Populaţia României scade continuu. De la peste 23 de milioane în anul 1989, am ajuns la aproximativ 21 de milioane în prezent, cam tot atâţia câţi eram cu 30 de ani în urmă. Un studiu realizat de specialişti americani afirmă că tendinţa se va menţine, iar în anul 2050 vom rămâne doar 15 milioane. Cauzele principale sunt scăderea longevităţii, a natalităţii şi emigrarea. Toate trei confirmă precaritatea nivelului nostru de trai. Conform clasamentelor realizate în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), suntem la coada Europei şi pe locul 72 în lume în privinţa venitului pe cap de locuitor, a speranţei de viaţă şi a nivelului de educaţie a populaţiei. Aceste trei elemente definesc indicele de calitate a vieţii. Populaţia României îmbătrâneşte, vârsta medie a ajuns la 38 de ani, crescând cu aproape 3 ani într-un singur deceniu; aproximativ 20% din populaţia ţării are peste 60 de ani.
Conform datelor prezentate de Institutul Naţional de Statistică, 54% dintre români locuiesc la oraş. Dacă “oraş” înseamnă străzi asfaltate, reţele de utilităţi (apă, canal, electricitate şi gaz), magazine şi servicii, atunci cred că doar o treime dintre noi suntem orăşeni. Numai 53% dintre locuinţele românilor au alimentare cu apă, iar cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, dar şi localităţi ca Teiuş, Sângeorz sau Călan sunt departe de standardele citadine minimale. De altfel, după ce timp de treizeci de ani migraţia internă s-a produs de la sat spre oraş, în ultimii ani şi-a inversat sensul. Sunt şi persoane care preferă să-şi construiască vilele în liniştea satului de lângă oraş, dar majoritatea sunt restructuraţii din industriile privatizate şi cei care nu vor sau nu pot să facă faţă competiţiei pe care o impune economia de piaţă. Faptul că sătenii, ţărani sau şomeri reveniţi din oraşe, se mulţumesc să facă o agricultură de subzistenţă, dezinteresându-se de oportunităţile şi facilităţile aduse de procesul de integrare europeană a ţării, are consecinţe dramatice asupra nivelului general de trai în România. Nivelul lor scăzut de aspiraţie nu sufocă, dar în mod cert atenuează ritmurile de dezvoltare a economiei naţionale.
Populaţia activă a României este de 10,5 milioane de persoane, dintre care o jumătate de milion sunt şomeri. Două treimi sunt salariaţi, iar o treime sunt cei care lucrează pe cont propriu. Analfabeţii reprezintă aproape 3% din populaţie. Gradul de ocupare creşte proporţional cu gradul de instruire, şomajul fiind minim în rândul celor cu studii superioare. Statistica pe tipuri de activităţi arată că sectorul agricol cuprinde 32% din persoanele ocupate, în uşoară scădere faţă de anii anteriori. A crescut în schimb ponderea celor din industrie, construcţii şi servicii (în medie, cu 8%).
În ceea ce priveşte persoanele inactive (tot 10,5 milioane), 50% dintre ele sunt pensionari (5,5 milioane), 40% sunt elevi sau studenţi (4,5 milioane), iar 10%, deşi sunt apte de muncă, sunt în întreţinerea cuiva (1,1 milioane de femei casnice, 100.000 de deţinuţi, etc).
În România sunt 6 milioane de săraci, dintre care 2,5 milioane trăiesc în sărăcie extremă. Probabil că şi din această cauză, aproape un milion de familii au cel puţin un membru la muncă în străinătate. Veniturile acestora sunt, în medie, de trei ori mai mari decât ale celorlalte familii.
Produsul intern brut (PIB) a ajuns în anul 2006 la 100 de miliarde de euro, ceea ce înseamnă aproape 5.000 de euro pe cap de locuitor. Aportul populaţiei la realizarea lui este însă inegal. În timp ce locuitorii din mediul rural au o contribuţie nesemnificativă, cei din capitală generează 35% din PIB, adică 35 de miliarde de euro. Raportat la cele două milioane de bucureşteni, rezultă 17.000 de euro pe locuitor, de trei ori peste media naţională şi de şase ori peste regiunile din nord şi sud-est, care au puţine investiţii. Bucureştiul a atins deja nivelul Cehiei, Ungariei sau Portugaliei, iar peste câţiva ani se va apropia de cel al ţărilor dezvoltate. Pe măsură ce în capitală se înmulţesc investiţiile şi scade şomajul, cresc şi salariile, ceea ce determină mutarea centrului de interes al întreprinzătorilor spre provincie. Autorităţile locale au intrat deja într-o competiţie pentru atragerea investitorilor, iar parcurile industriale răsar ca ciupercile după ploaie. Este singura cale. Dacă toţi am produce cât Bucureştiul, PIB-ul României ar fi de 360 de miliarde de euro!
Pentru a trăi ca şi în Uniunea Europeană, trebuie să muncim ca în Uniunea Europeană; şi nu doar orăşenii, ci şi cei din mediul rural. În lumea de astăzi, exişti în măsura în care contribui la schimb. Dacă nu eşti în stare să cumperi ceva de la mine, ori măcar să-mi vinzi ceva, practic nu exişti. De aceea sunt necesare politici guvernamentale de încurajare a investiţiilor şi în localităţile mici, pentru producerea de valoare adăugată de către tot segmentul activ al populaţiei. România nu va putea să se apropie de PIB-ul ţărilor europene dezvoltate câtă vreme o treime din populaţia sa activă aspiră doar la supravieţuire şi practic nu contribuie la sporirea avuţiei naţionale. Atenţia clasei politice trebuie să se concentreze pe aceste obiective, pentru a ameliora speranţa de viaţă, gradul de instruire şi nivelul de trai al românilor. Abia atunci se vor răsturna tendinţele actuale şi populaţia va avea o creştere sănătoasă, cu consecinţe benefice în toate privinţele.
Conform datelor prezentate de Institutul Naţional de Statistică, 54% dintre români locuiesc la oraş. Dacă “oraş” înseamnă străzi asfaltate, reţele de utilităţi (apă, canal, electricitate şi gaz), magazine şi servicii, atunci cred că doar o treime dintre noi suntem orăşeni. Numai 53% dintre locuinţele românilor au alimentare cu apă, iar cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, dar şi localităţi ca Teiuş, Sângeorz sau Călan sunt departe de standardele citadine minimale. De altfel, după ce timp de treizeci de ani migraţia internă s-a produs de la sat spre oraş, în ultimii ani şi-a inversat sensul. Sunt şi persoane care preferă să-şi construiască vilele în liniştea satului de lângă oraş, dar majoritatea sunt restructuraţii din industriile privatizate şi cei care nu vor sau nu pot să facă faţă competiţiei pe care o impune economia de piaţă. Faptul că sătenii, ţărani sau şomeri reveniţi din oraşe, se mulţumesc să facă o agricultură de subzistenţă, dezinteresându-se de oportunităţile şi facilităţile aduse de procesul de integrare europeană a ţării, are consecinţe dramatice asupra nivelului general de trai în România. Nivelul lor scăzut de aspiraţie nu sufocă, dar în mod cert atenuează ritmurile de dezvoltare a economiei naţionale.
Populaţia activă a României este de 10,5 milioane de persoane, dintre care o jumătate de milion sunt şomeri. Două treimi sunt salariaţi, iar o treime sunt cei care lucrează pe cont propriu. Analfabeţii reprezintă aproape 3% din populaţie. Gradul de ocupare creşte proporţional cu gradul de instruire, şomajul fiind minim în rândul celor cu studii superioare. Statistica pe tipuri de activităţi arată că sectorul agricol cuprinde 32% din persoanele ocupate, în uşoară scădere faţă de anii anteriori. A crescut în schimb ponderea celor din industrie, construcţii şi servicii (în medie, cu 8%).
În ceea ce priveşte persoanele inactive (tot 10,5 milioane), 50% dintre ele sunt pensionari (5,5 milioane), 40% sunt elevi sau studenţi (4,5 milioane), iar 10%, deşi sunt apte de muncă, sunt în întreţinerea cuiva (1,1 milioane de femei casnice, 100.000 de deţinuţi, etc).
În România sunt 6 milioane de săraci, dintre care 2,5 milioane trăiesc în sărăcie extremă. Probabil că şi din această cauză, aproape un milion de familii au cel puţin un membru la muncă în străinătate. Veniturile acestora sunt, în medie, de trei ori mai mari decât ale celorlalte familii.
Produsul intern brut (PIB) a ajuns în anul 2006 la 100 de miliarde de euro, ceea ce înseamnă aproape 5.000 de euro pe cap de locuitor. Aportul populaţiei la realizarea lui este însă inegal. În timp ce locuitorii din mediul rural au o contribuţie nesemnificativă, cei din capitală generează 35% din PIB, adică 35 de miliarde de euro. Raportat la cele două milioane de bucureşteni, rezultă 17.000 de euro pe locuitor, de trei ori peste media naţională şi de şase ori peste regiunile din nord şi sud-est, care au puţine investiţii. Bucureştiul a atins deja nivelul Cehiei, Ungariei sau Portugaliei, iar peste câţiva ani se va apropia de cel al ţărilor dezvoltate. Pe măsură ce în capitală se înmulţesc investiţiile şi scade şomajul, cresc şi salariile, ceea ce determină mutarea centrului de interes al întreprinzătorilor spre provincie. Autorităţile locale au intrat deja într-o competiţie pentru atragerea investitorilor, iar parcurile industriale răsar ca ciupercile după ploaie. Este singura cale. Dacă toţi am produce cât Bucureştiul, PIB-ul României ar fi de 360 de miliarde de euro!
Pentru a trăi ca şi în Uniunea Europeană, trebuie să muncim ca în Uniunea Europeană; şi nu doar orăşenii, ci şi cei din mediul rural. În lumea de astăzi, exişti în măsura în care contribui la schimb. Dacă nu eşti în stare să cumperi ceva de la mine, ori măcar să-mi vinzi ceva, practic nu exişti. De aceea sunt necesare politici guvernamentale de încurajare a investiţiilor şi în localităţile mici, pentru producerea de valoare adăugată de către tot segmentul activ al populaţiei. România nu va putea să se apropie de PIB-ul ţărilor europene dezvoltate câtă vreme o treime din populaţia sa activă aspiră doar la supravieţuire şi practic nu contribuie la sporirea avuţiei naţionale. Atenţia clasei politice trebuie să se concentreze pe aceste obiective, pentru a ameliora speranţa de viaţă, gradul de instruire şi nivelul de trai al românilor. Abia atunci se vor răsturna tendinţele actuale şi populaţia va avea o creştere sănătoasă, cu consecinţe benefice în toate privinţele.
1 martie 2007 / FOAIA TRANSILVANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu