăm, cel european, pentru a ne reafirma valorile specifice, naţionale.
În ceea ce priveşte tema ţărănească, PNŢCD ar trebui să lupte pentru urbanizarea mediului rural, adică pentru dispariţia ţărănimii, în forma ei de astăzi. PNŢCD crede că a venit timpul ca oraşul, a cărui industrializare forţată a fost subvenţionată decenii de către sat, să-şi plătească datoriile. Europa în care ne integrăm nu are sate şi oraşe, ci localităţi mici şi mari. Urbanizarea mediului rural poate şi trebuie să fie făcută. Sunt zece milioane de români care trăiesc la ţară şi care au fost abandonaţi de politicieni. Putem să propunem politici de dezvoltare a infrastructurii rurale şi de creştere a valorii adăugate create la sate, pentru degajarea fondurilor necesare. Trebuie să ne opunem moşierilor roşii, care au moşii mai mari decât boierii de pe vremuri şi ar trebui să împiedicăm proletarizarea ţărănimii pauperizate de politicile iresponsabile de până acum. Fără să ne limităm la ţărănime, deoarece întotdeauna politicile noastre s-au adresat tuturor categoriilor sociale, suntem singurul partid care s-a preocupat cu adevărat de problemele ţăranilor.
Cauza cauzelor relelor din societatea românească este criza morală, care generează toate celelalte crize. Reforma morală a clasei politice a rămas până astăzi un deziderat. PNŢCD, ca singur partid care are morala creştină între principiile sale doctrinare, trebuie să recâştige încrederea românilor în forţa sa morală, pentru că refacerea texturii societăţii româneşti, distrusă de 45 de ani de comunism şi de 18 ani de "tranziţie", nu se poate realiza decât pe baza moralei creştine. De aici rezultă câteva direcţii de acţiune pe termen lung, dintre care mi se pare prioritară apropierea de Biserică, pe care trebuie să o servim, nu să ne servim de ea în scopuri electorale. Puterea exemplului personal contează, dar ţărăniştii sunt credincioşi practicanţi, care merg regulat la biserică, nu doar când se televizează. Trebuie să ne apropiem teologii, clerul şi - în măsura posibilului - ierarhii, manifestând interes pentru problemele lor şi convingându-i de sinceritatea demersurilor noastre. Vom putea spera la mai mult decât procentele pragului electoral doar atunci când, prin acţiunea noastră politică, vom reuşi să convingem că morala şi politica nu sunt disjuncte.
Ultima majusculă din denumirea partidului este D de la democraţie. Nu putem convinge pe nimeni că suntem un partid democratic, dacă nu respectăm regulile democraţiei în primul rând în interiorul organizaţiei noastre. Regula de aur a democraţiei este regula majorităţii, care obligă minoritatea să respecte hotărârile luate prin vot. Încălcarea repetată a democraţiei de partid a creat PNŢCD imaginea de partid dezbinat, incapabil să-şi gestioneze propriile probleme; iar atunci, cum să-i mai încredinţeze electoratul problemele sale?!? Cred că relansarea PNŢCD depinde foarte mult de capacitatea conducerii de a integra în proiectul propriu toate forţele de care dispunem; trebuie să se mizeze pe includere, mai degrabă decât pe excludere.
Sunt multe alte probleme faţă de care partidul ar trebui să se exprime. Unele sunt de natură politică: eliminarea caracterului bicefal al puterii executive din România, sistemul electoral (schimbarea sistemului de vot), reducerea numărului de parlamentari, diferenţierea atribuţiilor celor două camere ale parlamentului, etc. Dintre cele economice, prioritară mi se pare o strategie energetică, prin care să se reducă dependenţa ţării de importuri, mai ales de cele ruseşti (pentru că suntem păţiţi!), iar românii să beneficieze de căldură mai multă, cu bani mai puţini. Dintre problemele sociale, cele mai importante vizează îmbunătăţirea sistemului de asistenţă medicală şi finanţarea sistemului de pensii. Faţă de toate acestea, PNŢCD trebuie să aibă poziţii clare, tranşante, care să fie cunoscute tuturor membrilor noştri, de la vlădica-preşedinte, la opinca-membru. Abia apoi vom putea spera ca şi o parte a electoratului să ne asocieze cu soluţiile problemelor proprii.
Ne putem deosebi de ceilalţi dovedind că suntem capabili să construim şi să promovăm un proiect politic pentru România; să arătăm că ştim care sunt problemele românilor, ne pasă de ele şi avem soluţii pentru rezolvarea lor. Sunt convins că PNŢCD nu poate reveni în atenţia mass media şi a opiniei publice decât prin poziţii foarte tranşante, radicale chiar. Stă în puterea noastră să facem acest lucru, iar dacă vom acţiona cu credinţă în Dumnezeu, cu înţelepciune politică şi cu hărnicie, vom reuşi!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Schimbarea Regilor, bucuria prostilor



Din păcate, zicala din titlu nu este vorbă-n vânt. De prea multe ori moartea unui conducător a provocat doar înlocuirea persoanei, nu şi ameliorarea sistemului. Lucrurile par să se întâmple la fel şi acum, după moartea Prea Fericitului Teoctist, întâi stătătorul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), deşi pentru precaritatea morală a societăţii româneşti Biserica este - în bună măsură - şi responsabilă şi vinovată.
Manipulată parcă de diavol, toată frământarea se învârte în jurul persoanelor, nu al instituţiei. Încleştarea pentru succesiunea bătrânului de 92 de ani a început odată cu ruperea Mitropoliei Ardealului şi s-a intensificat din momentul internării sale în spital, unde a murit aproape singur. Se vorbeşte despre ticăloşiile din tinereţea răposatului, despre cariera sa, datorată colaborării cu securitatea comunistă, despre înmuierea ecumenică de la bătrâneţe şi despre decorarea sa post mortem. În acelaşi timp, mass media este arena confruntării dintre candidaţii la succesiune, iar lupta nu are nimic bisericesc, ba dimpotrivă, seamănă până la identitate cu o bătălie politică. Atât mitropolitul Daniel, cât şi principalul său opozant, mitropolitul Bartolomeu Anania, dar şi alţi ierarhi, sunt acuzaţi că ar fi fost colaboratori sau chiar ofiţeri acoperiţi ai securităţii, iar masoneria că ar avea şi ea un cuvânt greu de spus la alegerea patriarhului. Bălăcăreala pare a fi abia la început, dar politicienii se activează rând pe rând, încercând să tragă foloase electorale. Dacă portretele protagoniştilor sunt corect desenate, atunci tabloul pe care Sfântul Sinod ni-l oferă este dramatic.
BOR pare să creadă că - odată cu Teoctist - şi-a îngropat trecutul de compromisuri compromiţătoare cu regimul comunisto-securist şi că şi-a recâştigat puritatea, iar borna despărţitoare este catedrala visată de răposat. Din păcate, nici catedrala şi nici succesorul nu sunt chestiunile arzătoare ale BOR, ci propriile slăbiciuni instituţionale, vechi dintotdeauna. BOR ar trebui să folosească prilejul înnoirii sale la vârf pentru a se reforma în adâncime. În esenţă, ar trebui să se întoarcă cu faţa spre credincioşi, iar pentru aceasta nu are nevoie decât să-şi amintească de Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal.
Biserica ardeleană a fost prima căreia, în anul 1868, i s-a recunoscut autocefalia în lumea ortodoxă (biserica din Vechiul Regat şi-a dobândit autonomia în anul 1885 şi a fost ridicată la rangul de patriarhie abia în anul 1925, când România devenise deja «Mare»). Omul providenţial, sub al cărui patronaj a fost adoptat un statut la care astăzi putem doar râvni, a fost mitropolitul Andrei Şaguna.
La baza constituţiei şaguniene se află principiul universal care dă tuturor credincioşilor dreptul de a lua, prin reprezentanţii lor, parte la ocârmuirea întregii Biserici. Sinodul parohial era alcătuit aproape în totalitate din mireni, la care se adăugau parohul şi - dacă era cazul - ceilalţi clerici slujitori din parohie. Organele «legislative», respectiv sinoadele protopopeşti, cele diecezane şi Congresul Naţional Bisericesc, ca şi cele «executive», care erau comitetele parohiale şi protopopeşti, respectiv consistoriile (arhi)diecezane şi mitropolitane, erau compuse în proporţie de două treimi din mireni, faţă de o treime, cler. Se făcea o distincţie clară între autoritatea strict bisericească, sacramentală sau liturgică, a preotului şi prerogativele sale administrative, mai mult onorifice. Şaguna a încercat să ferească Biserica de pericolul absolutismului, care «vatămă simţul şi presupunerile naturale ale clerului şi poporului credincios».
Principiile constituţiei şaguniene au început să fie abandonate după Marea Unire din 1918, odată cu unificarea Bisericilor Ortodoxe din România întregită. Statutul BOR din anul 1925 cuprindea compromisuri semnificative, impuse de cei din Vechiul Regat, unde Biserica avea o nefericită tradiţie de a accepta ingerinţa statului în activitatea sa. Situaţia s-a degradat apoi în timpul dictaturii carliste, iar lovitura finală a fost dată de comunişti. Cu modificări minore, statutul din anul 1948 este şi astăzi în vigoare.
În anul 1909, Spiru Haret afirma: «Colaborarea frăţească a tuturor membrilor Bisericii, arhierei, cler mirean şi simpli laici, face să circule în Biserica din Ardeal o viaţă intensă şi binefăcătoare, pe când la noi (în Vechiul Regat - n.n.), prăpastia dintre clerul de sus şi cel de jos se adânceşte tot mai mult». Din păcate, spusele marelui cărturar şi-au păstrat actualitatea. Confirmarea o aduc chiar teologii ortodocşi, care susţin că în BOR lipseşte o dezbatere teologică reală asupra rânduielilor bisericeşti, nu există o cultură a dialogului real şi lipsesc spiritul critic şi discernământul care să permită aprecierea realistă a problemelor cu care se confruntă Biserica în îndeplinirea misiunii sale.
Biserica Ortodoxă Română trebuie să se reînnoiască, iar momentul este propice.