Din păcate, zicala din titlu nu este vorbă-n vânt. De prea multe ori moartea unui conducător a provocat doar înlocuirea persoanei, nu şi ameliorarea sistemului. Lucrurile par să se întâmple la fel şi acum, după moartea Prea Fericitului Teoctist, întâi stătătorul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), deşi pentru precaritatea morală a societăţii româneşti Biserica este - în bună măsură - şi responsabilă şi vinovată.
Manipulată parcă de diavol, toată frământarea se învârte în jurul persoanelor, nu al instituţiei. Încleştarea pentru succesiunea bătrânului de 92 de ani a început odată cu ruperea Mitropoliei Ardealului şi s-a intensificat din momentul internării sale în spital, unde a murit aproape singur. Se vorbeşte despre ticăloşiile din tinereţea răposatului, despre cariera sa, datorată colaborării cu securitatea comunistă, despre înmuierea ecumenică de la bătrâneţe şi despre decorarea sa post mortem. În acelaşi timp, mass media este arena confruntării dintre candidaţii la succesiune, iar lupta nu are nimic bisericesc, ba dimpotrivă, seamănă până la identitate cu o bătălie politică. Atât mitropolitul Daniel, cât şi principalul său opozant, mitropolitul Bartolomeu Anania, dar şi alţi ierarhi, sunt acuzaţi că ar fi fost colaboratori sau chiar ofiţeri acoperiţi ai securităţii, iar masoneria că ar avea şi ea un cuvânt greu de spus la alegerea patriarhului. Bălăcăreala pare a fi abia la început, dar politicienii se activează rând pe rând, încercând să tragă foloase electorale. Dacă portretele protagoniştilor sunt corect desenate, atunci tabloul pe care Sfântul Sinod ni-l oferă este dramatic.
BOR pare să creadă că - odată cu Teoctist - şi-a îngropat trecutul de compromisuri compromiţătoare cu regimul comunisto-securist şi că şi-a recâştigat puritatea, iar borna despărţitoare este catedrala visată de răposat. Din păcate, nici catedrala şi nici succesorul nu sunt chestiunile arzătoare ale BOR, ci propriile slăbiciuni instituţionale, vechi dintotdeauna. BOR ar trebui să folosească prilejul înnoirii sale la vârf pentru a se reforma în adâncime. În esenţă, ar trebui să se întoarcă cu faţa spre credincioşi, iar pentru aceasta nu are nevoie decât să-şi amintească de Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal.
Biserica ardeleană a fost prima căreia, în anul 1868, i s-a recunoscut autocefalia în lumea ortodoxă (biserica din Vechiul Regat şi-a dobândit autonomia în anul 1885 şi a fost ridicată la rangul de patriarhie abia în anul 1925, când România devenise deja «Mare»). Omul providenţial, sub al cărui patronaj a fost adoptat un statut la care astăzi putem doar râvni, a fost mitropolitul Andrei Şaguna.
La baza constituţiei şaguniene se află principiul universal care dă tuturor credincioşilor dreptul de a lua, prin reprezentanţii lor, parte la ocârmuirea întregii Biserici. Sinodul parohial era alcătuit aproape în totalitate din mireni, la care se adăugau parohul şi - dacă era cazul - ceilalţi clerici slujitori din parohie. Organele «legislative», respectiv sinoadele protopopeşti, cele diecezane şi Congresul Naţional Bisericesc, ca şi cele «executive», care erau comitetele parohiale şi protopopeşti, respectiv consistoriile (arhi)diecezane şi mitropolitane, erau compuse în proporţie de două treimi din mireni, faţă de o treime, cler. Se făcea o distincţie clară între autoritatea strict bisericească, sacramentală sau liturgică, a preotului şi prerogativele sale administrative, mai mult onorifice. Şaguna a încercat să ferească Biserica de pericolul absolutismului, care «vatămă simţul şi presupunerile naturale ale clerului şi poporului credincios».
Principiile constituţiei şaguniene au început să fie abandonate după Marea Unire din 1918, odată cu unificarea Bisericilor Ortodoxe din România întregită. Statutul BOR din anul 1925 cuprindea compromisuri semnificative, impuse de cei din Vechiul Regat, unde Biserica avea o nefericită tradiţie de a accepta ingerinţa statului în activitatea sa. Situaţia s-a degradat apoi în timpul dictaturii carliste, iar lovitura finală a fost dată de comunişti. Cu modificări minore, statutul din anul 1948 este şi astăzi în vigoare.
În anul 1909, Spiru Haret afirma: «Colaborarea frăţească a tuturor membrilor Bisericii, arhierei, cler mirean şi simpli laici, face să circule în Biserica din Ardeal o viaţă intensă şi binefăcătoare, pe când la noi (în Vechiul Regat - n.n.), prăpastia dintre clerul de sus şi cel de jos se adânceşte tot mai mult». Din păcate, spusele marelui cărturar şi-au păstrat actualitatea. Confirmarea o aduc chiar teologii ortodocşi, care susţin că în BOR lipseşte o dezbatere teologică reală asupra rânduielilor bisericeşti, nu există o cultură a dialogului real şi lipsesc spiritul critic şi discernământul care să permită aprecierea realistă a problemelor cu care se confruntă Biserica în îndeplinirea misiunii sale.
Biserica Ortodoxă Română trebuie să se reînnoiască, iar momentul este propice.
Manipulată parcă de diavol, toată frământarea se învârte în jurul persoanelor, nu al instituţiei. Încleştarea pentru succesiunea bătrânului de 92 de ani a început odată cu ruperea Mitropoliei Ardealului şi s-a intensificat din momentul internării sale în spital, unde a murit aproape singur. Se vorbeşte despre ticăloşiile din tinereţea răposatului, despre cariera sa, datorată colaborării cu securitatea comunistă, despre înmuierea ecumenică de la bătrâneţe şi despre decorarea sa post mortem. În acelaşi timp, mass media este arena confruntării dintre candidaţii la succesiune, iar lupta nu are nimic bisericesc, ba dimpotrivă, seamănă până la identitate cu o bătălie politică. Atât mitropolitul Daniel, cât şi principalul său opozant, mitropolitul Bartolomeu Anania, dar şi alţi ierarhi, sunt acuzaţi că ar fi fost colaboratori sau chiar ofiţeri acoperiţi ai securităţii, iar masoneria că ar avea şi ea un cuvânt greu de spus la alegerea patriarhului. Bălăcăreala pare a fi abia la început, dar politicienii se activează rând pe rând, încercând să tragă foloase electorale. Dacă portretele protagoniştilor sunt corect desenate, atunci tabloul pe care Sfântul Sinod ni-l oferă este dramatic.
BOR pare să creadă că - odată cu Teoctist - şi-a îngropat trecutul de compromisuri compromiţătoare cu regimul comunisto-securist şi că şi-a recâştigat puritatea, iar borna despărţitoare este catedrala visată de răposat. Din păcate, nici catedrala şi nici succesorul nu sunt chestiunile arzătoare ale BOR, ci propriile slăbiciuni instituţionale, vechi dintotdeauna. BOR ar trebui să folosească prilejul înnoirii sale la vârf pentru a se reforma în adâncime. În esenţă, ar trebui să se întoarcă cu faţa spre credincioşi, iar pentru aceasta nu are nevoie decât să-şi amintească de Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal.
Biserica ardeleană a fost prima căreia, în anul 1868, i s-a recunoscut autocefalia în lumea ortodoxă (biserica din Vechiul Regat şi-a dobândit autonomia în anul 1885 şi a fost ridicată la rangul de patriarhie abia în anul 1925, când România devenise deja «Mare»). Omul providenţial, sub al cărui patronaj a fost adoptat un statut la care astăzi putem doar râvni, a fost mitropolitul Andrei Şaguna.
La baza constituţiei şaguniene se află principiul universal care dă tuturor credincioşilor dreptul de a lua, prin reprezentanţii lor, parte la ocârmuirea întregii Biserici. Sinodul parohial era alcătuit aproape în totalitate din mireni, la care se adăugau parohul şi - dacă era cazul - ceilalţi clerici slujitori din parohie. Organele «legislative», respectiv sinoadele protopopeşti, cele diecezane şi Congresul Naţional Bisericesc, ca şi cele «executive», care erau comitetele parohiale şi protopopeşti, respectiv consistoriile (arhi)diecezane şi mitropolitane, erau compuse în proporţie de două treimi din mireni, faţă de o treime, cler. Se făcea o distincţie clară între autoritatea strict bisericească, sacramentală sau liturgică, a preotului şi prerogativele sale administrative, mai mult onorifice. Şaguna a încercat să ferească Biserica de pericolul absolutismului, care «vatămă simţul şi presupunerile naturale ale clerului şi poporului credincios».
Principiile constituţiei şaguniene au început să fie abandonate după Marea Unire din 1918, odată cu unificarea Bisericilor Ortodoxe din România întregită. Statutul BOR din anul 1925 cuprindea compromisuri semnificative, impuse de cei din Vechiul Regat, unde Biserica avea o nefericită tradiţie de a accepta ingerinţa statului în activitatea sa. Situaţia s-a degradat apoi în timpul dictaturii carliste, iar lovitura finală a fost dată de comunişti. Cu modificări minore, statutul din anul 1948 este şi astăzi în vigoare.
În anul 1909, Spiru Haret afirma: «Colaborarea frăţească a tuturor membrilor Bisericii, arhierei, cler mirean şi simpli laici, face să circule în Biserica din Ardeal o viaţă intensă şi binefăcătoare, pe când la noi (în Vechiul Regat - n.n.), prăpastia dintre clerul de sus şi cel de jos se adânceşte tot mai mult». Din păcate, spusele marelui cărturar şi-au păstrat actualitatea. Confirmarea o aduc chiar teologii ortodocşi, care susţin că în BOR lipseşte o dezbatere teologică reală asupra rânduielilor bisericeşti, nu există o cultură a dialogului real şi lipsesc spiritul critic şi discernământul care să permită aprecierea realistă a problemelor cu care se confruntă Biserica în îndeplinirea misiunii sale.
Biserica Ortodoxă Română trebuie să se reînnoiască, iar momentul este propice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu