Deşi cantitatea de petrol extras anual din România scădea spre 8 milioane de tone, iar consumul naţional nu necesita mai mult de 9-10 milioane de tone, Ceauşescu a impus construirea unei capacităţi de rafinare mult supradimensionată. Ne-a lăsat moştenire instalaţii capabile să rafineze 34 milioane de tone de ţiţei pe an. Cinci dintre ele erau mari: PETROBRAZI şi PETROTEL, la Ploieşti, ARPECHIM, la Piteşti, RAFO, la Oneşti şi PETROMIDIA, la Năvodari. Ca să aibă ce „măcina” atâta amar de utilaje, trebuia importat ţiţei. Până în anul 1999, o contribuţie substanţială la dezechilibrarea balanţei comerciale a ţării era generată de industria petroliferă, care importa ţiţeiul mai scump decât reuşea să exporte produsele finite. Rafinăriile noastre erau depăşite tehnologic şi îşi pierduseră competitivitatea. Practic, ele funcţionau ca să dea de lucru la oameni.
Specialiştii ştiu că rafinăriile trebuie să fie construite în apropierea zăcămintelor sau la malul mării, pentru a putea fi aprovizionate ieftin. În România, zăcămintele cele mai bogate sunt în zona subcarpatică din nordul Munteniei, iar rafinăriile prahovene au capacitatea necesară procesării lor şi chiar mai mult. Extracţia din subcarpaţii Moldovei a scăzut la mai puţin de 1,5 milioane de tone, în timp ce RAFO poate prelucra anual de peste două ori mai mult. După ce PETROTEL a fost cumpărată de LUKOIL, iar ARPECHIM şi PETROBRAZI intraseră în componenţa PETROM, RAFO şi PETROMIDIA rămăseseră două rafinării în plus, ele neavând asigurat ţiţeiul din producţia internă şi nici reţele de desfacere pe piaţa naţională.
Când, la sfârşitul anului 1998, guvernul s-a hotărât să nu mai tolereze activităţi economice generatoare de pierderi şi s-au luat primele măsuri de restructurare reală, în fruntea listei întreprinderilor care au fost oprite s-au găsit tocmai cele două rafinării, care contribuiseră decisiv şi la şubrezirea sistemului bancar, mai ales a BANCOREX-ului. Ambele au fost ulterior privatizate, PETROMIDIA din situaţia de oprire şi conservare, iar RAFO din reorganizare judiciară. Soarta celor două a fost însă diferită, în primul rând din cauza costurilor de aprovizionare; dar nu numai...
Prin 1997-98, s-a încercat cuplarea rafinăriei RAFO la reţeaua de distribuţie a Republicii Moldova, prin intermediul grupului Tofan; ţiţeiul ar fi trebuit să fie adus din Rusia. Afacerea a căzut din motive politice: puterea de la Chişinău nu dorea atunci, ca şi acum, o prea mare apropiere de România. Fără surse de ţiţei, altele decât din import, fără piaţă de desfacere, alta decât o mică parte din benzinăriile private, îndatorată peste poate la bănci şi la bugetele statului, RAFO a fost pusă de către FPS în stare de faliment la începutul anului 1999.
După schimbarea decidenţilor, în anul 2001, printr-un simplu act, puterea executivă a scos compania din mâinile puterii judecătoreşti şi a privatizat-o. Prima întrebare a fost: cine cumpără o întreprindere falimentară, achiziţionând nu activele ei, ci pachetul majoritar de acţiuni? În anul 2001, când a fost privatizată, ca şi în anul 1998, când s-a declarat falimentul, RAFO avea datorii mai mari decât sumele obtenabile prin vânzarea activelor sale, iar creditorii, în principal statul, nu şi-ar fi putut recupera decât parţial drepturile. Astăzi se ştie cine şi mai vedem şi dosarele penale, care nu au ajuns (încă) la adevăraţii responsabili – decidenţii politici. În numai doi ani RAFO a ajuns să aibă datorii de peste o jumătate de miliard de dolari...
APAPS a vândut SC RAFO SA societăţilor Canyon Servicos şi Imperial Oil, controlate de un grup condus de către celebrul Corneliu Iacobov. Tranzacţia a fost temeinic acoperită printr-o operaţiune de imagine de excepţie. S-a anunţat că investitorii au acceptat trei condiţii esenţiale. Acestea au fost: 1) dovada că dispun de 100 de milioane USD pentru capitalul de lucru, din care 70 de milioane USD să poată fi puşi jos în maximum 90 de zile; 2) dovada că pot face investiţii de 80 de milioane USD în retehnologizare şi 3) dovada că pot rezolva problema datoriilor de 14 milioane USD către firmele furnizoare Glencore şi Mansfield. Între imagine şi realitate s-a dovedit a fi o mare diferenţă, pentru că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, iar termenii tranzacţiei au fost catastrofali pentru statul român.
Rafinăria a fost vândută de 7-8 ori mai ieftin decât PETROTEL sau PETROMIDIA, care au capacităţi comparabile, iar înlesnirile acordate au întrecut orice limita. „Băieţii deştepţi” au dat mai puţin de 20 milioane de dolari pentru RAFO curăţat de datorii! Preţul pentru pachetul de 60% din acţiuni a fost de 7,48 milioane USD; cumpărătorii şi-au mărit participaţia la 95%, plătind cu 11,5 milioane USD acţiunile rezultate din conversia datoriilor (de 100 de milioane USD !) faţă de bugetele statului; pentru 5 ani RAFO a fost scutită de: plata impozitului pentru profitul reinvestit, de plata taxelor vamale şi TVA la achiziţiile de retehnologizare şi i s-a acordat dreptul de amânare şi eşalonare a plăţii TVA pentru propriile produse. Mai mult decât atât, parcă pentru a confirma falsitatea declaraţiilor iniţiale, guvernul a garantat pentru un credit de 70 milioane USD în beneficiul RAFO şi a obligat PETROM să-i furnizeze ţiţei cu plata la 90 de zile. Cum ciclul de fabricaţie este mai scurt decât 30 de zile, reiese că PETROM a finanţat producţia de la RAFO. În plus, multe plăţi făcându-se prin compensare, PETROM a trebuit să se ocupe şi cu vânzarea produselor RAFO care, în fond, era concurentul său. Valoarea companiei PETROM şi preţul obţinut de statul român la privatizarea sa au fost semnificativ mai mici din cauza RAFO şi a clientelei de acolo a guvernului Năstase.
Curăţată de datorii, cumpărată pe nimic, aprovizionată de PETROM şi finanţată cu garanţii guvernamentale, RAFO a reînceput să producă. Două mii de oneşteni au avut locuri de muncă, dar salariile lor au fost practic suportate de noi toţi, pentru că RAFO nu şi-a achitat obligaţiile faţă de stat decât în foarte mică măsură, iar atunci când gaura a ajuns să fie de peste o jumătate de miliard de dolari, ministerul finanţelor a început să pună sechestre. Era în toamna anului 2003, iar alegerile se apropiau.
Pentru a se şterge urmele, s-au făcut tot felul de inginerii, inclusiv un transfer de proprietate, foarte probabil formal, proprietar al RAFO devenind Balkan Petroleum Limited. Dar numele din spatele firmelor, oricum se numesc ele, au fost cam tot aceleaşi: Iacobov, Tender, Iancu, Temeşan, Frank Timiş, Găureanu. Deşi unii dintre ei au stat pentru scurtă vreme în arest, încă nu a fost nimeni condamnat, nici măcar într-o primă instanţă. Tergiversarea dosarului nu poate fi explicată decât prin sprijinul ocult asigurat de beneficiarii din umbră: oameni ai serviciilor secrete şi politicieni. Theodor Stolojan, unul dintre lobiştii RAFO, a declarat în vara lui 2006, când falimentul era clar pentru toată lumea, că soluţia pentru redresarea rafinăriei nu este falimentul acesteia, „dorit de concurenţi”, deoarece „interesul economiei naţionale nu este ca firma să moară, ci să reziste”; chiar dacă pe cheltuiala românilor, fiecare dintre noi trebuind să plătească câte 15 USD pentru acoperirea acestei găuri negre.
Informaţii de ultimă oră indică bascularea RAFO, din mâinile securiştilor noştri, în câmpul de interese al ruşilor. Tudor Batkov şi Iakov Goldovsky controlează, prin intermediul unor firme, 54% din RAFO, statul român rămânând cu doar 42% şi cu creanţele (încă) neîncasate. Cei doi ruşi ar fi oamenii lui Mihail Cernoi, prin care ajungem la lumea magnaţilor ruşi. Cernoi este partener cu Oleg Deripaska, magnatul aluminului şi cu Marc Rich. Prin Marco Grup International, ei controlează industria aluminiului românesc, dar şi importurile de gaz rusesc în România pentru următorii douăzeci de ani. Compania Glencore, înfiinţată de Marc Rich, face comerţ cu petrol şi este furnizorul tradiţional de ţiţei al lui RAFO. Prin fuziunea companiilor RUSAL, SUAL şi Glencore, s-a constituit cel mai mare grup din aluminiul mondial. Grupul şi-a declarat public intenţia de implicare şi în industria energetică românească, prin construirea unei centrale de 1.000 MW pentru ALRO şi prin cofinanţarea finalizării centralei atomo-electrice de la Cernavodă.
Odată cu preluarea rafinăriei de către grupul CALDER-A INTERNATIONAL BV, în iulie 2005, RAFO a devenit procesator, adică lucrează în lohn. Atât proprietarul, cât şi beneficiarul companiei române sunt firme off-shore. Conform site-ului companiei, anul trecut s-au investit acolo aproape douăzeci de milioane dolari pentru dezvoltare şi modernizare. Obligaţiile curente faţă de furnizori şi faţă de bugetele statului sunt achitate la timp, dar a rămas deschisă problema datoriilor „istorice”, din perioada „privatizării de succes”, după cum a caracterizat-o artizanul ei, Ovidiu Muşetescu. La momentul preluării RAFO de către actuala administraţie, societatea înregistra urmatoarele datorii: 281.251.975 USD – faţă de bugetul de stat, 283.409.890 USD – faţă de furnizorii de materii prime şi 10.308.312 USD – faţă de furnizorii de utilităţi. Peste o jumătate de miliard de dolari, datorii acumulate de RAFO după „iertarea” de la privatizarea din anul 2001! „Bătălia” care se duce de o bună bucată de vreme are ca miză convertirea creanţelor statului în acţiuni şi vinderea lor, din nou, la preţuri forfetare.
Rămâne de văzut, în actualele circumstanţe politice, când preşedintele şi premierul se supraveghează reciproc cu atât de multă vigilenţă, dacă va îndrăzni cineva să mai mute în contul contribuabililor sutele de milioane de dolari jefuite la RAFO. RAFO a fost o gaură neagră, a devenit o pată albă, iar pentru viitor nu are decât două alternative: plăteşte şi scapă sau nu plăteşte şi dă faliment.
Specialiştii ştiu că rafinăriile trebuie să fie construite în apropierea zăcămintelor sau la malul mării, pentru a putea fi aprovizionate ieftin. În România, zăcămintele cele mai bogate sunt în zona subcarpatică din nordul Munteniei, iar rafinăriile prahovene au capacitatea necesară procesării lor şi chiar mai mult. Extracţia din subcarpaţii Moldovei a scăzut la mai puţin de 1,5 milioane de tone, în timp ce RAFO poate prelucra anual de peste două ori mai mult. După ce PETROTEL a fost cumpărată de LUKOIL, iar ARPECHIM şi PETROBRAZI intraseră în componenţa PETROM, RAFO şi PETROMIDIA rămăseseră două rafinării în plus, ele neavând asigurat ţiţeiul din producţia internă şi nici reţele de desfacere pe piaţa naţională.
Când, la sfârşitul anului 1998, guvernul s-a hotărât să nu mai tolereze activităţi economice generatoare de pierderi şi s-au luat primele măsuri de restructurare reală, în fruntea listei întreprinderilor care au fost oprite s-au găsit tocmai cele două rafinării, care contribuiseră decisiv şi la şubrezirea sistemului bancar, mai ales a BANCOREX-ului. Ambele au fost ulterior privatizate, PETROMIDIA din situaţia de oprire şi conservare, iar RAFO din reorganizare judiciară. Soarta celor două a fost însă diferită, în primul rând din cauza costurilor de aprovizionare; dar nu numai...
Prin 1997-98, s-a încercat cuplarea rafinăriei RAFO la reţeaua de distribuţie a Republicii Moldova, prin intermediul grupului Tofan; ţiţeiul ar fi trebuit să fie adus din Rusia. Afacerea a căzut din motive politice: puterea de la Chişinău nu dorea atunci, ca şi acum, o prea mare apropiere de România. Fără surse de ţiţei, altele decât din import, fără piaţă de desfacere, alta decât o mică parte din benzinăriile private, îndatorată peste poate la bănci şi la bugetele statului, RAFO a fost pusă de către FPS în stare de faliment la începutul anului 1999.
După schimbarea decidenţilor, în anul 2001, printr-un simplu act, puterea executivă a scos compania din mâinile puterii judecătoreşti şi a privatizat-o. Prima întrebare a fost: cine cumpără o întreprindere falimentară, achiziţionând nu activele ei, ci pachetul majoritar de acţiuni? În anul 2001, când a fost privatizată, ca şi în anul 1998, când s-a declarat falimentul, RAFO avea datorii mai mari decât sumele obtenabile prin vânzarea activelor sale, iar creditorii, în principal statul, nu şi-ar fi putut recupera decât parţial drepturile. Astăzi se ştie cine şi mai vedem şi dosarele penale, care nu au ajuns (încă) la adevăraţii responsabili – decidenţii politici. În numai doi ani RAFO a ajuns să aibă datorii de peste o jumătate de miliard de dolari...
APAPS a vândut SC RAFO SA societăţilor Canyon Servicos şi Imperial Oil, controlate de un grup condus de către celebrul Corneliu Iacobov. Tranzacţia a fost temeinic acoperită printr-o operaţiune de imagine de excepţie. S-a anunţat că investitorii au acceptat trei condiţii esenţiale. Acestea au fost: 1) dovada că dispun de 100 de milioane USD pentru capitalul de lucru, din care 70 de milioane USD să poată fi puşi jos în maximum 90 de zile; 2) dovada că pot face investiţii de 80 de milioane USD în retehnologizare şi 3) dovada că pot rezolva problema datoriilor de 14 milioane USD către firmele furnizoare Glencore şi Mansfield. Între imagine şi realitate s-a dovedit a fi o mare diferenţă, pentru că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, iar termenii tranzacţiei au fost catastrofali pentru statul român.
Rafinăria a fost vândută de 7-8 ori mai ieftin decât PETROTEL sau PETROMIDIA, care au capacităţi comparabile, iar înlesnirile acordate au întrecut orice limita. „Băieţii deştepţi” au dat mai puţin de 20 milioane de dolari pentru RAFO curăţat de datorii! Preţul pentru pachetul de 60% din acţiuni a fost de 7,48 milioane USD; cumpărătorii şi-au mărit participaţia la 95%, plătind cu 11,5 milioane USD acţiunile rezultate din conversia datoriilor (de 100 de milioane USD !) faţă de bugetele statului; pentru 5 ani RAFO a fost scutită de: plata impozitului pentru profitul reinvestit, de plata taxelor vamale şi TVA la achiziţiile de retehnologizare şi i s-a acordat dreptul de amânare şi eşalonare a plăţii TVA pentru propriile produse. Mai mult decât atât, parcă pentru a confirma falsitatea declaraţiilor iniţiale, guvernul a garantat pentru un credit de 70 milioane USD în beneficiul RAFO şi a obligat PETROM să-i furnizeze ţiţei cu plata la 90 de zile. Cum ciclul de fabricaţie este mai scurt decât 30 de zile, reiese că PETROM a finanţat producţia de la RAFO. În plus, multe plăţi făcându-se prin compensare, PETROM a trebuit să se ocupe şi cu vânzarea produselor RAFO care, în fond, era concurentul său. Valoarea companiei PETROM şi preţul obţinut de statul român la privatizarea sa au fost semnificativ mai mici din cauza RAFO şi a clientelei de acolo a guvernului Năstase.
Curăţată de datorii, cumpărată pe nimic, aprovizionată de PETROM şi finanţată cu garanţii guvernamentale, RAFO a reînceput să producă. Două mii de oneşteni au avut locuri de muncă, dar salariile lor au fost practic suportate de noi toţi, pentru că RAFO nu şi-a achitat obligaţiile faţă de stat decât în foarte mică măsură, iar atunci când gaura a ajuns să fie de peste o jumătate de miliard de dolari, ministerul finanţelor a început să pună sechestre. Era în toamna anului 2003, iar alegerile se apropiau.
Pentru a se şterge urmele, s-au făcut tot felul de inginerii, inclusiv un transfer de proprietate, foarte probabil formal, proprietar al RAFO devenind Balkan Petroleum Limited. Dar numele din spatele firmelor, oricum se numesc ele, au fost cam tot aceleaşi: Iacobov, Tender, Iancu, Temeşan, Frank Timiş, Găureanu. Deşi unii dintre ei au stat pentru scurtă vreme în arest, încă nu a fost nimeni condamnat, nici măcar într-o primă instanţă. Tergiversarea dosarului nu poate fi explicată decât prin sprijinul ocult asigurat de beneficiarii din umbră: oameni ai serviciilor secrete şi politicieni. Theodor Stolojan, unul dintre lobiştii RAFO, a declarat în vara lui 2006, când falimentul era clar pentru toată lumea, că soluţia pentru redresarea rafinăriei nu este falimentul acesteia, „dorit de concurenţi”, deoarece „interesul economiei naţionale nu este ca firma să moară, ci să reziste”; chiar dacă pe cheltuiala românilor, fiecare dintre noi trebuind să plătească câte 15 USD pentru acoperirea acestei găuri negre.
Informaţii de ultimă oră indică bascularea RAFO, din mâinile securiştilor noştri, în câmpul de interese al ruşilor. Tudor Batkov şi Iakov Goldovsky controlează, prin intermediul unor firme, 54% din RAFO, statul român rămânând cu doar 42% şi cu creanţele (încă) neîncasate. Cei doi ruşi ar fi oamenii lui Mihail Cernoi, prin care ajungem la lumea magnaţilor ruşi. Cernoi este partener cu Oleg Deripaska, magnatul aluminului şi cu Marc Rich. Prin Marco Grup International, ei controlează industria aluminiului românesc, dar şi importurile de gaz rusesc în România pentru următorii douăzeci de ani. Compania Glencore, înfiinţată de Marc Rich, face comerţ cu petrol şi este furnizorul tradiţional de ţiţei al lui RAFO. Prin fuziunea companiilor RUSAL, SUAL şi Glencore, s-a constituit cel mai mare grup din aluminiul mondial. Grupul şi-a declarat public intenţia de implicare şi în industria energetică românească, prin construirea unei centrale de 1.000 MW pentru ALRO şi prin cofinanţarea finalizării centralei atomo-electrice de la Cernavodă.
Odată cu preluarea rafinăriei de către grupul CALDER-A INTERNATIONAL BV, în iulie 2005, RAFO a devenit procesator, adică lucrează în lohn. Atât proprietarul, cât şi beneficiarul companiei române sunt firme off-shore. Conform site-ului companiei, anul trecut s-au investit acolo aproape douăzeci de milioane dolari pentru dezvoltare şi modernizare. Obligaţiile curente faţă de furnizori şi faţă de bugetele statului sunt achitate la timp, dar a rămas deschisă problema datoriilor „istorice”, din perioada „privatizării de succes”, după cum a caracterizat-o artizanul ei, Ovidiu Muşetescu. La momentul preluării RAFO de către actuala administraţie, societatea înregistra urmatoarele datorii: 281.251.975 USD – faţă de bugetul de stat, 283.409.890 USD – faţă de furnizorii de materii prime şi 10.308.312 USD – faţă de furnizorii de utilităţi. Peste o jumătate de miliard de dolari, datorii acumulate de RAFO după „iertarea” de la privatizarea din anul 2001! „Bătălia” care se duce de o bună bucată de vreme are ca miză convertirea creanţelor statului în acţiuni şi vinderea lor, din nou, la preţuri forfetare.
Rămâne de văzut, în actualele circumstanţe politice, când preşedintele şi premierul se supraveghează reciproc cu atât de multă vigilenţă, dacă va îndrăzni cineva să mai mute în contul contribuabililor sutele de milioane de dolari jefuite la RAFO. RAFO a fost o gaură neagră, a devenit o pată albă, iar pentru viitor nu are decât două alternative: plăteşte şi scapă sau nu plăteşte şi dă faliment.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu