Ne-a ajuns din urmă şocul viitorului

Acum aproximativ 40 de ani, sociologul american Alvin Tofler a publicat o carte, „Şocul viitorului”, celebră la vremea ei şi devenită rapid un adevărat best seller. Cartea aşeza în mod sistematic o serie de simptome ale evoluţiilor din economia şi societatea americană şi – pe baza lor – prognoza dezvoltări viitoare. Între altele, Tofler a anticipat posibilitatea muncii la domiciliu, datorită a ceea ce avea să se numească 20 de ani mai târziu (!) internet.

Atunci, la sfârşitul anilor ’60, Alvin Tofler a constatat că sunt tot mai numeroase companiile care au crescut atât de mult încât au încetat să mai fie sub controlul unei persoane, al unei familii ori al unui grup. Acţionariatul lor s-a atomizat, iar acţionarii cei mai importanţi nu deţineau mai mult de 1-2% din capitalul social; companiile au devenit corporaţii. Acestea erau evidente pentru toată lumea, dar Tofler „a văzut” mai departe şi a semnalat faptul că atomizarea acţionariatului rupe administrarea de proprietate, ceea ce – spunea el – va avea consecinţe semnificative pe termen mediu şi lung, deoarece noua clasă, a managerilor, se raportează la corporaţie diferit de proprietari.

Criza majoră pe care o traversează economia mondială confirmă perfect previziunile marelui sociolog şi ne arată care sunt consecinţele fenomenului semnalat de Alvin Tofler cu aproape 50 de ani în urmă. Între timp s-au parcurs doi paşi:

Mai întâi, managerii au generalizat sistemul prin care ei primesc, pe lângă salariul fix, unul „de succes”, care depinde de depăşirea indicatorilor de performanţă stabiliţi împreună cu acţionarii. Totul este stipulat în contractul de angajare: de la vilă şi avion personal, până la plata unor penalităţi impresionante, în favoarea managerului, în cazul întreruperii contractului înainte de termen.

Pasul următor a fost forţarea profiturilor înscrise în bilanţurile corporaţiilor. Pe de o parte, s-a generalizat - dincolo de orice limită prudenţială – consumul pe credit, iar pe de altă parte s-au inventat „derivatele” – produse financiare sofisticate, dar – din păcate, în prea mare măsură - mincinoase. În felul acesta, managerii au ajuns să câştige anual milioane şi chiar zeci de milioane de dolari - bani reali, în conturi personale - pentru profituri care se dovedesc virtuale în bilanţurile corporaţiilor.

Lupta băncilor pentru cote de piaţă a fost determinantă în răspândirea creditării pe termen lung şi pentru diluarea normelor de prudenţialitate. Categorii tot mai largi de cetăţeni au început să achiziţioneze orice – casă, maşină, televizor, vacanţă, etc – prin credite pe termen lung.

În imediat, consecinţele păreau benefice, deoarece oamenii erau motivaţi să aibă o slujbă şi se străduiau să o păstreze, muncind mai mult şi mai bine. S-a intrat pe o spirală de creştere economică, întreruptă de crize minore.

Pe termen lung însă, societatea americană – orientată în mod tradiţional spre producţie – s-a „întors” spre consum, iar consecinţa cea mai gravă a fost scăderea standardelor morale. Sistemul, „patentat” în Statele Unite, s-a răspândit cu repeziciune peste ocean; britanicii, germanii, francezii, până şi elveţienii au preluat „moda” americană. Profitul a încetat să mai fie principalul motor al creşterii, înaintea sa trecând lăcomia: lăcomia consumatorilor, lăcomia producătorilor şi – mai ales – lăcomia finanţatorilor! Deoarece există o legătură strânsă între moralitatea unei societăţi şi prosperitatea ei materială, consecinţele nu puteau întârzia să apară şi... ne-am procopsit cu CRIZA, un adevărat cutremur al economiei şi finanţelor mondiale. Cauza cauzelor ei este criza morală!

Dimensiunea financiară a crizei actuale decurge din faptul că, în ultimele decenii, funcţionarea economiei americane s-a bazat pe datorii: pe datoriile cetăţenilor, ale gospodăriilor, ale întreprinderilor şi ale instituţiilor publice. O parte importantă a acestei datorii colective a fost vândută în străinătate, unde acţionează ca un virus într-un sistem informatic. Epicentrul seismului se află în SUA, pentru că acolo este – oare pentru (încă) câtă vreme? - polul economiei mondiale. Evaporarea unor active financiare de ordinul câtorva sute de miliarde de dolari, în ceea ce s-a numit criza „subprime”, s-a dovedit a fi doar începutul dezastrelor şi fitilul crizei majore.

Primele simptome ale crizei, care venea ca un ţunami, au fost evidente încă din luna august a anului 2007. La început, managerii au încercat să-şi ascundă insolvabilitatea, vânzând active financiare virtuale: celebrele, astăzi, derivate. Puţină lume ştie că prospectele respectivelor „servicii” financiare aveau între 700 şi 1200 de pagini, astfel încât practic nimeni nu le citea; dar le cumpăra! Valoarea totală a „derivatelor” tranzacţionate anul trecut în lume a fost de 160.000 de miliarde dolari, ceea ce depăşeşte de multe ori PIB-ul mondial...

Balonul a fost imens, iar spargerea lui are consecinţe devastatore. Nu este vorba despre averi care îşi schimbă stăpânul, ci despre bani care pur şi simplu au dispărut, pentru că nu existau decât pe hârtia bilanţurilor contabile. Deşi guvernul SUA a pompat deja 2.500 de miliarde de dolari, adică peste 15% din PIB (!), efectele sunt imposibil de sesizat. La fel stau lucrurile şi în Europa, unde guvernele au aruncat pe piaţă sute de miliarde de euro, fără să poată stăvili contracţiile economiilor naţionale.

Din păcate, principalele bănci centrale – Rezerva Federală, Banca Centrală Europeană, Banca Angliei şi Banca Naţională a Elveţiei – nu şi-au armonizat strategiile şi s-au concentrat pe combaterea crizei de lichiditate. Deşi nici o criză nu a fost vreodată rezolvată prin rotativa de bancnote, astăzi tiparniţele de bani sunt puse în funcţiune. Probabil că SUA nici nu au alternativă şi riscă să intre în incapacitate de plată, dat fiind faptul că nivelul lor de îndatorare depăşeşte de cinci ori PIB. Dar nu este vorba numai despre o criză de lichiditate; avem de-a face cu o criză de solvabilitate şi – cel mai grav – cu o criză de încredere, care se potenţează reciproc.

Perspectivele sunt sumbre mai ales pentru ţările cu grad ridicat de îndatorare şi dependente de dolar. China dă semne că o costă mai mult susţinerea dolarului decât abandonarea lui, iar analiştii vorbesc despre depresiunea profundă a economiei americane, despre naţionalizarea băncilor, despre crize sociale, despre creşterea influenţei militarilor în guvernarea unor ţări, despre război în Iran şi haos în Orientul Mijlociu.

Laboratorul European de Analiză Politică (LEAP) susţine că „2009 va fi anul insolvabilităţii globale”, deoarece „activele vor continua să-şi reducă valoarea”. Analiza LEAP este credibilă, pentru că a fost prima instituţie care a pronosticat (în anul 2006!) venirea unei crize cum nu a mai fost alta: o criză sistemică globală, care va afecta fundamentele economiei mondiale.

Se pare că, dacă în anul 2008 ne-am pierdut încrederea, în 2009 ne vom pierde şi speranţa. Ar trebui să medităm asupra faptului că întreg dezastrul este provocat de o criză morală...

Publicat în ziarul BURSA