ROMTELECOM – o privatizare discutabilă

În anul 1997, după guvernările Roman, Stolojan şi Văcăroiu, economia românească ajunsese pe marginea prăpastiei. Sub ameninţarea crahului, alternanţa la putere a devenit atât de necesară încât până şi serviciile secrete au contribuit la realizarea ei. Fără rezervă valutară şi cu o economie aflată în proporţie covârşitoare în proprietate de stat, deci nerestructurată şi neperformantă, guvernul Ciorbea a negociat cu spatele la zid şi cu cuţitul la gât acordurile cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială, pentru a obţine finanţările salvatoare. Măsuri reformiste radicale au fost impuse de organismele internaţionale, iar privatizarea a devenit o prioritate. Prima mare companie scoasă la privatizare a fost ROMTELECOM.

Graba a fost atât de mare, încât consultantul guvernului, banca Goldman Sachs, a fost ales cu trei luni înainte ca ROMTELECOM să se transforme din Regie Autonomă, neprivatizabilă, în Societatea Naţională de Telecomunicaţii, SA. Odată desemnat, consultantul a promovat oferta în faţa a 27 de companii de calibru din domeniul telecomunicaţiilor. Şapte firme sau consorţii de firme şi-au manifestat interesul de principiu pentru a participa la privatizarea SNT ROMTELECOM SA: Deutsche Telekom, France Telecom, STET – Italia & KPN – Olanda, OTE – Grecia & SBC – SUA, Telefonica – Spania, Teledanemark – Danemarca şi TIW – Canada. Dintre acestea, doar primele cinci au consultat documentaţiile de prezentare şi numai două au depus plicurile cu oferte preliminare: OTE & SBC şi STET & KPN. La 31 octombrie 1998, comitetul ministerial de coordonare a privatizării respective a primit o singură ofertă financiară concretă, şi anume pe cea a consorţiului greco-american.

Au fost o serie de circumstanţe care au determinat abandonul celorlalţi. Mai întâi, guvernul român a făcut două greşeli: 1. a prelungit termenele şi – între timp - s-au prăbuşit pieţele în Rusia, ceea ce a alungat investitorii din toată zona, inclusiv pe KPN, şi 2. a introdus o condiţie restrictivă ulterioară lansării ofertei: cumpărătorul ROMTELECOM era obligat să renunţe la orice alte investiţii în domeniul telecomunicaţiilor în România. De aceea au renunţat France Telecom (care era implicată în telefonia GSM, prin ceea ce astăzi se numeşte Orange) şi Deutsche Telekom, care intenţiona să vină în consorţiu cu francezii. Italienii de la STET au renunţat în ultima clipă, deoarece le demisionase preşedintele, acuzat că a acceptat un preţ prea mare pentru telecomul austriac, pe care tocmai îl cumpăraseră. Pe de altă parte, momentul s-a nimerit prost şi pentru că în aceeaşi perioadă au fost ofertate la privatizare mai multe societăţi de telecomunicaţii din regiunea învecinată (Bulgaria, Macedonia, Serbia, Turcia) sau din alte regiuni ale lumii, ceea ce, din perspectiva preţului, dezavantaja vânzătorul.

Cu toate acestea, procesul nu a fost oprit, guvernul conştientizând consecinţele unui eventual recul în privatizare. În plus, relansarea economică era imposibilă fără o minimă infrastructură, iar sistemul naţional de telecomunicaţii avea mare nevoie de investiţii, adică de bani, pe care bugetul nu îi avea.

Încheiat în aceste condiţii, fără să fie un mare succes, contractul de privatizare parţială a ROMTELECOM nu poate fi considerat în nici un caz un eşec. Guvernul român a obţinut 337,5 milioane de dolari pentru 21% din acţiunile sale, iar alte 337,5 milioane de dolari au fost vărsate în contul ROMTELECOM, pentru o majorare de capital care i-a adus pe cumpărători la o cotă de 35% din acţiuni (au evaluat societatea la 2 miliarde de dolari). Partea română s-a angajat ca timp de cinci ani să menţină monopolul comunicaţiilor prin fir, să nu vândă alte acţiuni fără acordul OTE, să acorde companiei o licenţă de telefonie fixă şi una de telefonie mobilă. În schimb, OTE s-a angajat ca într-un termen de patru ani să dubleze valoarea în dolari a acţiunii ROMTELECOM. Pentru a-şi îndeplini această obligaţie, OTE a solicitat şi a obţinut dreptul de uzufruct pentru încă 16% din acţiuni, adică majoritatea în AGA şi în consiliul de administraţie la AGA ordinare; nu şi la AGA extraordinare, nu şi dreptul la dividendele aferente celor 16%, iar hotărârile strategice se luau prin consens. Cele mai importante obiective de dezvoltare ale ROMTELECOM, care trebuiau atinse până la 31 decembrie 2002, au fost: înlocuirea centralelor analogice cu cele digitale; instalarea în medie a 350.000 de noi linii telefonice pe an, pentru creşterea densităţii de linii telefonice la 100 de locuitori, de la 18,3% în 1998, la 24,4% până la 31 decembrie 2002; înlocuirea anuală a 100.000 linii telefonice vechi (manuale/analogice) şi creşterea gradului de digitalizare a reţelei de la 49% în 1998, la 69% la sfârşitul anului 2002; telefonizarea satelor cu peste o mie de locuitori. Finanţările necesare trebuiau asigurate de OTE şi de managementul ROMTELECOM, fără garanţii guvernamentale.

Părţile au mai convenit că societatea are ca obiectiv efectuarea cu succes a unei oferte publice iniţiale de acţiuni, anterior împlinirii a trei ani de la tranzacţie, la un preţ mai mare decât preţul din contractul de privatizare. După cinci ani de la tranzacţie, FPS este liber să vândă acţiunile sale, iar OTE are doar drept de preempţiune.

În primii doi ani, 1999 şi 2000, FPS a certificat investiţii de aproape 2 miliarde de dolari. Dacă şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală, la sfârşitul anului 2002 ROMTELECOM ar fi trebuit să valoreze 4 miliarde de dolari. Numai că, exact la apropierea scadenţei, managementul grec al ROMTELECOM SA a început o campanie de discreditare a operatorului român de telecomunicaţii, lansând chiar ipoteza fantezist-iresponsabilă a iminenţei falimentului. Ba chiar au ameninţat că pleacă din România dacă nu se acceptă o “salvatoare” majorare de capital, prin care OTE să preia în proprietate cele 16% pentru care are uzufruct. În loc să-i pună la punct pe administratorii greci ai ROMTELECOM şi să apere imaginea unei companii gigantice la care era acţionar majoritar, guvernul a cedat şantajului şi a aprobat majorarea de capital. Aşa s-a produs a doua etapă a privatizării ROMTELECOM SA, în urma căreia OTE a ajuns să deţină 54% din ROMTELECOM, iar apoi 100% din operatorul GSM, COSMOTE.

Deşi în anul 2003 toate circumstanţele interne şi internaţionale au fost favorabile, guvernul român a acceptat condiţii cu mult mai proaste decât cu cinci ani mai devreme. Guvernul Năstase a cedat controlul ROMTELECOM prin majorare de capital făcută doar de OTE, care, în schimbul a numai 242 de milioane de dolari, a obţinut proprietatea celor 16% din acţiuni pe care erau uzufructuari. Pentru imaginea publică, s-a făcut şi o tranzacţie: guvernul a vândut 3% cu 31 de milioane de dolari. În anul 2003, pentru o acţiune s-a încasat jumătate din preţul anului 1998, deşi între timp în companie se investiseră bani serioşi!

Astăzi, la începutul anului 2007, după opt ani de management grecesc, ROMTELECOM este într-o situaţie precară, iar Panagis Vourloumis, CEO şi preşedinte al OTE, tocmai a declarat că se aşteaptă ca următorii doi ani să fie "dramatici" pentru ROMTELECOM. De data aceasta mă tem că are dreptate.

Sunt mai multe explicaţii pentru actuala situaţie, dar prima dintre ele ţine, după părerea mea, de faptul că acţionarul majoritar al ROMTELECOM este tot o companie de stat, OTE. Cel mai important acţionar al OTE este şi astăzi statul grec, compania fiind doar parţial privatizată, printr-un proces început în 1998, simultan cu achiziţia ROMTELECOM. OTE a fost permanent supusă influenţelor politice de acasă. Îmi amintesc cum decizii strategice au fost amânate până după alegerile care urmau să aibă loc în Grecia. La fel, cred că parteneriatul politic al social-democraţilor greci şi români a contat în deciziile păgubitoare adoptate de guvernul Năstase în cea de-a doua etapă a privatizării. Că statul este cel mai prost administrator o confirmă şi ratarea de către ROMTELECOM-ul controlat de OTE a tuturor privilegiilor oferite de cele două contracte de privatizare.

Licenţa GSM, obţinută gratuit cu ocazia primei etape de privatizare, nu a fost fructificată decât după ce ROMTELECOM a fost eliminat din acţionariatul COSMOROM. În anul 2003, OTE a anunţat că nu mai investeşte în COSMOROM şi că abandonează proiectul. Şantajul a funcţionat din nou, partea română a cedat şi s-a retras, iar COSMOROM a devenit COSMOTE. Abia atunci grecii au recunoscut că piaţa românească de telefonie mobilă are un potenţial ce justifică investiţiile mari pe care au început să le facă pentru a recupera timpul pierdut.

De asemenea, deşi a beneficiat timp de cinci ani de monopolul telefoniei fixe, ROMTELECOM a fost bătut “pe teren propriu” de competitori mult mai slabi din toate punctele de vedere. A pierdut în fiecare an sute de mii de abonaţi (peste 500.000 doar în 2006), iar acum operatorii alternativi au ajuns să controleze peste 20% din piaţă, dovedindu-se mai flexibili şi reuşind să se impună mai ales pe segmentele bănoase: la convorbirile internaţionale şi la portofoliul de clienţi corporativi.

Cu toate că telefonia fixă pierde teren peste tot în Europa, ROMTELECOM a ignorat aceste tendinţe şi nu şi-a diversificat la timp sursele de venit. Numai de foarte puţină vreme a început investiţiile pentru furnizarea de internet în bandă largă (100.000 de abonaţi) şi pentru televiziunea digitală. Abia în anul 2008 va oferi servicii de televiziune prin internet (IPTV), iar televiziunea prin satelit (DOLCE ), nu are încă un număr satisfăcător de abonaţi (doar câteva zeci de mii).

Deşi, conform propriilor declaraţii, a investit în ultimii ani 300 milioane de euro în infrastructură şi tehnologii, un raport din septembrie 2006 al băncii de investiţii Credit Suisse evaluează ROMTELECOM SA la maximum 1,3 miliarde de euro, ceea ce face ca pachetul de 46% din acţiuni deţinut de statul român să valoreze mai puţin de 600 de milioane de euro. Comparând valoarea de 2 miliarde de dolari a ROMTELECOM SA din nenorocitul an 1998, cu cea de 1,3 miliarde de euro din promiţătorul an 2006, constatăm că nu putem vorbi despre o privatizare de succes. Afirm acest lucru cu amărăciunea celui care a semnat primul contract de privatizare.